Cuvinte spălate cu roua speranţei

Mi-am luat ca mantie iubirea,
Să mă păzească de cruda răutate
Ce provoacă în om disensiunea,
Lăsând sufletele genuine, ruinate.

Speranţa-i o arzătoare făclie de cer,
Ce-mi luminează acum, paşii minţii.
Din scări de vise, parcă eu cobor
Iubind lumina, mă înrudesc cu sfinţii.

În tăcere, eu zbor în locurile celeste
Culeg din albe stele, praf de credinţă
Îl presar cu grijă, peste visele terestre
Înveşmântate în umbre de biruinţă.

Îmi spăl cuvintele cu roua de dimineaţă,
Le hrănesc cu răsăritul ţesut în taină
De ale noastre doruri, frânturi de viaţă
Şi alung blestemul, otrăvitoare buruiană.