Timpul – miel şi călău, spintecă cu sete blândele toamne. Destinul necordial suflă ca un alizeu și-mi frânge ramurile fine... Lumina mi-e vis sfios de vară, cu frunze şi muguri de vânt, plesnind într-o toamnă amară… Ce n-aş da să o nasc în cuvânt! Clipa zdrențuroasă s-o îmbrac de gală, visul să o invite la un dans nocturn pe muzica vieții – iluzie regală. O fredonăm cu toții c-un glas diurn. Povestea ni-i veche, nu-i nouă, e scrisă cu degetul de Dumnezeu, iar fiecare gând e strop de rouă, sorbit de-o inimă la greu...