Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

luni, 28 noiembrie 2011

Am ales să iubesc

Iubesc literatura, frumos trandafir ce-mi pătrunde fiinţa cu al său parfum de gânduri. Când scriu mă exilez pe un tărâm ce nu cunoaşte timp, vârstă, hotar... Mă cufund în mine şi las ca visurile să-mi spele clipele în marea de cuvinte.
Când compun, fiinta-mi este cuprinsă de valuri de lumină, ce se se opresc pe ţărmul fericirii. Zâmbesc pentru că ştiu că pot iubi cuvântul. Zâmbetele au prioritate pe drumul poeziei, care are un singur sens-dragostea de frumos.
Iubirea de cuvânt este izvor de inspiraţie care curge in anotimpul viselor... Lacrimile, dorul, suferinţa, fericirea, surâsul le închid inauntrul cuvintelor, ca miezul fiintei mele sa dăinuie peste timp, sa imbrace mantia eternităţii.
Am ales sa iubesc un vis ce nu are sfârşit, doar început... Am ales sa iubesc oamenii dincolo de greşeli şi vulnerabilităţi, sau poate ca, chiar aceste lucruri m-au învăţat cuvântul sfânt "iubire". Poate ca mi-ar fi mai uşor să urăsc, dar cu siguranţă aş înţelege mai puţin taina de "a fi", aş fi frunză călcată de al zădărniciei vânt spre zări ce nu dăruiesc culorile fericirii. Cred ca preţul ar fi prea mare, dacă aş urî şi nu aş iubi. Daca aş judeca, aş simţi că ma las de bunăvoie prizonieră ego-ului, că iubesc puţin şi trăiesc exilul amarelor ganduri.
Am ales sa trăiesc iubirea în toata complexitatea, libertatea şi strălucirea ei, care transformă orice omidă în fluture cu aripi...Iubind, am coborât o bucăţică de divinitate în sufletu-mi născut în egoism.
Ultimele zile de noiembrie revarsă florile visului si iubirii...
Dragostea pe care am daruit-o, o vom avea în veci. Cea pe care n-am daruit-o, va fi pierdută pentru totdeauna.

joi, 17 noiembrie 2011

Noiembrie cu dor

Vânt de noiembrie bate în mine,
Cu zâmbet plin de melancolie.
Vreau să-ţi ating visul nopţii
Îmbătată de ploile tinereţii.

În tine, se naşte lacrimă de stea
Îmi picură în amurg, dragostea.
Secundele trec alert prin vene
Furtuni de vise îmi cad pe gene.

Dorul de tine îmi frânge aripa
Lacrimile îmi limpezesc clipa
Vino, iubite, arata-mi drumul
Aşterne-mi sub gânduri, ultimul
Vis de dragoste,

luni, 31 octombrie 2011

Frunze colorate de dor

Ploaia îmi bate la fereastră
Cu degetele nostalgicei toamne
Imi şopteşte cu voce măiastră
Dragostea picurată pe gene.

Cuvintele-mi curg fără veste
Pe frunze colorate de dor
Se zbat-n mine visele terestre
Licori lăsate de îngeri în zbor.

Sorb cu nesaţ stropii albaştri
Potolindu-mi setea nebună de tine
Te dezmierd cu ai nopţii aştri
În clipa de amor, spăl efemera trăire.

Sunt umbra care-ţi vegheză ultimul gând
Vis deghizat în ale toamnei versuri
Înmoi călimara în lacrima unui amurg
Scriu în sufletul tău, ale vieţii răspunsuri.

joi, 27 octombrie 2011

Sunt vis de toamnă

Sunt vis mirosind a toamnă
Cu ploaia ascunsă-n gânduri
În ochii-mi vii, norii se leagănă.

Cad frunzele bătute de dor
În tăcerea inimii albastre
Tu mă atingi cu al nopţii fior.

Sunt vis acoperit de brumă
Îţi bat în zori, la a ta fereastră.
Aducându-ţi clipe de aramă.

În plânsul pomilor de toamnă
Eu îţi simt oftatul şi durerea
Îmi las inima în a ta palmă.

Sunt vis făr’de început şi de sfârşit
Îţi strivesc cu paşii, somnul dulce-amar
Pe gene-ţi stă plans, amorul ursit.

Pictez pe pânză amurgului, iubirea
Un dans în doi, udat de ale toamnei ploi
Melancolia pe veci ne pastelează firea…

miercuri, 19 octombrie 2011

Dimineţi cu parfum de toamnă

Dimineţi de toamnă mă îmbrăţişează
cu nuanţele calde ale dragostei,
aducându-mi o aromă duce-amăruie,
un aer încărcat de-al veşniciei dor
sorb însetată orele de reverie
le măsor în stropi de iubire,
pastelate de visuri firave.
cad în melancolie frunzele arămii
acoperindu-mi fiecare gând
cu clipe înaripate de cer
roua îmi spală cuvintele zburdalnice
în lumina stelelor nepereche,
care zâmbesc muritorilor indrăgostiţi
de un vis de toamnă...
Eşti aici, iubite, la începutul lacrimii,
înfrigurate de un nepătruns fior
mă alinţi cu un dor sufocat
între cer şi pământ.
îmi simţi tu necuprinsul, taina, patima
visul care niciodată nu minte?
îmi auzi glasul sonor care seamană
a izvoare plânse, în seri cu lună plină?
îmi vezi gândurile înveşmântate
în amurgul învineţit de a toamnei vină?
Sunt un trandafir scăldat de raza sorţii,
pe aleile pavate cu dorinţe celeste
dezbrăcat de ale vieţii iluzii.

vineri, 7 octombrie 2011

Sunt copac

Sunt copac îmbrăcat în lumina
unui cer dezgolit de regrete
crengile-mi sunt atele la durere
când un vânt rece de toamnă trece,
trezindu-mi din vis rădăcina.

Sunt copac mângâiat de suflarea
unei clipe ce zace-n speranţă
Aştept lacrima soarelui să spele
de pacate, coroana abandonată
în tăcerea ciorilor stinghere.

O toamnă, zeiţă ce ţeşi visarea
Mai, lasă-mi frunzele să-mi acopere
gândurile ce mor de dorul iubirii
să-mi aducă a veşniciei adiere
păsările să mă atingă cu degetele fericirii.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Toamna - anotimp al cautării şi melancolicelor clipe


Zâna Toamna, frumoasă şi nostalgică, a poposit şi pe meleagurile noastre ... peisaj ce ne încarcă sufletul cu emoţie şi culoare. Toamna ne pastelează trările, ajutându-ne să descoperim in forurile noastre interioare tot ce e mai peren, mai frumos, mai pur şi autentic.
Se aude sunetul zlogbiu al picăturilor gingaşe de ploaie ce ne înaripează gândurile spre vis şi ne susură la ureche melancolice şoapte de dragoste pe care toamna le-a trăit în sfera divinului. Parcă ar dori să ne înveţe şi pe noi emoţiile calde pe care doar iubirea ni le trezeste în suflet.
Astăzi se simte atingerea toamnei pe străzile noastre... lăsând în urmă parfum de melancolie, de tainică aşteptare şi visare... ea aduce în desaga-i fermecată recolte îmbelşugate, prospeţime şi voioşie, dar şi brumă de gânduri triste ce se depun pe dealurile înverzite ale sufletului.
Mie, toamna îmi lasă în cămările sufletului un sentiment accentuat de nostalgie, un dor de …infinit şi de lumină, de izvorul nesecat al desăvârşirii şi frumuseţii divine. În astfel de clipe, din inima mea se desprind emoţii de toamnă.
Tabloul toamnei înfăţişează un spectru de culoare, de frunze ruginii cazute simfonic ca in " Valsul de Adio " a lui Chopin. Crizantemele, tufănele, cârciumăresele şi trandafirii ne oferă zâmbete pastelate... par atât de tăcute în bătaia vântului tăios, ca pietrele lui Brâncuşi. Frunzele ruginite fac piruete graţioase într-un vals ameţitor asemeni unei balerine în faţa unor spectatori hipnotizaţi. Câtă demnitate e în zborul diafan al frunzelor spre pământ, grăbite să-l atingă şi să-l acopere cu umbra veşniciei.
Aştept cu înfrigurare să vină iar în fiinţa mea primăvara, atât de dragă sufletului meu şi să-mi inunde inima plăpândă cu lumină, speranţă şi bucurie. Vreau să simt că revin din nou la viaţă. Primăvară e un anotimp al regăsirii, iar toamna anotimpul căutării interioare şi al melancolicelor clipe. Încerc să găsesc ceva frumos în fiecare anotimp. Trebuie să ne bucurăm de fiecare anotimp, pentru că fiecare anotimp are farmecul său. Viaţa are ciclitate. Cred că cel mai important este să trăim în anotimpul iubirii. Doar aşa trăim absolutul şi sublimul…fiinţa noastră nu mai moare dacă o plasăm în anotimpul iubirii-sufletul nostru nu se ofileşte asemenea florilor şi nu rugineşte ca frunzele.
Doar iubirea dă consistenţă lumii noastre şi ne face să trăim miracolul- de a trăi Aici şi Acum...
Să reuşim să descoperim toamna cea rodnică si iubitoare, să medităm la tot ceea ce trăim, nelăsând ca vântul indiferenţei şi răutaţii să ne dezgolească frunzişul sufletului.





joi, 1 septembrie 2011

Te caut...(poezie revizuită.... intr-o nouă versiune)

Te caut în lacrima de mister a izvorului,
În vuietul copacilor trişti, solitari pe alei.
Să-mi aduci clipe de iubire furate din Rai.

Te caut în ploaia caldă, rebelă de vară,
În pământul îmbrăţisat de dorul unui cer
Să-mi aduci clipe de iubire furate din Rai.

Te caut pe cerul pictat în nuanţele veşniciei
În florile suave, scăldate de ploaia de fluturi
Să-mi aduci clipe de iubire furate din Rai.

Te caut în adierea vântului ce-mi şopteşte iubirea
În curcubeul ce aruncă pe sol călătoare raze divine
Te caut … şi te regăsesc în visele ce-mi săruta gândurile,
atinse de vraja nopţilor cu gust de agonie şi extaz.

vineri, 26 august 2011

O altă abordare a vieţii

Astăzi m-am decis să scriu câteva rânduri pe blog, să vă las să rasfoiţi câteva din filele sufletului meu ce sunt imprimate cu doruri adânci, visuri îndrăzneţe, trăiri nuanţate de dragoste şi adevăr.
Dau perdeaua emotivitaţii la o parte şi las ca lumina sentimentelor profunde să se răsfrângă asupra cuvintelor… De fiecare dată când scriu, îmi propun un monolog al sinceritaţii şi al bucuriei de a-mi explora capacitaţiile literare. Aşa cum am mai afirmat şi în alte articole, scrisul este un mod de a evada din lumea concreta, în lumea abstractă, de a mă vindeca pe mine şi pe ceilalţi şi de a mă reinventa clipă de clipă. Cuvântul este instrumentul cu care operez pe inima cititorului, aducându-i starea de linişte, de visare, de interiorizare şi de regăsire. Simt satisfacţie deplină, atunci când reuşesc să strecor cuiva o bucăţică din mintea şi sufletul meu, să poată auzi ecoul vieţii şi al dragostei.
Nu am mai scris în ultimul timp, şi asta pentru că am început un regim alimentar care a pretins din partea mea concentrare şi o alta abordare a lucrurilor. În primele zile, am avut o stare mai proastă, ceea ce cred ca e normal, pentru că atunci când renunţi la multe din alimentele cu care eşti familiarizat, corpul reacţionează şi refuză la început schimbarea. E ca un fel de dependenţa… am citit undeva, că papilele gustative au o memorie foarte bună işi amintesc gustul alimentelor obişnuite.
Aşa că vă închipuiţi cât de greu e să adopţi un alt mod de a te hrăni, de a gândi, de a simţi, de a trăi! Pe lângă asta, sunt o fire mai conservatoare şi nu-mi plac schimbările. Mă ataşez foarte tare de un lucru şi apoi mi-e greu să-l las… încă lucrez la ego-ul meu. Cred că totul se reduce la ataşament… Ataşamentul de un lucru îţi dă un fals sentiment de control şi siguranţă, imprimându-ţi în minte ideea că eşti mai fericit, dacă te lupţi să păstrezi ceea ce ai. Am realizat că ataşamentul îţi limitează posibilitatea de a te bucura pe deplin şi de a experimenta viaţa în profunzime. Fiecare lucru care vine către noi este o provocare ce ne determină să luptăm şi să învăţăm să ne dominăm fricile şi conjuncturile nefericite, astfel încât să ajungem la acea stare de a ne simţi bine cu noi înşine şi cu cei din jur.
Dar să revin la acest regim de viaţă, ce-i drept sănătos, dar care mi-a cam bulversat putin stomacul:)), dar mi-a lăsat intact simţul umorului. Cuvântul de ordine este „fără” …fără sare, fără zahăr, fără grăsimi, fără, paste făinoase, fără nimic rafinat şi chimicalizat etc. Mi-am zis că e prea mult „fără” şi trebuie să adaug şi eu ceva, nu de ordin fizic, ci sufletesc cum ar fi : multă voinţă, determinare, răbdare, optimism şi multă dragoste. Eu sunt născută în zodia hotărârii şi optimismului, aşa că nu-mi place să renunţ la un lucru pe care l-am început, nu-mi place să abandonez o lupta oricât de grea ar fi aceasta… Mi-am zis şi eu ca rusul: Tot înainte!
Îmi place un citat, de care-mi aduc aminte în momentele mai complicate, care spune cam aşa:”Pe căi anevoiase, se ajunge la stele.” Am constatat că nu putem realiza ceva valoros fără sacrificii şi eforturi.
Am intrat în a 9 zi de regim, şi observ că de ieri mă simt mult mai bine fizic şi mintal. Speranţa mea e de a ajunge la performanţa de a considera regimul un nou stil de viaţă.
Mi-am dat seama că educarea gustului are un rol esenţial în crearea unor obiceiuri sănătoase. Iar pentru asta e nevoie de multă ambiţie şi de timp.
O să las ca timpul să vorbească…
“Cheia către fiecare om este gândirea sa. Oriunde ai fi si la orice varsta, esti doar la un gând distanţa de a-ţi schimba viaţa.”

marți, 16 august 2011

My deepest thoughts

I've been in a good mood today. I tried to write something positive. Now, I'm sharing with you, my readers, my deepest thoughts...it seems that my muse is with me:).
I think the main criteria for finding inspiration is that I have an interest/passion for writing and I love people. I always want to put a smile on their face.
I consider myself an optimistic person and have a very good psychic. The positive attitude is what helped me in fighting with problems. Many people wonder how can I be so strong considering the health problem that I face. I’ve learned that problems are easier to handle with a smile than in tears and despair. I understand the importance of keeping a good attitude in life. Our time on earth is short, so I'm trying to live it to the fullest. What matters at the end of our journey through life is having no regrets.
I don’t blame God for the trials of life, in fact I think my situation is a way to know me better and get closer to Him. Spirituality is my purpose. I believe very much in God, in the power of mind. I think faith and love when works together make miracles in one's life.
Our living is determined not so much by what life brings to us as by the attitude we bring to life; not so much by what happens to us as by the way our mind looks at what happens.
We need to be happy whereever we are. Even in the most difficult of situations there are opportunities to be a little more cheerful and a little less frustrated.
I keep on smiling...I don't let the negative qualities have impact on me. I've learned to be happy without no reason.
To keep things in perspective it is particularly important to live in the present moment and avoid being overwhelmed by concerns about the next moment.
"Tell your heart that the fear of suffering is worse than the suffering itself. And that no heart has ever suffered when it goes in search of its dreams, because every second of the search is a second's encounter with God and with eternity."( I love this quote)





luni, 1 august 2011

Cascadă de albe gânduri

O cascadă de albe gânduri
se revarsă peste pajiştea visului
potolindu-mi setea de veşnicie
lacrimile muiate în albastrul nopţii
mi se zvânta la soarele iubirii...
doar tu si eu, ne legănăm
în paşi nebuni de vals
exersând dansul fericirii.
adesea, ne impiedicăm
în ritmul alert al pasiunii,
dar mă las îmbrăţişată
de stelele pereche ce
imi luminează paşii
imi spăl cuvintele şi dorul
în privirea nostalgică a lunii
le îmbrac în taina visului ei,
să-ţi umplu gândurile, iubite,
cu flori de nu-mă-uita
ce au parfumul sufletului meu.

duminică, 24 iulie 2011

UN ZÂMBET PLIN DE IUBIRE (partea a-2 a)

Ce este un zâmbet? Tu cum l-ai defini? m-a întrebat el curios.
-Este un bulgăraş de soare rătăcit pe chipul nostru ce luminează atât sufletul nostru cât şi pe al celor ce ne privesc. Un zâmbet este dovada faptului că am învăţat să trăim simplu şi autentic, că ştim să dăruim din inimă şi să iubim necondiţionat. Când zâmbim, le dăruim celorlalţi o fărâmă din fiinţa noastră, arătăm că ştim cine suntem şi ce posedăm în interior, că avem încredere în noi şi in ceilalţi, considerându-i demni de a primi ceva din sufletul nostru. Îmi place să zâmbesc pentru că ştiu că pot astfel dărui, împlinind legea iubirii. Când zâmbesc mă simt vie, mă simt eu, cea naturală şi dezinvoltă.
-Când tu îmi zâmbeşti, viaţa mi se pare un vis de dragoste din care nu mi-aş mai dori să mă trezesc niciodată, replică el cu emoţie în glas.
-Cred că zâmbetul este imortalizarea pe chip a clipei de fericire, care zace în străfundurile fiinţei noastre,este radiografia frumuseţii interioare, am spus eu fericită.
-Oare de ce zâmbim? m-a întrebat el gânditor.
Poate pentru că zâmbetul nu costă, nu are preţ, el este gratis. El este o unealtă eficientă ce ne face mai frumoşi, mai buni şi mai atrăgători în ochii celorlalţi... ne apropie de ei, ne ajută să ne comunicăm sentimentele mult mai facil decât cuvintele, să creăm relaţii interumane durabile. Când zâmbim ne simţim bine şi ceilalţi se simt învioraţi, surâsul fiind ca o ploaie răcoroasă, după un timp de secetă şi pustiu interior.
-De fiecare dată când îmi zâmbeşti, draga mea, mă simt de parcă aş păşi seara pe răcoare în grădina de flori, iar trandafirii mă îmbată cu parfumul lor unic. Zâmbetele sunt petale de trandafiri pe care vânturi divine le-au presărat în inima noastră şi răspândesc în exterior parfumul diafan al trăirilor inimii.
-Ştii, îţi împărtăşesc un secret, am spus eu cu voce şoptită. Am descoperit că şi florile zâmbesc, atunci cand trec pe lângă ele şi le ating suav. Iar zâmbetul lor este minunat pentru că este plin de iubire.
-Deja ştiam asta, mi-a făcut el cu ochiul,cu un zâmbet larg pe faţă. Mi-ai zâmbit tu, cea mai frumoasă floare pe care Dumnezeu a plantat-o în grădina vieţii mele. Mă simt binecuvântat cu clipe de dragoste şi har, în prezenţa ta întreg Universul zâmbeşte.
-Ar trebui ca oamenii să zâmbească mai mult, am adăugat eu.Zâmbetul este darul preţios ce ni-l facem nouă înşine şi celor ce ne întâlnesc. De fapt, zâmbetul este limbajul universal al sufletului, cheia cu care deschidem uşa comunicării, un indicator al trăirilor ce ne arată nivelul de percepere a lumii interioare şi exterioare.
-Tu m-ai cucerit cu un singur zâmbet şi cred că ai putea cucerii o lume întreagă, draga mea, spuse el vădit emoţionat de ceea ce auzea şi vedea.
-Aş asemăna zâmbetul cu un curcubeu ce scaldă pământul interior cu dragoste, am continuat eu. Cum curcubeul are mai multe nuanţe şi zâmbetul are la fel. Întâlnim zâmbet plin de bucurie, de amărăciune, de sinceritate, de falsitate, de candoare, de optimism, de ironie etc. Cum am putea să zâmbim? Trebuie să ne facem obiceiul să zâmbim. Să facem ca inima noastră să zâmbească neîncetat şi atunci ea nu va îmbătrâni.
Eu nu m-am obişnuit să zâmbesc, ci este un act natural ce izvorăşte din străfundurile fiinţei. Atunci când nu simţim că zâmbetul este înscris în genele noastre, trebuie să-l învăţăm. Poate că unora le e mai greu să zâmbească, altora mai uşor, unii sunt mai extrovertiţi, alţii mai introvertiţi. Dar cu toţii putem să zâmbim atunci când ne gândim la puterea unui zâmbet.
Întinde-mi mâna şi cheamă-mă oriunde, sunt aici să iubesc, să plâng şi să râd impreuna cu tine, orice se va intâmpla, la inceputul fiecărui zâmbet, la capătul fiecărei lacrimi, iţi voi fi alături pe drum.

vineri, 22 iulie 2011

UN ZÂMBET PLIN DE IUBIRE(partea 1)

Într-o dimineaţă, am simţit că razele vioaie ale soarelui au penetrat perdeau de nori groşi şi cenuşi ce acoperea cerul şi au pătruns în cameră, trezindu-mă după un somn dulce şi odihnitor în care fiinţa-mi a hoinărit pe tărâmurile îndepărtate ale visului.
Ochii-mi mici şi toropiţi de somn s-au deschis încet, devenind surâzători în clipa în care am văzut chipul celui ce-mi umplea sufletul cu iubire. Pe chipul lui se citea nemărginirea şi clipa divină de iubire ce îndelung sufletul meu le-a căutat cu înfrigurare. El mă privea îndelung cu duioşie şi nesăţioasă dorinţă de parcă eram asemenea unei picături din nectarul celest pe care se pregăteau să-l soarbe zeii. El mă sorbea cu privirea-i caldă şi senină de copil, dornic de a citi pe nerăsuflate toate filele sufletului meu, de a se contopi cu infinitul din mine în visul cu angelice trăiri şi în nebunia clipelor înfierbântate. El,oaza de bucurie a sufletului meu îmi şoptea în mod tainic: ”Te iubesc!... tu eşti clipa rătăcită a inimii mele. Te-am găsit în oceanul de vise efemere, tu vis etern al copilariei mele. Eşti clipa rebelă de dor ce te-ai scurs din clepsidra iubirii pentru a-mi fi pe vecie clipa mea de lumină şi nemurire”.
Totul era fără cuvinte, fără glas, pentru că inima nu are nevoie de cuvinte, ea are nevoie de emoţii, de trăiri intense şi pure. Limbajul inimii este profund şi înţeles de cei ce iubesc. Îmi simţeam înlănţuită inima cu zalele iubirii, legată pentru totdeauna de acest bărbat ce-mi scruta şi lumina fiecare părticică ascunsă a fiinţei mele cu privirea-i cuprinsă de flacăra chinuitoare a dragostei.
-De ce mă priveşti cu uimire, dragul meu? am întrebat eu cu glas duios.
-Te privesc pentru că în privirea ta descopăr infinitul iubirii, eternitatea sufletului meu. Ochii tăi căprui şi poznaşi sunt ca două stele strălucitoare pe un cer senin, într-o noapte caldă de mai, ce aprind în mine dorul… de viaţă, de căutare,d e dumnezeire.
-Oh, dragul meu, cuvintele tale sunt ca un şirag frumos de perle ce-mi împodobeşte inima.
-Cine eşti tu, draga mea?
-Sunt lacrimă de floare ce a izvorât din izvorul vieţii pentru a-ţi potoli setea ta mare… de iubire. Iar tu eşti dorul cel mai arzător ce-ai scăpărat din soare şi mi-ai aprins inima într-o vâlvătaie de nestins ce mă mistuie clipă de clipă.
-Ştii, iubirea mea, ai un zâmbet divin ce luminează nu doar această încăpere,dar şi cel mai ascuns colţisor al inimii mele. Zâmbetul tău pătrunde până şi cel mai îndepărtat loc din Univers, mi-a spus el cu voce tremurândă.
(VA CONTINUA)

joi, 21 iulie 2011

In valuri de iubire...

În valuri de iubire mă arunc,
lacrimi de soare îmi zvântă
visurile în care plouă cu dor,
mă înec în ale tale dezmierdări
ce preface-n jar, triste regrete.
opreşte, cu privirea-ţi colorată
în nuanţele apusului din Rai,
clipa crudă ce iute se grăbeşte
gonind prin clepsidra de iluzii,
să mă lase să gust nemărginirea
ce are parfumul săruturilor tale
să simt atingerea gândurilor tale
din dimineţile fierbinţi de vară.
iubite, simţi cum sufletele noastre
dansează pe melodia tainelor vieţii
care sparge stânca tăcerii de ieri?
vreau ca noi, să amăgim timpul hain
cu un vis ţesut, cu fire de suflet albastru
sa prindem aripile veşniciei
în zborul liber al dragostei.

sâmbătă, 9 iulie 2011

Pe foi de clipe, scriu iubirea

Pe paginile sufletului meu, împletesc o cunună de gânduri, ce au aroma dulce a crinilor în nopţile de vară. Cuvinte scrise cu cerneala dorului de tine, le aştern pe foi de clipe.
Mă gândesc la cum e viaţa… îşi schimbă mult prea des înfăţişarea şi veşmintele. Poate că azi, ea are chef, să se îmbrace cu o rochie de vise în culori vii, mâine va purta haine cenuşii, poimâine cine ştie… iar, noi oamenii suntem nevoiţi să ţinem pasul cu viaţa, să o înţelegem, să îi zâmbim, să o tragem la răspundere pentru eşecurile şi visurile frânte de atâta zbor deşart, să o alintăm… un lucru este cert, nu o putem evita, ci trebuie să o acceptăm aşa cum e ea: capricioasă, frumoasă, rebelă, copilăroasă, şi neînţeleasă.
Îmi place să urmăresc cu privirea, zborul păsărilor ce îmi pare lin şi neobosit. În acea clipă, mă gândesc la cum e zborul oamenilor, la călătoria de multe ori extenuantă care se numeşte viaţă. Las, ca gândurile să zboare asemenea păsărilor, în galaxia unor visuri ce nu cunosc povara timpului. Aici, lacrimile au culoarea albastră şi parfum de stele ce mă fac să gust dragostea. Nu există o forţă mai puternică, decât dragostea. O caut pe tărâmul visului.
Aici viaţa e înveşmântată cu speranţă, ţesută de îngerii din ceruri, în culorile curcubeului.Vântul uscat din deşertul ignoranţei şi firele de praf tăioase ale urii sunt transformate în pământul unei lumi noi,în care rodeşte cea mai frumoasă floare, cu tulpini de lumină şi miros de ploaie a fericirii...această floare cu petale spălate, în râuri de cer este dragostea. Simt că încep sa învăţ "a trăi" clipa, animată de spiritul invincibil al dragostei.
Aşa cum spune şi melodia de mai jos..."dragostea ne va ţine în viaţă"

joi, 7 iulie 2011

Să-ţi fiu singura rază

Sunt ca un colţ de stea
ce lumineaza adâncimea
ochilor tăi vrăjiţi
tăcerea nopţilor,
cu lună plină de aşteptare
nu-ţi mai întunecă
surâsul de flori.
îţi împodobesc inima,
cu trandafiri albaştri
înveşmântaţi în cuvinte
ce nu au fost rostite încă,
îţi alung oftatul şi chem
un vânt de dragoste
să-ţi mângâie dorul,
cuprins între palmele
sufletului tău,
copil rebel şi singuratic.
vreau să-ţi fiu singura rază,
aprinsă de lumina unui vis,
într-o seară târzie de mai
să mă furişez în odaia
gândurilor tale
să mă contopesc cu visele-ţi
ce-şi aşteaptă rândul
la fericire.

miercuri, 6 iulie 2011

O ploaie de gânduri

O ploaie de gânduri
cu lacrimi de vară
a ţesut peste suflet
pânza unei iubirii
ce sărută infinitul,
gândurile-mi sunt
zbor spre fericire
stol de pescăruşi
ce-şi lasă libere
visurile frânte de
furtuna existenţei.
mă scufund alene
în valurile unui dor
pictat în speranţă
mă înec în lacrima
necunoscută de tine
în adâncimea unui vis
ce nu cunoaşte povara
singuratăţii.
vreau să ating
cu degetele fericirii
curcubeul din tine
să rămân fără cuvinte
doar prin semnele dragostei
să vorbesc sufletului tău.

marți, 28 iunie 2011

Toamnă-n suflet

În sufletul meu e o rece toamnă
Inima-mi este îngenuncheată,
De o tristă iubire şi de soartă
Fiinţa-mi parcă e moartă.

O, ai plecat şi inima-mi plânge
Simt cum lumina mi se stinge.
Privirea mi-e goală şi tristă,
Mă întreb de ce fiinţa-mi mai există.

vineri, 24 iunie 2011

Te rog, mai stai...

Te rog… mai stai cu mine
O clipă, să-mi fi desfătare.
Să furăm din clepsidra iubirii
Încă o clipă de patos nebun.

Te rog… mai stai cu mine,
Să mă arunci în marea de vise
Să mă înalţ pe valul iubirii,
Purtată de vânt spre alte zări.

Te rog… mai stai cu mine
Eşti îngerul existenţei mele,
Tu, aripile încet mi le-ai vindecat,
Să pot zbura spre infinitul Iubirii.

Tu eşti visul meu cel dulce şi rebel
Vis de dor şi căutare, luminat de iubire
Ce mă încarcă cu tainice, subtile energii,
Să simt binecuvântata clipă de „a fi”.

miercuri, 22 iunie 2011

Cuvinte spălate cu roua speranţei

Mi-am luat ca mantie iubirea,
Să mă păzească de cruda răutate
Ce provoacă în om disensiunea,
Lăsând sufletele genuine, ruinate.

Speranţa-i o arzătoare făclie de cer,
Ce-mi luminează acum, paşii minţii.
Din scări de vise, parcă eu cobor
Iubind lumina, mă înrudesc cu sfinţii.

În tăcere, eu zbor în locurile celeste
Culeg din albe stele, praf de credinţă
Îl presar cu grijă, peste visele terestre
Înveşmântate în umbre de biruinţă.

Îmi spăl cuvintele cu roua de dimineaţă,
Le hrănesc cu răsăritul ţesut în taină
De ale noastre doruri, frânturi de viaţă
Şi alung blestemul, otrăvitoare buruiană.

vineri, 17 iunie 2011

Pe aripa timpului, am aflat speranţa

Timpul e un râu neobosit ce curge prin noi cu înţelepciune, determindu-ne şi pe noi să alergăm prin labirintul vieţii. Pe aripa timpului, îmi scriu visurile, dorul şi zborul ce uneori s-a frânt sub povara amintirilor.
Răsfoiesc pagina amintirilor cu degetele sufletului cuprins de nostalgie. Nu vreau să trăiesc în trecut pentru că el este o iluzie, ci vreau să trăiesc în prezent deoarece el e singurul lucru palpabil ce mă determină să trăiesc intens şi sa fiu vie. Trecutul are rolul lui, acela de a înmagazina experienţe şi trăiri ce ne ajută în timp să ne descoperim şi să apreciem mai mult ziua prezentă. Dacă trecutul nu se mai poate rescrie, prezentul poate fi modelat şi transformat, conform gândurilor şi trăirilor noastre… Foarte mulţi trăiesc ori în trecut, ori în viitor, dar prea puţin în prezent şi astfel nu mai găsesc bucuria în a trăi clipa.
Deschid fereastra clipelor şi respir bucuria de a exista aici, pe acest pământ răstignit de atâtea idealuri goale. Se simte un aer impregnat de aroma teilor bâtrâni ce străjuiesc străzile, fiind martori legămintelor de iubire. Asta, mă duce cu gândul la Eminescu şi al său tei ce l-a inspirat şi i-a îmbogăţit universal literar. Se spune, că poetul şedea deseori la umbra teiului şi scria poezii.
Şi astăzi, parcă se mai aud paşii eternului îndrăgostit, rostind, în liniştea serii, şoapte de iubire frumoasei Veronica, muza lui iubită. Poezia eminesciană are un loc aparte în inima mea. Ea mi-a deschis drumul spre un univers literar complex şi mi-a influenţat scrierile. Despre Eminescu, nu se poate vorbi decât la superlativ.
...............................................................................................
În scrierile mele, am vorbit despre puterea speranţei şi cât de importantă este ea în viaţa mea. Speranţa este acel lucru din noi care refuză să moară şi care constant ne luminează întunericul rătăcit pe cerul vieţii noastre. Este acea forţă care ne dă curaj de a continua drumul în ciuda obstacolelor întâlnite. Atunci când încetează să mai fie speranţa, încetează şi viaţa. Îmi place foarte mult cum descrie speranţa, Octavia Paler şi închei cu acest citat:
“Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Dacă adevărul este ”ceea ce există”, speranţa este acea parte din ceea ce există care nu vrea niciodată să se aşeze în genunchi, care refuză să se consoleze, să se împace cu răul.”
Pentru ca speranţa să gaseasca drumul spre noi, e nevoie de făclia dragostei. Îmi place, să vorbesc despre dragoste… este subiectul meu preferat şi asta pentru că fără dragoste, nu poţi exista. Nici speranţa, nici adevărul, nici credinţa nu pot exista fără dragoste… nici chiar omul, ediciful fundamental al lui Dumnezeu, la a cărei temelie stă dragostea.
A iubi însemană să te renegi pe tine, să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te inalţă asemeni unui zbor neîntrerupt spre infinit.
Dar voi continua acest domeniu complex cu altă ocazie, pentru că despre dragoste se pot umple multe pagini şi tot nu se poate pune punct. Dragostea e fără de sfârşit…


joi, 9 iunie 2011

Mi-am recâştigat dreptul de "a spera" (partea a 2 a)

Aşa cum am promis, voi încerca să scriu în jurnal gândurile ce freamătă înăuntrul meu şi să continui discuţia de ieri, despre câteva dintre coordonatele profunde ale sufletului meu: luptă, suferinţă, voinţă, speranţă, dor şi iubire.
Pe harta interioară am redescoperit bucuria de a fi eu şi de a-mi reclădi visurile învăluite în fumul disperării şi suspinelor. Nu am disperat sub povara tristeţii, mi-am spus de fiecare dată când eram sub flama durerii(care ne arde zgura ego-ului) că trebuie să lupt şi să zâmbesc din nou. Am realizat că sunt un om puternic.
Viaţa ne provoacă în fiecare clipă. Trebuie să-i acceptăm provocările şi să înţelegem că nu trebuie să stăm pe loc, pentru că nici viaţa nu o face.
Scopul nostru este de a evolua şi a deveni fiinţe mature şi puternice, iar pentru asta trebuie să ne restructurăm priorităţiile în ordinea potrivită.
Să nu lăsăm miciile bucurii şi clipele de lumină să treacă pe lângă noi… trebuie să intrăm în jocul vieţii cu bucuria şi curiozitatea unui copil.
Am mai învăţat ceva: că talentul nu mi-l poate lua decât cel ce mi l-a dat, adică Dumnezeu. Când eram la pământ, simţeam că nu mai pot scrie, gândeam că m-au părăsit cuvintele. Dar nici îngrijorările, nici temerile, nici oamenii nu-mi poate fura acest dar. El e mereu cu mine, atât în momentele grele, cât şi în cele frumoase. Uneori, e nevoie de timp, pentru a înţelege toate lecţiile vieţii. Cuvintele au început să se nască din nou, atunci când am înţeles că trebuie să redevin „eu”, un eu golit de umbre şi sentimente mici… să intru pe frecvenţa unor gânduri măreţe ce şi-au izvorul în dragostea de Dumnezeu.
Poeziile şi tot ceea ce scriu sunt oglinzile sufletului meu ce exprimă în lumea exterioară sensibilitatea şi zborul senin al gândurilor mele. Arta adevărată are un limbaj universal, acela al emoţiei autentice umane.
Viaţa te duce într-un punct foarte sus, ca atunci când cazi şi eşti jos, să înţelegi cine eşti şi ce poţi realiza. Cea mai mare reuşită nu este în a nu cădea niciodată, ci în a te ridica de fiecare dată când cazi. Iar viaţa dă lecţii dureroase doar celor ce ştiu să se ridice dincolo de limitări şi slăbiciuni.
Aşa că am decis (şi chiar am pus în aplicare) să nu treacă nicio zi fără să zâmbesc cuiva, să râd cu tot sufletul, cum o face un micuţ, să scriu în fiecare zi ceva frumos, să mulţumesc Celui de Sus că exist, pentru talentul ce mi l-a dat, acela de a înfrumuseţa lumea prin cuvânt şi pentru o percepţie profundă a lucrurilor ce mă înconjoară… să-mi preţuiesc familia şi prietenii care sunt stâlpii unei existenţe împlinite. Inchei cu urmatorul citat:
“Viziunea îţi va deveni clară doar în momentul în care vei privi în inima ta… Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte înăuntru, se trezeşte.”
Carl Gustav Jung
O să las pentru mâine şi alte gânduri bune...VA URMA

miercuri, 8 iunie 2011

Mi-am recâstigat dreptul de "a spera" (prima parte)

De multe ori, am încercat să vă fac părtaşi la emoţiile, idealurile şi experienţele mele. Şi azi, aş dori să dau frâu imaginaţiei şi să vă fac să vedeţi universul cuvintelor aşa cum e el… fascinant şi complex, un univers care ne duce pe culmile cele mai înalte ale visului. Avem nevoie de vis, dar şi de o abordare corectă a realităţii exterioare. Am o filozofie de viaţă ce merită spusă.
Aş vrea ca mulţi să vadă lume din jur prin ochii mei, ce au fost scăldaţi de roua suferinţei. Am un mod aparte de a comunica cu florile, cu păsările cu… Natura. De exemplu, îmi place să stau ore în şir să privesc florile, păsările ce străpung cerul cu zborul lor neobosit. Mă întreb de multe ori, câţi oameni se opresc din mersul lor, pentru a observa şi a admira nişte vietăţi mici şi delicate, aşa cum sunt păsărelele… câţi îşi rup din timpul lor să se bucure de o floare, de un apus splendid de soare?
Îmi place să-mi comunic trăirile şi să descopăr împreună cu Universul bucuria de a crea, de a fi reală, fără măşti… întotdeauna mi-au plăcut oamenii naturali, simpi şi spirituali, cărora nu le e teamă de a fi ei înşişi în orice situaţie.
De când m-am născut şi până acum, mi-am câştigat titlul de "luptătoare" şi dreptul de "a spera" în ciuda conjuncturilor nefavorabile. Am învăţat că nu putem fi veseli tot timpul, însă putem să o luăm de la capăt, ori de câte ori vânturi potrivnice ne îngenunchează. În ultimul timp, am avut o perioadă grea, în care simt că m-am zbătut să supravieţuiesc. Problema de sănătate a tatălui şi problemele personale m-au împins pe marginea unei prăpastii. Toate mă copleşiseră şi o ceaţă de întunecate gânduri îmi umbriseră viziunea pozitivă pe care o aveam.
Nu mă regăseam şi nu mă recunoşteam într-un tablou pictat în culorile: deznădejdii, frustrării, apatiei, îndoielilor, culpabilizării şi renunţării… Mi-am zis că eu nu sunt aşa şi că trebuie să fac ceva să fiu din nou "eu" cea pozitivă, plină de viaţă şi de zâmbet. Mi-am infuzat în suflet, puterea de "a zâmbi" şi "a iubi" fără motiv şi fără bariere.
Tot ceea ce contează este atitudinea pe care o avem în viaţă. Necazurile, probleme sunt inerente şi nu le putem evita, dar putem să le abordăm într-o manieră în care să nu ne doboare.
Într-una din scrierile mele mai vechi, am arătat că lupta cu noi înşine este cea mai dificilă. Dacă vom putea să controlăm şi să creăm lumea interioară –realitatea pe care o întâlnim în mintea şi emoţiile noastre, atunci vom putea învinge şi circumstanţele exterioare. Am înţeles că totul depinde doar de noi. Să deschidem bine, nu doar ochii, ci şi inima. Cu inima, învăţăm că viaţa este frumoasă aici în clipa prezentă.
Aceast eseu îl voi continua si mâine... vă voi împărtăşi alte idei constructive.
VA URMA

marți, 7 iunie 2011

Mă visez un trandafir roşu

Mă visez un trandafir roşu
cu sclipirea unei raze albastre
ce transformă în Rai,
fiecare ciob de trăire.
gândurile mi s-au frânt
în spinii timpului.
tu eşti un fluture
înveşmântat în infinit
te aşezi pe petalele-mi
deschise spre iluzia dragostei.
Vântul ne leagănă uşor
în somnul veşniciei…
ca-ntr-un balansoar al destinului.
Nici tu, nici eu,
nu ne dezlipim gândurile
ce stau captive
nopţilor fierbinţi de vară.

luni, 6 iunie 2011

Vara-i acolo unde simţi că trăieşti

În sfârşit, a venit vara… Soarele râde cu mai multă poftă pe cerul azuriu care îmi inundă sufletul cu străluciri de tinereţe. Rândunele ciripesc în graiul lor plin de candoare, trezindu-mi sufletul din tăcutele visuri.
Cireşii s-au înroşit de dragostea ce-o poartă albastrului cerului…un cer cu vise colorate de asfinţitul dorinţelor. Cireşele apetisante mă duc cu gândul la cireşul din curtea bunicii, care în fiecare an se lăsa pe mâinile noastre, a copiilor, dornici de a ne umple buzunarele cu roadele-i zemoase. Amintirile plăcute sunt ca un izvor de lumină ce se revarsă peste timpul prezent. Vântul mă atinge pe furiş, cu mângâierea florilor de salcâm, împletindu-mi în plete surâsul tău enigmatic
Azi, cerul e ca o mare însetată de gustul ţărmului mult iubit. Îl privesc cu mirarea şi bucuria unui copil…cu zâmbetul îi ating inima ţesută în lacrimile îngerilor. Inspir intens respiraţia verii ce are parfum de iarbă proaspăt cosită şi gust de fragi sălbatici.
Am aşteptat cu ardoare atingerea catifelată a verii, să ies în grădina casei mele în care au înflorit o multitudine de flori ce ameţesc privirile trecătorilor.
De-a alungul aleii, stau mândrii trandafirii stropiţi cu roua tainicelor mele gânduri.
Doamne cât iubesc florile, în special trandafirii! Sunt captivată de aceste minunăţii ce-mi sărută inimă cu petale de dragoste şi nostalgie. Parcă, trandafirii îmi simt bătăile inimii, dorul de tine, lacrimile ce-mi scaldă aşternutul clipelor solitare în fiecare noapte. Această mărturisire am mai făcut-o şi în alte scrieri de ale mele… Nu mă satur sa vorbesc de ei. Încerc să inventez cuvinte care să exprime dragostea şi bucuria ce o simt când sunt în preajma florilor. Rămân fără grai în faţa frumuseţii cu care Dumnezeu le-a înveşmântat… o bogăţie de culori, de arome,de forme ce-ţi fură privirea într-o secundă şi te face să te simţi o umilă creatură ce păleşte în faţa ingeniozităţii naturii.
Curtea casei este un parc în care simţi bucuria de a trai, de a simţi profund fiecare clipă pe care vara ne-o promite. Nu exagerez cu nimic când spun ca grădina mea este un adevărat Paradis din care nu ai dori nicicând să evadezi. Uneori, am impresia că florile de aici au înflorit doar pentru a mă face să zâmbesc. Oricât aş fi de tristă, nu mă pot să nu fiu invadată de o stare de bine, de linişte, de căldură ce o regăşesc în mijlocul florilor. Pentru mine este ca o terapie prin care-mi vindec durerea, o oază de inspiraţie. În fiecare seară, le admir, le comunic trăirile mele profunde… privirea mea se pierde de multe ori, în acest miraj al florilor.
Vara e acolo unde simţi că trăieşti, că visezi, că iubeşti. Aş vrea să am o vară doar pentru noi doi, în care să ne regăsim… pe aripile unei clipe de poveste.

marți, 24 mai 2011

Îmbracă-mă cu vise

îmbracă-mă cu vise
să mă pot plimba
pe cărări de gânduri
pavate cu dragoste
cu lumina dorului
din privirea-ţi melancolică
desenează-mi zâmbetul
pe cerul clipelor de mâine
imploră raza jucăuşă a lunii
să îmi mângâie tristeţea
închisă între genele
sufletului amorţit
ce picură lacrimă izbăvirii
privirea mea te caută
în înalţimile visului
în rătăciri de o clipă
să simt atingerea
infinitului.
adoarme-mă în taina
anotimpului ferice
cu şoaptele tăcutelor ploi
ce curg alert prin mine
ca într-un labirint
de cuvinte nerostite.

vineri, 20 mai 2011

Mi-ai spus adio

Inima îmi e de gheaţă
De când mi-ai spus adio,
Viaţa îmi atârnă de o aţă
Sufletul spune: te rog, vino…

Mi-ai tulburat a mea fiinţă
De când tu, întâi m-ai privit.
În inimă, s-a aprins o luminiţa
Iar, dragostea a inflorit subit.
Cum să repari o inimă rănită?

joi, 19 mai 2011

Încrederea-i un castel de nisip năruit

Astăzi, mi-am propus să vorbesc despre încredere, şi asta pentru că în ultimul timp, m-am lovit de unele chestiuni ce vizau încrederea…de a crede în mine, în cei de lângă mine. Am meditat mult la ce înseamnă încrederea, mi-am pus unele întrebări pertinente vizavi de acest sentiment.
Am înţeles că încrederea e hotărâtoare în a suda relaţii interumane satisfăcătoare, că ea e baza oricărei legături, indiferent de natura ei şi că fără încredere, nu există dragoste, prietenie, nimic… Mi-am dat seama, că foarte puţine persoane înţeleg, într-adevăr semnificaţia acestui cuvânt şi nu-i acordă importanţa cuvenită decât atunci când cineva îi face conştienţi de faptul că au pierdut-o.
Încrederea şi viaţa au în comun faptul că sunt fragile. Eu aş asemăna încrederea cu un castel de nisip, care s-a construit greu, fiecare strat închegat de nisip pus la acel castel, constituind câte o experinţă de viaţă. La venirea unui val puternic, cum ar fi: minciuna, trădarea, ea se năruie, rămând pe ţărmul iubirii doar iluzii. Încrederea se pierde foarte uşor, într-o clipă… şi când te gândeşti că îţi ia timp să cunoşti o persoană, să-i câştigi încrederea, e un sentiment destul de frustrant să ştii că o poţi avea într-o zi, iar în ziua următoare să nu mai existe.
Sunt genul de persoană care-mi pun foarte uşor încrederea în oameni, deschizându-mi inima larg în faţa celor din jur, dorind să cred că toţi oamenii sunt de bună-credinţă, că nu au nimic de ascuns şi că sunt la fel de deschişi ca mine… poate e un soi de naivitate, de inocenţă, de-a închide ochii în faţa crudei realităţi în care, de multe ori nu mă pot regăsi.
Sunt un om care visează prea mult şi speră să găsească în celălalt acel sâmbure de sinceritate, de bunătate şi de iubire… îmi spun de multe ori, să fiu mai reţinută în a-mi deschide sufletul în faţa oricui şi oricum. Trăim într-o societate în care oamenii sunt sceptici, mai ales în privinţa relaţiilor, în care nu mai au încredere nici în ei, darămite în cel de lângă ei. Dar până la urmă, eu fac tot ceea ce simt şi de multe ori, mă lovesc de dezamăgire, când descopăr că oamenii nu sunt demni de încrederea mea.
Cel mai dureros e atunci când cineva cu care ai ajuns să legi o relaţie frumoasă şi aţi trăit experienţe de neuitat împreună, acea persoană îţi trădează încrederea. Consecinţele sunt dintre cele mai triste: simţi dezamăgire, frustrare, nesiguranţă, teama de a nu fi rănit din nou. Încrederea şi dezamăgirea se întrepătrund, de multe ori merg impreuna. Ne închidem într-o carapace, ca o formă de apărare, fără să mai vrem să lăsăm uşa deschisă, nici măcar către noi înşine. Acesta e un lucru trist, pentru că dacă nu mai reuşim să avem încredere nici în propria persoană, cum am putea pretinde să ne încredem în cel de lângă noi.
Cum se mai poate recâştiga încrederea pierdută? Mai poţi să simţi la fel ca înainte? Ce-ţi poate vindeca sufletul rănit? Rămân foarte multe întrebări, în urma pierderii încrederii în cineva. E nevoie de timp pentru a putea reconstrui din nou acel lucru… Timpul are calitatea de a vindeca, de a reclădi, de a reda speranţă în inima omului. Am descoperit că timpul e singurul învăţător, căruia omul e dispus să-i dea ascultare, el fiind un consilier înţelept, imprimându-ne învăţăminte, care peste ani se dovedesc valoroase. Pe lângă timp, mai este ceva, şi anume dragostea… doar dragostea are puterea de a uita răul suferit, de a ierta, de a uni la maxim două persoane. Am învăţat că iubirea este capabilă să transforme greşeală într-o lecţie de viaţă, să ne ajute să ne descoprim în ceilalţi, dăruindu-ne fără teamă şi fără oprelişti. Închei cu un citat care-mi vine în minte:
„Nimic nu înlătura mai mult toate sentimentele bune decât neîncrederea.”
De aceea, spun eu, e bine să avem încredere în viaţă. Pentru că, fără încredere, totul e in zadar.

marți, 17 mai 2011

Sentimente pierdute in miez de noapte

Scrijelesc pe hârtie sentimentele pe care viaţa le îmbracă în nuanţe când mai deschise, când mai închise. În miez de noapte, când dorul tău îmi străpunge linia fericirii din palma vieţii, mă întreb ce înseamnă tăcerea ta... Oare tăcerea-ţi e o masca ce ascunde iubirea?
Scormonesc prin frânturi de vise şi calc pe cioburi de amintiri ce-mi rănesc sentimentele înveşmântate în parfumul sinceritaţii. Sentimente pierdute curg ca un râu de regrete prin valea sufletului meu, răpus de văpaia dragostei. Luna, delicat astru, îmi mângăie cu raza-i caldă, obrazul scăldat de lacrimi. Cerul mă priveşte cu ochi blânzi în care citesc nemurirea. Simt că el îmi citeşte gândurile şi îmi gustă suferinţa.
În palma sufletului meu, am ascuns un vis furat din stele. Acum e doar praf ce se pierde în dimineţile tăcute. Lacrimile ce izvorăsc din fântâna dorului îmi spală clipele cu tăcerea nopţilor de mai. Ca o pasăre rănită, căzută la pământ aşa este inima mea în această clipă de solitudine. Într-o clipa, tu mi-ai rănit aripile. Cum mai pot să zbor acum spre zările iubirii, ale infinitului?
Tu ai fost cerul meu cu soare, iar eu pasărea ce-ţi brăzda nemărginirea, înâlţându-mă până la soare, sorbind lacrimile îngerilor şi zburînd pe cele mai înalte culmi ale fericirii. Unde ţi-e seninul şi căldura de altădată? Oare voi mai regăsi vreodată trăirea nebună ce o simţeam în zborul meu spre tine? În ce moment au apărut norii grei ai suferinţei şi amărăciunii, transformând totul în plumb?
De când nu mai eşti cu mine, ziua s-a transformat în noapte, lumina-n întuneric. Acum e o noapte fără lună, fără stele, o noapte friguroasă ce-mi dă fiorul morţii şi al dezintegrării fiinţei mele. E o eternă noapte ce nu cunoaşte bucuria zorilor, căldura razelor de iubire.
Mă rog ca Cerul să mă ajute să renasc din cenuşa mâhnirii întocmai ca Pasărea Phoenix. Am descoperit că iubirea adevărată şi profundă, neatinsă de nici un interes egoist, cea necondiţionată, care izvorăşte de pe tărâmuri celeste este capabilă să ne regenereze fiecare bucăţică a sufletului şi să ne vindece aripile frânte. Ea ne redă aripile speranţei, să zburăm din nou spre ceruri senine.
Doamne, dă-mi acum, aripi de vultur să zbor neobosită spre Înalt, dincolo de cerul întunecat de dureri, spre cele mai înalte culmi ale existenţei.

vineri, 13 mai 2011

Dacă mă vei uita

Dacă mă vei uita, iubirea mea
Talazuri se vor zbate-n mare,
Apusuri se vor pierde-n zare
Păsări vor purta tristeţi copleşitoare.

Dacă mă vei uita, iubirea mea
Florile petalele-şi vor scutura,
Izvoarele de dor vor lăcrima
Copacii de haine se vor dezbrăca.

Dacă mă vei uita, iubirea mea
Soarele să zâmbească va înceta,
Privighetorile din crâng vor amuţi
Sălciile de lângă lac se vor jeli.

Dacă tu mă vei uita, poate,
Ziua se va preface-n noapte,
Măreaţa luna, încetişor va păli
Stelele pe cer nu vor mai sclipi.

Dacă mă vei uita, iubirea mea
Flori de gheaţă vor înflori în inima
Şi nici chiar soarele cu căldura sa,
Nu le va putea nicicând topi-va.

Toate dorurile vor fi ferecate,
Gândurile-mi vor fi încătuşate
În mintea mea, toate, toate.
Îngerii din cer se vor întrista
Doar dacă tu…mă vei uita.

miercuri, 11 mai 2011

Mi-e dor de mare

mi-e dor de mare
zeiţa iubirii pierdute
gândul meu atinge
adâncimile mării
simt cum sufletul tău
scrie cu tuș dragostea
pe zarea cea albastră
cuvintele pierdute
le regăsesc printre valurile
ce scânteiază în asfințitul
îmbrăcat în roze.
cerul sărută marea,
stingându-i dorul
aprins de visul din zori
simt cum marea
se înveșmântă cu
curcubeul veșniciei.
vântul îmi dezgolește visul
pe care înserarea
mi l-a strâns în brațe.
mă simt un înger trist
coborât de pe coama
regretelor tardive
în liniștea serii ascult
cântecul timpului.
îmi lipesc sufletul
de scoica amintirilor
să-ți înțeleg tăcerea.
luna îmi vrăjește clipele
cu ale sale blânde șoapte
simt că ești din nou aici…
mă pictezi cu lumina
din privirea mării
stele ne sunt martore
la dragostea noastră
ne vom cununa pe țărmul
nins de zările măiastre
ne vom contopi cu marea
într-un sălbatic dans
purtați pe spuma visului
spre taina fericirii.

marți, 10 mai 2011

Singurătate

Picături de ploaie
îmi schimbă decorul
pictat în culoare de cer
singurătatea este
un ciocan
ce bate peste suflet
cuiele dorului.
mi-ai lăsat acum
frimituri de stele
cu care îmi hrănesc
pustiul din mine.
doar visul îmi dă
aripi de înger
să zbor dincolo
de zidul
tăcerii tale.

luni, 9 mai 2011

Mă rătăcesc în visare

Încerc să scriu
cu lacrima din privire
pe fila nopţii
dorul de tine
care-mi fură
în aceste clipe
somnul.
mă rătăcesc în visare
ca-ntru-un labirint
de vorbe
mă aplec timid
peste marginea clipei,
să simt fiorul adânc
al dragostei.
printre genele visului
mi-alunecă
secretul fericirii
închis în
căuşul timpului.
vino, vino iubite
să-l descifrăm împreună
lumina din a ta privire
e un amalgam de cuvinte
ce-mi umple
cartea vieţii.


sâmbătă, 7 mai 2011

Mă simt ploaie

Ma simt ploaie
caldă de vară
mă preling pe
buzele-ţi moi
îţi sărut
infinitul regăsit
sorbind-ţi cu sete
lacrima
din colţul zâmbetului
amară ca o cafea băută
pe fugă
marea o simt
în ochii-ţi adânci
gustul lor e
dulce-sărat
la fel ca viaţa.
înot printe valuri
de suflet
mă lovesc de
stâncile gândurilor
tale
înserarea ne e
paravan
pentru iubirea
ce tăinuieşte
paradisul
cerul ne este
aproape,
picurându-ne
praf de stele
peste
visul furat.
iubeşte-mă ca un copil
cu luna în privire
pe ţărmul scăldat
de iluzii.
iubite, atinge-mă
cu gândul
să simt acum
talazul fericirii
cum se zbate-n mine.
şoapte de sirenă
îţi voi dărui
în asfinţitul aprins
de dorinţe
pescăruşii cu cântul lor
ne vor duce spre
orizontul
pictat în veşnicie.

vineri, 6 mai 2011

Fericire-i...

Fericire-i pentru mine,
În clipa când sunt cu Tine.
Doamne, nu-i nimic mai scump
Decât, să te am în inimă şi-n gând.

Fericire-i pentru mine,
Să-i fac semenului bine.
Cu toată inima să Te iubesc
Pe acest pământ să Te slăvesc.

Să ard de zelul Tău mistuitor
Să luminez tot adevărul Tău.
Sufletul să-l înalţ în rugăciune,
Să las în urmă orice amărăciune.

joi, 5 mai 2011

Parfum de mai

A venit suava primăvară, cu alai,
Salcâmul adie printre file de suflet
Aducând speranţa, cu parfum de mai
Flori de cer îmi picură pe creştet.

Trandafirii roşii îmi râd pe sub fereastră
Eu te aştept să mă atingi cu vise timpurii
Să ne lăsăm scăldaţi de roua cea albastră
Să ne îmbătăm de liliacul cu parfum de mai.

Te văd venind, înnourat de-un cer de dor.
Mă las pierdută-n orizontul de roze plin.
Inima-mi se imbracă în nuanţele unui bujor.
Îmbrăţişarea-ţi dulce alungă al meu suspin.

Mărgăritarii, acum se îngână-n ochii tăi,
Iubite, te privesc ca pe un zeu solitar
Îmi acoperi cu sărutări părul bălai
Cu ploaie de şoapte ucizi visul amar.

miercuri, 4 mai 2011

Primăvara cu lacrimi în ochi

A venit mult-iubita lună mai. Este luna în care ma regăsesc cel mai mult… poate pentru că am venit în existenţă în mai şi mă simt conectată la tot ceea ce înseamnă această luna: adierea blândă a vântului ca o şoaptă ce îmi mângâie sufletul, rândunele care dansează cu cerul dansul bucuriei, firele de iarbă de un verde aprins ce îmi induce dorinţa de a trăi intens fiecare clipă, razele jucăuşe ce îmi colorează chipul cu zâmbete şi sărutări de lumină, liliacul ce îmi înmiresmează gândul cu speranţă, înflorirea trandafirilor înveşmântaţi în nuanţele dragostei pure şi profunde etc.
De fapt, primăvara doar în luna mai înfloreşte, făcându-ne declaraţii şi spunându-ne să ne lăsăm purtaţi în voia dragostei de viaţă, rătăcind prin vise, asemenea unui copil nevinovat… Vreau o primăvară cu ciripit suav de păsărele, cu picături îngâlbenite de soare, cu pomi pictaţi în culorile sufletului meu.
Observ că primele zile de mai sunt stropite de lacrimile cerului. Plouă cu stropi mici, puri şi plini de candoarea acestui anotimp.
Picăturile de ploaie par nişte flori de lăcrămioare ce cad pe pâmânt cu mirare şi îmi lasă în suflet aroma îmbietoare a visului. Nu sunt atrasă foarte tare de ploaie… dar acum mă las cuprinsă de spectacolul ploii. Mi se pare ca ploaia de mai are alt gust, alt parfum, alt înţeles… Inspir cu putere aerul cald, îmbibat de prospeţime şi candoare.
Ploaia îmi dă aripi să zbor pe culmile dorului, visând că tu eşti cu mine şi îmi atingi genele cu sărutările sufletului tău pătimaş ce simt că mă caută necontenit. Chipul tău se adăpoşteşte în mintea mea, inspirându-mă să mă las purtată în jocul cuvintelor… imaginile cu tine aleargă prin faţa ochilor mei şi nici chiar timpul nu le poate opri din alergarea nebună. Ascult sunetul ploi… recunosc melodia în interiorul meu. Îmi spun că primăvară are în ochi lacrimi şi mă întreb de ce oare plânge… de dor, de tristeţe, de bucurie sau simte şi ea ca orice om să-şi descarce sufletul cuprins de apasarea timpului.
Printre perdeau de nori posomorâţi, se furişează câteva raze de soare, neastâmpărate, ce aruncă zâmbete cu subînţeles grădinii înrourate. Realizez că ploile de primăvară sunt scurte asemenea unor săruturi fugare pe care cerul le dă pâmântului umezit de un dor adânc.
Privirea mi-e atrasă de florile din grădină ce şi-au ridicat căpşorul de sub picăturile de plumb şi simt cum ele zâmbesc sub curcubeul de dorinţe timide pe care cerul îl leagănă în braţe. Sunt fascinată de peisajul Naturii, simţind cum îmi declară generozitatea şi iubirea prin culori zâmbitoare.
Zâmbesc şi eu împreună cu primăvara şi dăruiesc vieţii un zâmbet plin de iubire şi recunoştinţă.

marți, 3 mai 2011

Visez...

Visez că vei veni în astă seară
Balsam vei pune pe a mea rană.
Vom adormi sub liliacul din grădină
Îmbrăţişaţi de blânda, împărăteasa lună.

Vântul va cânta pe strune de vioară
Dragostea ce nicicând nu o să moară
O să-ţi închin un poem de dor nebun
Iubite, eşti pe veci al inimii mele stăpân.

Liliacul înflorit îmi va ninge peste plete
Înfioraţi, ne vom iubi cu nemăsurată sete.
Din cer, ne vor veghea diamantine stele
În zori, ne va trezi dulce tril de pasărele.

duminică, 1 mai 2011

Flori de liliac alb

Mă plouă pe aripile gândului
cu flori de liliac în alb pictate
înmiresmate de un vis de iubire.
Mă pierd într-un April de dor
un zâmbet a înmugurit pe buza
sufletului ars de tainele existenţei.
Cerul şi-a deschis alene pleoapele
sorbind seninul din lacrima
născută de zăpada gândurilor mele.
Tăcerea adie printre liliacul înflorit
sălbatice dorinţe dansând în noapte
îmi prelungesc trăirea efemeră.

marți, 26 aprilie 2011

Un om contopit cu sublimul

De câteva zile am intrat intr-o stare de letargie poate și atmosfera de sărbătoare ce ne înconjoară e de vină. Nu am mai reusit să scriu ceea ce am adunat în suflet în ultimul timp. Saptămâna aceasta a fost una mai lejeră, fără prea mult stres și bătaie de cap.
Deși nu m-am odihnit prea bine azi-noapte, am decis să scriu despre o persoană care astăzi mi-a făcut o surpriză frumoasă. Este vorba despre o persoană înzestrată cu însușiri multiple, o artistă cu un limbaj special și o aspirație sinceră spre un orizont superior, cel creștin. Numele ei este Constanța Abălașei Donosa, pictor, grafician și poet,dar mai ales mare Om. Nu am avut plăcerea să o întâlnesc față în față, am corespondat doar prin intermediul internetului și cu toate acestea din discuțiile ziditoare pe care le-am purtat, dânsa mi-a perceput cu acuratețe trairile interioare, surprinzându-mi toate manifestările sufletului. Ce mă determină să afirm aceste lucruri este fapul că dumneai a avut plăcerea să scrie un articol la scrierile mele de pe un site literar prin intermediul căruia ne-am cunoscut. Am primit cu bucurie acest cadou literar, rămânând plăcut surprinsă să descopăr cât de bine m-a descris.
Am sesizat că dânsa este un fin psiholog, al cărui ochi penetrează adâncul din om. În poeziile sale oglindește dorul și zbuciumul inimii, mereu fremătânde, zborul spre Înalt, spre Dumnezeu; reușeste o pledoarie pentru om, pentru frumos, echilibru și ideal, pentru eternizarea clipei efemere prin artă.
Titlul articolului scris de această doamnă deosebita este „Suflet răsfrânt în cuvinte” și o să-l redau în continuare:
"Poezia Laviniei Niculicea, deşi uneori plină de timiditate, este poezia transmisă de un suflet singular prin trăirea stării nemărginite ce o apasă sufleteşte, nerealizând însă că acest lucru este infim pe lângă cealaltă jumătate a sufletului său deschis spre toate orizonturile demne - de care puţini semeni de-ai noştri ar mai fi demni în zilele de astăzi sa cultive: prietenie, dorinţă de cunoaştere, devotament pentru cuvântul credinţă cu tot ce speră de la această viaţă. De ce nu, grija pentru sănătatea şi existenţa unor probleme în viaţa celor din jurul său.
Atât în scriierile poetice cât şi cele de proză scurtă, Lavinia Niculicea, foloseşte limbajul sincerităţii expus în tumultul de cuvinte al vieţii creatoare, prin care ea însăşi tăinuieşte de multe ori cuvântul ; credinţă. Din toate versurile-i scrise, sub starea pe care o avem fiecare atunci când scriem, m-am oprit la următoarele evitând orice gest de indignare, când lucrurile pot fi privite altfel.

„Iisuse, în clipa grelei încercări,

O, ce mult aş vrea să te cobori.

S-alungi toţi norii întristării

Să-mi dai din cupa mântuirii.

Lacrimi ce tot mai mult dor

Să mi le ştergi cu mâna Ta , uşor. „

Cele două strategii ale scrisului ei; poezia şi proza se luminează reciproc, prin sinceritate. Fiecare poezie scrisă cere ceva; cum de altfel, fiecare proză scurtă, duce la aceiaşi legătură subterană a sufletului său.
De ce spun aceste lucruri ?

Fiindcă Lavinia Niculicea, prin toată durerea sufletului său de la incapacitatea de a fi în răndul celor ce merg sau aleargă,valoarea cuvântului scris, i-au dat mai degrabă împăcarea cu sine, ştiind că ceea ce face prin a scrie necontenit, este ceea ce-i face bine ca şi atunci când faci un tratament de şoc al sufletului, spre vindecare. Este ceea ce-i place să facă necondiţionat, ştiind că oamenii cu care intră în contact au suflete alese; unele destul de bine cultivate în aş expune cuvântul lor faţă de structura tematică şi valoarea scriierilor sale, indiferent cât de adânc sau de subtil îşi face cunoscută confesiunea de suflet .
„În sfârşit am primit vestea că tata are nevoie de intervenţie la inimă, că trebuie să i se implanteze un stern în arterele inimii. Este o procedură care este destul de costisitoare, fiindu-i vitală pentru supraveţuire. Mă rog la Dumnezeu, ca totul să decurgă bine, să-l pot îmbrăţişa din nou pe tata, să-i pot spune cât de mult înseamnă pentru mine ! Nu prea i-am spus verbal ce simt pentru el, pentru că am considerat că este mereu lângă mine şi poate simţi dragostea mea. Îmi este mai uşor să-mi exprim sentimentele în scris decât prin viu grai .

……………………………………………………………….........................

„ Lacrimi străpung tăcerea nopţii „

Acest şir de sentimente confesionale decurg de-a rândul în mai multe alte scrieri. Aş mai aminti ” Gânduri despre tata”sau „Reflecţii în prag de primăvară”

Cu aceiaşi sinceritate virgină până la desăvârşirea lacrimei cursă din ochii ei deschişi spre a privi lumina zilei, florile din grădina casei, sau zborul micilor viietăţi printre ramurile din crângurile abia înverzite. Lacrima ochilor ei care ştie să admire un trup frumos sugerându-i toate disponibilităţile de a se bucura; lacrimile ochilor ei care ştiu să vadă prin percepere şi să preţuiască în acelaşi timp, îi dă statutul demn de admirat .
Am aşternut aceste rânduri despre scrisul Laviniei, promis cândva, când starea sufletului meu nevăzută şi nesimţită de nimeni mă ducea ca o forţă cosmică spre misterul gândurilor negre, la preţuirea şi admiraţia celui care mă ignora cu o stare de extaz, eu plângând în urma cuvintelor unei prietene, care-l tot blestema.

Fără să ştie de acest inedit al meu, ea aşternându-şi toate tristeţile prin rândurile unui mesaj trimis pe e-mail, a avut o influenţă atât de directă asupra stării mele de moment - rar întâlnită - încât m-a redus la tăcere, la interiorizare mai profundă, la suferinţa mea pentru dragoste şi adevăr pentru un suflet de om.
Din acea clipă, am apropiat-o şi am simţit-o privindu-mi lacrimile şiroaie de milă. Toate aceste peregrinări s-au întâmplat înainte sau paote în ajun de Sf. Ierarh Nicolae. În fiecare zi vedeam în lumina ochilor mei, mesajul Laviniei, lămurindu-mă despre starea sănătăţii sale. Plângeam şi constatam cum defineşte ea viaţa, încercând cu orice preţ să bareze toate obstacolele.
Am învăţat ceva !
Iată respectul şi iubirea mea pentru sufletul Laviniei, într-un fel, suflet năpădit de dramatism; starea ei de sub semnul durerii, care puţini o înţeleg.
Şi când lacrimile-i curg, să ştie că din amarul lor, vor pleca valurile dulci ale iubirii."

Constanţa Abălaşei-Donosă,

miercuri, 20 aprilie 2011

Doamne, Tu m-ai ridicat

Doamne, Tu m-ai ridicat pe culmi de împlinire,
M-ai ajutat să-nving munţi de foc şi granit,
M-ai copleşit cu a Ta supremă şi pură iubire
Dăruindu-mi pe al Tău Fiu mult prea-iubit.

El a ars ca o torţă aprinsă pe un altar de suferinţă
Luminând, ca un far al meu trist, însingurat suflet.
A scris cu spini şi sânge în mine o scumpă dorinţă
Ca viaţa să-mi aibă o tare nădejde şi un nou cuget.

Tată, un dor nestins în inimă Tu mi-ai lăsat,
Să caut mereu a Ta faţă luminoasă necurmat,
Un rug aprins să-mi fii pe veci în inimă, Doamne
Să ard etern de focul şi harul mântuirii Tale.

În zborul crud al vieţii mele am obosit,
Dar aripi lungi de vultur Tu mi-ai dat
Şi neobosit pe calea Ta eu am umblat.

luni, 18 aprilie 2011

Navigând în mijlocul furtunilor

Au început să mijească câteva raze de soare printre perdeau de nori plumburi ce mi-au acoperit viața în ultimele săptămâni. Așa cum se spune în popor: După ploaie iese și soarele. Sunt liniștită și bucuroasă că intervenția la inimă a tatălui a ieșit bine… simt că lucrurile reintră pe făgașul normal.
Vreau să cred că soarele va străluci tot mai puternic pe strada vieții mele iar mireasma primăverii îmi va inunda sufletul. Privirea mi se înseninează și încep să am deschidere către lucrurile frumoase din jur, pe care de multe ori le neglijăm, prinși fiind în vâltoarea evenimentelor. Îmi sunt datoare cu un zâmbet așa că schițez un surâs plin de candoare. În zâmbet citesc: iubire, acceptare, demnitate și autostimă, atât pentru mine cât și pentru cei ce mă înconjoară. Acum, pomișorii din curte par să fie scăldați în culorile vii ale speranței și optimismului.
Sunt emoționată la gândul că tata se va întoarce acasă în următoarele ore și îl voi putea îmbrățișa strâns. În lipsa lui, am încercat să-mi transfer poverile, neliniștile și speranțele din suflet în acest jurnal electronic. Am învățat câteva lecții de viață prețioase în tot acest timp.
Noi, oamenii ne aflăm într-o călătorie de explorare, încercând să ne descoperim și să ne autocunoaștem.
Nu putem ajunge la această performanță fără provocări și încercări. Avem nevoie să fim puși în situații limită, pentru a ne testa și a evolua în această călătorie interioară. Suntem loviti de vânturi potrivnice şi valuri napraznice pe marea existenţei în care ne zbatem sa plutim lin şi să rămânem la supafaţa. Însă, Dumnezeu ne-a înzestrat cu tot ceea ce avem nevoie pentru a naviga prin felurite furtuni ca bolile, dezamăgirile şi tragediile.
Speranţa, perseverenţa, credinţa şi iubirea reprezinta colacul nostru de salvare. Să ne agăţăm de el cu toată forţa pentru a ieşi la limanul fericirii. Furtunile nu ne pot doborî dacă le înfruntăm cu o atitdine potrivită. Îmi vin în minte următoarele cuvinte înţelepte: ”Ceea ce nu ne doboară, ne face mai puternici”.
Am învățat faptul că orice obstacol este o oportunitate pentru un progres ulterior. Cei care transformă obstacolele în oportunităţi sunt învingători prin viață. Pentru a găsi calea spre lumină, e nevoie să trecem şi prin întuneric. Însă, credința ne este un far luminos ce ne va ajuta să ajungem la destinația dorită.
"Despre viata nu se poate scrie decat cu un toc inmuiat in lacrimi". Emil Cioran

joi, 14 aprilie 2011

Lacrimi stăpung tăcerea nopții

S-a înserat. Noaptea, veșmânt sculptat cu diamante ce strălucesc peste inimile tăcute, coboară tiptil peste întinderea orașului. Lacrimile, perle pierdute din colierul sufeinței străpung tăcerea nopții, dându-mi fiorul rece al necunoscutului, acest infinit obscur. Necunoașterea clipei de mâine este mai înfricoșătoare decât moartea.
Îmi rezerv câteva momente în care să fiu eu cu mine, să-mi conștientizez trăirile din această zi care este pe sfârșite. Atunci când îmi vine să plâng, scriu, atunci când simt că nu mai pot suporta durerea, scriu; toate stările converg spre scris, țelul existenței mele. Acum, gândurile neliniștite ce șerpuiesc prin cotloanele minții îmi rănesc visurile țesute cu migală de copilul din mine, perforând liniștea nopții. Toată ziua am avut inima cât un purice, germenii îngrijorării prinzând rădăcini adânci în solul bătătorit al inimii mele. Am așteptat o veste de la medicul ce îl tratează pe tata. Mă rugam în tăcere că analiza la inimă să-i iasă bine. Noaptea trecută am fost bântuită de atâtea simțăminte... simțeam că mă sufoc sub tsunamiul de gânduri întunecoase și dureroase. Am adormit cu greutate,târziu, sub mângâierea diafană a lunii, ce sta de strajă în palatu-i celest.
În sfârșit, am primit vestea că tata are nevoie de o intervenție la inima, că trebuie sa i se implanteze un stent în arterele inimii. Este o procedură care este destul de costisitoare, fiindu-i vitală pentru supraviețuire. Am rămas fără grai când am auzit cât costă o astfel de intervenție, însă cred că sănătatea tatălui este mult mai importantă decât banii. Mâine este ziua cea mare în care toate gândurile mele se vor îndrepta spre tata. Mă rog la Dumnezeu ca totul să decurgă bine, să-l pot îmbrățișa din nou, să-i pot spune cât de mult înseamnă pentru mine, să putem avea conversațiile noastre pe teme fotbalistice, ca mai înainte... să fie lângă mine. Nu prea i-am spus verbal ce simt pentru el pentru că am considerat că el e mereu lângă mine și poate simți dragostea mea. Imi este mult mai ușor să-mi exprim sentimentele în scris decât prin viu grai. Cu toate, că sunt o persoană extrovertită și sociabilă, nu mă simt confortabil în a-mi exprima sentimentele verbal în fața cuiva drag, prefer să arăt ce simt prin gesturi și acțiuni.
Acum, am realizat că e momentul să ne exprimăm sentimentele pentru cei dragi zi de zi, pentru că poate mâine nu vom mai avea această șansă. Noi,oameni gândim în felul următor: ”Măine o să spun, mâine o să fac... o să am timp, dar mai târziu. Însă, azi este singurul dar pe care îl avem chiar acum. Nu avem siguranța că mîine va exista. Viața este mult prea scurtă. Să nu îmbătrînim acumulând regrete pentru lucrurile pe care nu le-am făcut, pentru vorbele pe care nu le-am spus și pentru iubirile pe care nu le-am arătat. Pentru a nu regreta mîine, să facem azi tot ce ne aduce bucurie și liniște sufletească. Să nu amânăm pentru că amânarea este hoțul care ne fură vremea.
Închei acest eseu cu încredere și credință în Dumnezeu că tata va fi bine și că va supraviețui acestei furtuni, iar soarele va ieși luminos pe cerul vieții noastre.

miercuri, 13 aprilie 2011

Realitatea cenuşie a sistemului medical

De câteva zile încoace, încerc din răsputeri să mă adun, să-mi recapăt tonusul vesel şi optimist cu care îi obişnuisem pe cei din jur. Trăiesc momente dificile şi asta din cauză că tata este încă în spital cu probleme de sanătate.
Nu am mai putut să aştern în scris tot ceea ce mă apăsa în interior, însă azi mi-am spus că trebuie să privesc în oglinda sufletului meu şi să redau tot ceea ce se vede. Nu e uşor să scrii oricând şi oricum, e necesar să ai o dispoziţie potrivită pentru a crea, să ai echilibru şi linişte interioară pentru a putea să-ţi „auzi” muza. Este o perioadă stresantă în care ceața rece a confuziei și deznădejdii mi-a învăluit viața. Din când în când, mai picură pe petalele fragile ale sufletului, roua speranței coborâtă din tărâmul celest.
Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că, cât de cât, starea tatălui meu este stabilă. Și asta într-o mare măsură se datorează doctorei care s-a ocupat cu dăruire de tatăl meu. Simțul ridicat al responsabilitații și promptitudinea cu care a acționat dânsa au contribuit la reducerea suferinței tatălui meu. De asemenea, mi-au întărit convingerea că încă mai avem în țară medici competenți, profeșioniști, care își efectuează meseria cu dăruire, în ciuda lipsei banilor din domeniul sănătații. Nu aceleași cuvinte de laudă le am la adresa celor care au frâiele sistemului sanitar și se ocupă de această țară. Pentru că tata se află în postura de pacient am luat contact cu toate deficiențele și lacunele sistemului medical din România. Se desființează spitale, oamenii sunt lăsați să moară în fața spitalelor pentru că nu mai au parte de îngrijire adecvată, salarii mizere care le determină pe multe cadre medicale să părăsească țara și lipsa aparaturii performante. Ce cuvinte descriu mai bine această stare anormală de lucruri?
Cuvinte ca: indiferența, suferința, incompetența și lista cuvintelor grele ar putea continua, din păcate. Am constat că este un sistem muribund ce cu greu mai poate fi resuscitat și ținut în viață. Este nevoie de o reformă drastică care să readucă la viață acest sistem năpăstuit.
Pănă de curând, mă număram printre persoanele care alegeau să păstreze tăcerea în ceea ce privește nemulțumirea față de tot ceea ce se întâmplă în domniile importante, cum este și cel al sănătății. Preferam să îmi spun părerea celor apropiați sau chiar să mi-o țin pentru mine, considerând că strigătul meu de ajutor nu ar conta și nu ar schimba cu nimic realitatea crudă în care ne zbatem. Însă acum nu mai pot să tac și să mă prefac că nu contează... îmi spun opinia vizavi de ceea ce se întamplă. Nu e sănătos să avem o atitudine de indiferență și introvertire. Cum spune Octavian Paler: ”Nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă.”
Mă gândesc la tot ceea ce am trăit eu și familia mea zilele acestea... disperare, neputință, epuizare, durere... stări ametecate ce-ți golesc sufletul de putere. Era nevoie ca tata să fie internat intr-un spital din București pentru a i se face o analiză importantă(angiografia coronară) și nu reușeam deloc să obținem internarea pentru că ni se dădeau tot felul de explicații: ba că este in preajma Paștelui, locurile fiind rezervate, ba că trebuie să fii mai mult mort decât viu ca să ți se facă o astfel de analiză și asta pentru că costă foarte mult, iar spitalele duc lipsă de fonduri materiale, așa cum se știe. În condițiile în care tata a lucrat mai bine de 40 de ani în domeniul sănătății ca asistent medical iar sora mea și cumnatul fiind doctori...e destul de frustrant să te lovești de astfel de situații, zic eu sub demnitatea umană. Mă întreb eu ce poate să facă omul de rând, lovit de boală, într-o astfel de postură ingrată? Nu are altă altrnativă decât să moară. Ca cetățeni a unei țări ce face parte din U.E, e normal să nu ni se cenzureze dreptul la sănătate, la o viață decentă și demnă.
Ieri am primit ușurată vestea bună că tata poate fi internat. Gândurile mele calde și luminoase se îndreaptă spre el, care în aceste clipe se află pe patul Spitalului Universitar din București, așteptând cu încredere ca mâine să i se facă investigația hotârâtoare.
Am învățat că viitorul este o necunoscută, o probabilitate și nu o certitudine. Este important să trăim în prezent, simţind prezentul trăind în noi pentru că el este singura realitate la care ne raportăm.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Gânduri despre tata

În această săptămână, simt că am fost transferată într-o altă realitate, în care nu mă regăsesc, păşind într-un tărâm ce îmbracă culorile îngrijorarii, fricii şi deznădejdii. Mă simt năpădită de lacrimi ce par nişte picături de gheaţă ce se topesc în focul durerii.
Aştern pe o foaie albă de hârtie cuvintele încărcate de povara neliniştitelor gânduri…. Foaie se umple de stropi galbeni ca ceara… este pictată aproape toată de penelul sufletului pe care îl înmoi din când în când în fântâna nesecată a lacrimilor. Urmăresc absentă pe fereastră, florile ce se leagănă duios în braţele vântului, îndrăgostit pe vecie de primăvară, câte o pasărea cu trilu-i dulce încearcă să-mi aducă licărul speranţei în inima străpunsă de săgeţile neputinţei. Narcisele suave îşi descreţesc fruntea printr-un zâmbet larg şi luminos ce-mi lasă un parfum discret de optimism.
Revin la gândurile ce nu-mi dau pace de cateva zile încoace, ţinându-mă captivă evenimentelor ce mi s-au întâmplat recent şi mi se derulează prin faţa ochilor cu repeziciune. Par desprinse dintr-un film cu o scenariu prost care-mi induce un oftal lung. Cuvintele le scriu cu greutate însă doresc să le dau drumul pentru a mă elibera de durerea apăsătoare. Aşa cum am mai spus, scrisul e o formă de terapie, de descărcare emoţională. Ce frumos spune Nicolae Iorga: "Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel le ia vântul !"
Mi-e foarte greu să scriu în aceste clipe despre o persoană dragă sufletului meu, tata, care trece prin momente dificile...
Mă gândesc la tata care stă pe un pat de spital, internat de urgenţă în spital din cauza problemelor cardiace. Când doctora ne-a spus că a suferit un infarct, am fost şocată pentru că el nu a avut probleme cu inima până în aceste momente. A fost atât de aproape de moarte, iar gândul acesta mă face să urlu de durere… De-a lungul timpului, inima lui a fost strivită de vântul nemilos al dramelor existenţiale. Fiinţa dragă este sub îngrijirea medicilor, care încearcă să facă tot ceea ce se poate pentru a evita alte pericole care pândesc din umbră şi ne umbresc existenţa.
Vreau ca tata să fie bine, să-mi fie aproape, îl vreau alături, să-mi spună iar pe nume, să fiu ”fetița lui tata” să mă facă să zâmbesc la glumele pe care le spune, la bancurile pe care le povesteşte şi la care se pricepe ca nimeni altul. Tata este foarte spontan şi inventiv, ştiind cum să binedispună pe cineva. Nu am întâlnit pe nimeni care să ai aibă simţul umorului atât de dezvoltat. În zilele ce vor urma, sper să pot aşterne în scris mai multe despre fiinţa care mi-a dat viaţă şi cu care am o relaţie specială. Îmi vin în minte următoarele cuvinte:
“Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească, e o cauza pierdută”. Tot ce pot spune este: „Te iubesc, tată!”. Iubirea pentru un părinte e un act atât de natural ca și un izvor ce curge lin, fără opreliști la vale.
Tot ceea ce pot face acum este să-mi pun încrederea şi speranţa în Dumnezeu, care ne mângăie în orice durere şi ne dă ocrotire în braţele Sale.

luni, 4 aprilie 2011

Respir prin cuvânt

De câteva zile, nu am mai reușit să scriu în jurnalul virtual și am început să simt lipsa acestui fapt. Mi-am zis că este o necesitate și în același timp o plăcere să-mi împărtășesc gândurile, trăirile-fărâme de suflet, momentele plăcute sau mai puțin plăcute cu voi, cei care vă faceți timp să îmi citiți cuvintele, să le apreciați sau nu... Mă simt bine cu mine atunci când aștern pe hârtie tot ceea ce simt, tot ceea ce alții își doresc să citească. Visul celui care scrie este să fie citit.
Mă gândesc că prin scris vă fac părtași la clipele mele de intimitate, de durere, de bucurie, speranțe și împliniri. Doresc ca prin ceea ce scriu să creez emoții, de preferat pozitive, să pot să trezesc în sufletul cuiva iubirea pentru frumos, pentru poezie, pentru tot ce ne înalță și ne îmbogățește universul interior.
Mă simt relaxată, mulțumită și revigorată atunci caând scriu... pentru câteva ore renunț la cotidianul agitat, evadez din această lume agitată, plonjând într-o lume boemă, plină de culoare ce-mi dă dreptul la vis și imaginație.
Emoțiile când sunt reprimate, ținute ascunse provoacă multă neliniște și chiar boli. Așa că este nu doar plăcut dar și util să așternem în scris simțămintele.
Sunt recunoscătoare pentru faptul că sunt, că gândesc, simt, respir prin cuvânt... pentru porția de inspirație pe care o primesc.
Trăim într-o lume lipsită de recunoștință, demnitate și respect pentru adevăratele valori. E greu să fim recunoscători având în vedere timpurile grele pe care le trăim în prezent, în care vedem un tablou pictat în culori sumbre cum ar fi conflicte, războaie, dezastre naturale și degradare în toate aspectele importante. dar tocmai aceste vremuri complicate ne provoacă să creștem, să evoluăm ca ființe complexe.
E greu să arătăm recunoștință atunci când ne privim în față vulnerabilitățile și limitările. Dar tocmai aceste ”crăpături” fac ca viața să fie mai interesantă. Astfel, avem posibilitatea să ne dezvoltăm aptitudinile și să ne perfecționăm. Fiecare provocare ne construiește caracterul. E greu să fim recunoscători atunci când ne lovim de oameni aroganți, egoiști și invidioși care ne rănesc și ne dezamăgesc. Să ne amintim că nimeni nu este perfect.
Trebuie să acceptăm oamenii aşa cum sunt şi să găsim părţile bune în ei.
Oricât de banală și tristă ar fi viața unui om, tot există un motiv pentru care să își exprime gratitudinea. Sunt recunoscătoare pentru faptul că observ cum soarele râde la mine și mă mângâie cu raze jucăușe în fiecare dimineață. Astă înseamnă că trăiesc o nouă zi de viață.
Sunt recunoscătoare pentru afecțiunea și prietenia persoanelor întâlnite, pentru iubirea pe care mi-o pot oferi mie însămi. Astă dovedește că Dumnezeu își face simțită prezența și lucrarea prin oameni... că iubirea nu se termină niciodată. Sunt recunoscătoare pentru erorile comise în viață pentru că am învățat prin intermediul lor lecții importante de viață, acumulând mai multe cunoștințe și înțelepciune.
Dacă mă bucur de un asfințit de soare superb înseamnă că pot să văd, dacă mă bucur de savoarea unui fruct, de mireasma îmbietoare a unei flori înseamnă că pot simți... acestea fiind motive de a-mi dovedi recunoștința.
Să nu uităm că fericirea nu vine ca rezultat al obţinerii a ceva ce nu avem, ci mai degrabă vine, recunoscând şi apreciind tot ceea ce avem.
"Ai primit azi un cadou ce constă în 86.400 de secunde. Ai folosit una ca să spui mulțumesc?”