Lavi en rose

S-a dus și 2015… A fost cel mai greu și dureros an. Anul în care am aflat diagnosticul crunt al mamei, apoi pierderea ei. Un an de luptă, de voință, de speranță, de durere, de învățăminte profunde. La greu, iubirea se cerne, oamenii din jur, pe care-i iubești, pleacă sau rămân. Viața mi-a predat lecțiile ei uneori cu tristeţe, cu dezamăgire, cu durere, alteori cu fiorii descoperirii ineditului, cu inima de copil, așteptând miracolul. Am învățat că durerea te învață mai bine  despre viață, despre tine, despre ceilalți, decât bucuria, că ea îți descoperă o altă realitate, una mai profundă, cea a sufletului tău, că doar Dumnezeu e adevărul absolut că toate celelalte în viață sunt relative. Afli că lucrurile materiale se pot recupera, dar viața nu. Că timpul e prețios și oamenii fragili, că o clipă îți poate răsturna tot universul, că întâlnirea cu un om îți poate schimba întregul mod de a simți, că nimic nu se întâmplă fără rost și fără motiv. Am învățat că timpul nu vindecă răni, do

Omul puternic reuşeşte să vadă soarele în mijlocul furtunii şi chiar dacă este lovit îşi menţine privirea către cer, mulţumindu-i Domnului pentru rănile care îi reamintesc că e viu, pentru florile care îl învaţă să dăruiască, pentru lacrimile care îi lasă sufletul curat, pentru păsările care îl învaţă să zboare, pentru oameni care îl învaţă că iubirea bate cel mai tare într-un piept de om. Un om este cu adevărat puternic atunci când iubeşte... Să fim puternici, indiferent pri n ceea ce trecem! Viaţa nu e uşoară, dar nici noi nu suntem uşor de înfrânt, nu-i aşa? (Despre Omul puternic, 14.12.2015),  Lavinia Elena Niculicea

Azi noapte mi-a apărut un înger în vis: era mama. Îmi vorbea şi totul mi se părea real... E paradoxal, însă cu cât e mai aproape cineva pe care-l iubeşti, cu atât mai mult ţi se face dor de el... Aş fi vrut să pot să o scot din acel vis şi să rămână cu mine în această realitate, de multe ori cenuşie şi neînţeleasă. Să o pot îmbrăţisa. O pot face doar prin aceste versuri: Visez că vei veni şi-n astă iarnă Mă vei îmbrăţişa ca altădat' Balsam vei pune pe a mea rană Mamă, din vis nu ai să pleci niciodat'... Şi dorul tău îl voi purta de acum Ca pe a cerului nestemată, Să-mi lumineze al vieţii drum Mama, cum să trăiesc,vino şi mi-arată! (Versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 13 decembrie 2015) P.S. Doamne, cum aş putea uita începutul, unde aş putea regăsi cel mai cald loc, braţele mamei?

Azi, am primit o dovadă a iubirii lui Dumnezeu... De fapt, de-a lungul timpului am primit nenumărate astfel de dovezi din partea Celui de Sus şi a oamenilor, chiar dacă am trecut prin situaţii dureroase. Da, am primit lecţii dure de viaţă, dar şi lecţii minunate de iubire, de bunătate... Întotdeauna viaţa compensează lucrurile. Ca şi cum cerul plin de nori este străpuns adeseori de o rază de lumină. Ştiu că există Cineva acolo Sus care mă iubeşte (şi eu îl iubesc) şi îmi poar tă de grijă. Este încurajator să ştii că Cineva îţi cunoaşte inima. îţi înţelege durerea, îţi numără lacrimile, îţi ocroteşte visurile, ca şi cum ţi-ar şopti: Eu nu te-am uitat! Sunt aici lângă tine. Cel mai minunat lucru este să recunoşti prezenţa iubirii, asemeni unui porumbel care vine, se aşază lângă tine şi îţi mângâie clipele cu frânturi de Cer. Faptul că mă trezesc dimineaţă, că pot privi cerul, că-l pot cunoaşte pe Dumnezeu, că mă bucur de o floare, de un apus mirific, de prietenia celor din jur, de m

Mama este o eroină pentru mine. Este un exemplu de femeie, soţie, mamă, dascăl… Un român adevărat. Un om care a luptat până la capăt… De la ea am învăţat că cel mai valoros verb este "a nu renunţa". Să nu renunţ la principii pentru lucruri de nimic, să nu renunţ la visuri chiar dacă drumul către ele e anevoios, să nu renunţ la luptă chiar dacă rănile mă dor, să îmi iau mereu forţa de a continua din zâmbetul ei cald şi luminos, din iubirea pentru oameni şi pentru Dumnezeu. Copilul este acea extensie a ei prin care ea îşi regăseşte visurile şi îşi continuă povestea. În mama mi-am găsit liniştea, echilibrul, forţa de a merge mai departe. În braţele ei mi-am pus neliniştile, tristeţile, eşecurile, iar ea le-a purtat cu bucurie aşa cum face o mamă, care niciodată nu se opreşte din a înţelege, a mângâia, a sprijini, a vindeca, a iubi… doar cu o privire, în care a strâns tot cerul, doar cu un cuvânt în care a turnat faguri de miere, doar cu o atingere prin care se simte pana de

Când viaţa te loveşte, afli cine te mângâie... Descoperi că iubirea te mângâie, te susţine, te ia în braţe când eşti obosit, te face să crezi în ziua de mâine, te încurajează şi îţi vindecă tristeţea… Iubirea nu renunţă. O poţi recunoaşte în momentele dificile ale vieţii. Omul care te iubeşte rămâne lângă tine… cu prezenţa lui te învaţă că iubirea e inima ce se roagă pentru cel drag, cu fapta şi cuvântul îţi arată aripile întinse ale lui Dumnezeu către tine. Că Bunătatea te ţ ine în braţe şi Credinţa te duce dincolo de mări şi munţi… Acolo unde Liniştea îţi vorbeşte şi Iubirea te îmbracă cu tot Cerul. Iubirea lucrează mereu spre binele celuilalt. Atunci când iubeşti faci totul să-l apropii de tine pe cel care ţi-e drag. Urci munţi, faci să sece oceane, dărâmi ziduri, sfidezi necunoscutul, creezi punţi către inima iubită. Îl porţi în tine pe cel pe care-l iubeşti. Ce poate fi mai aproape şi mai intim? Este ca şi cum respiră în tine Dumnezeu. Ca şi cum Cerul ar scrie etern în tine:

Cea mai cumplită durere este să te desparţi de cea care ţi-a dat viaţă, de mama. Nu ştii cum să negociezi cu această durere, să o faci să nu mai urle-n tine, să nu-ţi mai facă inima să tremure ca o frunză în bătăia vântului. Simţi că cea mai mare parte din tine a dispărut odată cu ea. Ca şi cum "cordonul ombilical" ţi-a fost tăiat, eşti deconectat de la acea sursă de iubire, care-ţi făcea inima să bată tare, doar când spuneai: Mamă…! Acum inima bate mai încet, în ritmul durei realităţi care m-a lovit drept în centrul fiinţei mele. Dintr-o dată îţi pierzii centrul de greutate şi iei contact cu o realitate ostilă şi necunoscută până atunci. Dintre toate durerile existente, aceasta e cea pe care nu o poţi sfida, nu o poţi îmblânzi, nu o poţi curma… Cum să înveţi să te împaci cu ideea că ai pierdut tot ce aveai mai de preţ? Eşti vreodată pregătit să-ţi pierzi mama? În noapte în care a murit, nu am vrut să cred… Am negat! Când am aflat diagnosticul greu în urmă cu un an, şi a

De la un timp, moartea vine în galop, striveşte „les belles fleurs”, luând pe şei, desagi de vise; noi, oamenii, nu putem să-i punem căpăstru. Se aude un nechezat de temeri aburinde în amurgul parizian. O, calule arab, cu coamele în vânt de gloanţe, încetineşte-ţi mersul, să putem să mai vedem iubirea din ochii copiilor. Mai stai un ceas, să putem îmbrăţişa florile - surori să putem săruta copacii - fraţi… Ţi-om da să mănânci fluturi de aşteptare şi te-om potcovi cu stânca colţuroasă a uitării. Tu să ne uiţi, noi să te expirăm dincolo de respiraţia vieţii, în plămâni să păstrăm Raiul, teama de tine să o priponim în zare. De ce ne laşi să cerşim doruri de cei dragi, la porţile eternităţii…? Taci, puţin! Să putem auzi sous le ciel de Paris: Iubirea nu a putut fi ucisă L’amour est en vie… Poezia "Calul arab - Le cheval arabe", compusă ieri, 14 noiembrie 2015, în urma atentatelor din Franta,  Lavinia Elena Niculicea

Teroare în Paris! Nu e un titlu de film, e realitatea crudă pe care o trăieşte poporul francez… Inima Europei, Franţa se confruntă cu un val de atentate fără precedent. E şocant şi condamnabil! E un scenariu negru: 127 de morţi plus alte sute de răniţi, până în aceste momente. La începutul anului, când a fost tot acolo, atacul de la Charlie Hebdo, vorbeam despre acest flagel numit terorism…Terorismul e ca un virus periculos ce se infiltrează, ce nu poate fi controlat şi oprit . E un act de laşitate, pentru că ataca din umbră când nu te aştepti, un act de sadism pentru că e comis în numele lui Dumnezeu, în numele religiei. Trăim într-o lume în care conceptul de securitate practic începe să dispară… Oamenii mai degrabă se simt în siguranţă dacă păşesc pe Lună, decât dacă păşesc aici pe pământ. Trăim într-o lume în care valorile morale se prăbuşesc sub explozia violenţei, intoleranţei şi extremismului, în care cuvântul "Libertate" nu mai e credibil… Trăim într-o lume în c

Azi, 13 noiembrie este Ziua Internaţională a Bunătăţii (Bunăvoinţei). Eu cred că ar trebui să celebrăm bunătatea în fiecare clipă, nu e nevoie de o zi specială pentru a fi buni. Nu e nevoie de gesturi măreţe… Putem face lucruri mărunte,dar în spiritul iubirii. Cât de multă dragoste punem într-un lucru, ne arată cât de mărinimoase ne sunt inimile. Putem pur şi simplu să dăruim un zâmbet cuiva care e trist, să spunem un cuvânt bun, să facem o faptă frumoasă...Pe mine, bunătatea  la un om mă dezarmează şi mă cucereşte instantaneu. Oamenii buni sunt cei mai frumoşi oameni. Au o lumină aparte-n privire şi un dor adânc în inimă... Dorul de viaţă, de Dumnezeu. Este ca şi cum o fărâmă de Cer se odihneşte în ei! A fi bun cu adevărat înseamnă să nu-ţi negociezi sau să-ţi vinzi sentimentele, ci să îţi expui inima aşa cum e ea: cu vulnerabilităţi, cu greşeli, cu cârpituri pe ici, pe acolo, însă cu dorinţa de a o împărţi cu alţii, de a lăsa ca nuditatea ei să încânte inima altcuiva. Bunătatea a

Mulţi pun cătuşe adevărurilor înalte, Demnitatea ne e roasă de al coruptiei vierme Noi privim printre zăbrele spre dreptate, Spre ochiul divin ce niciodată nu doarme. Sistemul puterii e un măr putred şi găunos, Ce lasă în aer miros de crunte nedreptăţi. Sacrifică tot mai mulţi tineri cu dor de frumos Doamne, ai de făcut plăţi restante pentru cei morţi. România trăieşte vremuri de umilinţă şi durere, Îndrăzneala de a visa, morţii îi plătim în rate Tineretul lovit cu lacrimi, viaţa înapoi îşi cere Libertatea câştigată cu piepturile însângerate. Voi, guvernanţi, ce vă suiţi pe cadavre nestinse Uitaţi că azi suiţi, mâine veţi coborî-n genunchi. Lacrimile, broboane de suferinţă, sunt torţe aprinse Cerul geme… Dumnezeu tremură din rărunchi. Cu roua iubirii va stropii florile întristate de pe pământ Să înflorească lumina în cugetele celor de neînvins Avizi de dreptatea ce o plâng prin miresme de cuvânt. Hai, dă-mi mâna, în zborul credinţei de nevinovaţi aprins

Doamne, moartea nu ne dă preaviz, ea umblă-n colectiv, Pe altarul ei se aprind trupuri de Rai, aici pe pământ gravitează Iadul sus în Cer rămâne doar un zbor al îngerilor cu aripi strivite de tălpile răului. Doamne, părinţii nu au extinctoare să-şi stingă durerea, au doar scrum de vise prin care răscoleşte un înger prea grăbit. Trimite-le un fulg din aripile Tale atunci când li se face dor. Fă ca durerea asta să fie ca o scurtă sărutare pe obraz… Ai spălat toamna cu rugi de lacrimi, frunzele au cicatrici şi suspină-n noapte, primăverile încă sunt în saloanele de aşteptare. Hai, vino mai repede, Doamne, pe crengile arse, fă să răsară muguri…  ( Lavinia Elena Niculicea , 3 noiembrie 2015) Şi azi este despre durerea care mi-a vorbit prin vers, despre lacrimile tăcute care spală clipele, despre neputinţa asemănătoare frunzelor care nu pot împiedica căderea, despre răul care carbonizează suflete, pe care apoi le stingem cu-n oftat... de indignare, de durere... Însă cee

Am făcut acest videoclip in memoria celor care au avut de suferit in urma tragediei naţionale, pe care i-am numit "fluturi cu aripi arse...".  Versurile îmi aparţin iar muzica este una care cred că le completează... Seară să va aducă linişte şi un strop de speranţă!

Nu mai ştim să răscumpărăm adevărul din ghearele lăcomiei. Dăm vina pe nenoroc! Tinerii ne sunt fluturi cu aripile arse-n foc. Acum în palme, îi poartă numai Cerul. Doamne, lacrimile noastre cad ca frunzele veştejite de reproşuri şi de a nopţii vină. Înghiţim fum de iluzii. Unde se duce a Ta lumină? A rămas din acest iad, doar tăceri ce ne ard buzele. Nu vrem şi nu ştim a învăţă din trecut, să schimbăm decorul acestui trist anotimp. Muguri de vise să crească peste ce s-a petrecut, să culegem zâmbetele din copacul unui mâine. Pe crengile lui azi încă se mai văd cicatrici Din ele, păsări de foc vor ciuguli a vieţii pâine. Poem publicat in Confluenţe Literare...  http://confluente.ro/elena_lavinia_niculicea_1446473671.html P. S. Acest sonet îl închin celor care au avut de suferit din această tragedie, pe care i-am numit "fluturi cu aripi arse...". Unii din ei au zburat spre florile veşnciei. Cei care au rămas, se zbat şi se luptă să şi-le vind

A fost cutremurător ce s-a întâmplat azi-noapte în capitală... 30 octombrie, o zi fatidică pentru România! Mă uitam la Tv, când imaginile tulburătoare au început să curgă-n lanţ. M-a înfiorat acest eveniment. Bilanţul este dramatic: 27 de oameni şi-au pierdut viaţa şi 184 de răniţi. E şocant şi revoltător. În secolul 21, în centrul capitalei să se întâmple un astfel de eveniment. Adevărul e că trăim drame atât la nivel personal, cât şi la nivel Colectiv ( aşa se numea şi club ul în care s-a produs incendiul). E nevoie de curaj, de credinţă să trăieşti în aceste timpuri. Este trist că nu învăţăm nimic din trecut... În urmă cu 2 ani cred, am scris despre un caz asemănător, la Constanţa, în care 3 tinere dansatoare şi-au pierdut viaţa , însă ceea ce vreau să reliefez, este că nu extragem nimic din aceste nenorociri, ca pe viitor să fie evitate. Acum se caută vinovaţii „fără vină”. Se pare că acest club nu avea autorizaţie de la ISU, clădirea veche şi mă întreb câte nenorociri trebuie

Pe cântarul vieţii, mi-am aşezat sufletul şi mi-am zis: – Doamne, mi-ai dat prea mult suflet…! Lumea mi l-a cântărit şi ea, dar a ieşit cu mai puţine grame. Măsoară-mi-l Tu, ai alte unităţi de măsură, cum ar fi: iubirea. Am cumpărat iluzii la superofertă, crezând că am să economisesc fericirea, însă am rămas cu un pachet nedorit pe care scria: Durere. Mi-a spus că am să-l deschid mai târziu, poate va expira... Acum am aflat că durerea nu are dată de expirare. Eşti viu şi doare… Atunci, ţi-am zis: – Leagă-mi sufletul de un dor, aşa cum legi vârfurile copacilor de cer! Să cunosc adâncimea altui om şi el să-mi spună: Tu ai prea mult suflet. De aceea, pot iubi eu! Azi, este despre suflet, (despre inimă) partea cea mai preţioasă din noi, cea care iubeşte veşnic, despre sufletul care are în el şi cer şi pământ, vis şi putere... Azi mi-l poţi auzi mai tare, dacă-ţi lipeşti inima de cer.  emoticon heart ( Versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 24 octombrie 2015)

De câte ori ne spunem: te iubesc!, îngenunchem timpul. Păsările se opresc din zbor şi ne aplaudă cu aripile muiate în lumină. Toamna ne invită   să-i gustăm cupa de nostalgie, ne îmbătăm cu ploile şi mă înnec de dor… Ce de frunze are iubirea aceasta! De câte ori, inimile noastre se caută, depărtarea sângerează-n apusuri… Ce de culori are iubirea aceasta! Din ele, ne-am ales două… ne amestecăm şi nu mai ştiu Care sunt eu? Care eşti tu? De câte ori, visele noastre se privesc în ochi ştiu că cerul e mai aproape. Mi-a scuturat stele în inimă şi de atunci visez… (Versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 23 octombrie 2015) P.S. Scriu cu lacrima şi zâmbetul din privirea toamnei... E cea mai bună terapie pentru suflet. Scrisul e cea mai frumoasă modalitate de a mă întâlni cu divinul, De câte ori scriu, de atâtea ori, mă cufund în seninul privirii lui Dumnezeu... Şi atunci simt linişte...

O, mamă, dacă te-aş pierde, felinarele inimii s-ar stinge. Chem parfum de stele să te dezmierde, ca tu să nu mai mori. Cerul plânge în cuvinte şi cerşeşte primăveri. Nu-mi lăsa acum toamne cu dor. Rog, cocorii, să-ţi ia ale tale dureri spre alte zări… Să scutur un nor cu ploi înmiresmate de lumină. Să fur iertare din clepsidra sorţii. Morţii, să-i spun: Te rog, nu fii haină(rea)! Nu ştii că o mama e diadema vieţii? Aş vrea să ştii cum e să fii iubită de o mamă. Să poţi să zămisleşti cu dor, iubirea Eşti invidioasă pe viaţă şi faci din ea o dramă. O, moarte, de ai putea iubi, ţi-ai schimba firea. Ar fi trebuit ca mamele să fie nemuritoare! Doamne, le-ai făcut din aluat de înger, sunt ca florile delicate, dar trecătoare. Spinii neliniştii mă înţeapă şi… sânger. O, mamă, dacă te-aş pierde, Aş întoarce ceasul la clipele cu maci Pădurea copilăriei să fie tot verde Să-mi agăţ dorul de tine, de copaci. (Poezia O, mamă, versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 19 octombrie 201

Scutur florile inimii  în calea iubirii,   aştern petale de trăiri,   ca tu om frumos să nu-ţi loveşti visurile de spini… Pasul tău să fie bătaia inimii mele,   să calce veşnicia peste noi, un infinit de tăceri să ne cuprindă.   Dorul meu face pact cu inima ta să o locuiască încă un anotimp printre frunze să ne zâmbim… liniştea să ne strige pe nume. Toamna pare că îngenunchează ne sărută cu melancolia, spunem “da” dragostei, logodindu-ne cu durerea. Cu cerul în gânduri   să căutăm ploaia   care freamătă de lumină, să o ascundem sub pleoape să nu ne mai fie sete de noi. Lacrimile vor adormi pe frunzele spălate de dorurile toamnei… ( Versuri:   Lavinia Elena Niculicea , 16 octombrie 2015)

Azi, îngerii plâng pentru noi Că dispreţuim, în loc să iubim Doamne, câtă durere e în ploi! Din ele, drum spre Tine ne croim. Pe cer, adesea ne îmbufnăm Că e ploaie, frig sau ceaţă. După lumină ca orbii alergăm, Nu sorbim la timp a clipelor dulceaţă. Ne concurăm în răutăţi şi blesteme Şi uităm că clipa-i ingrată şi hoaţă, Fură din noi şi ne lasă probleme Să extragem tot ce putem de la viaţă. Visurilor şchiopătânde să le punem aripi Să zburăm peste ziduri crescute din lacrimi Tăcutele lumini în noi se vor risipi… Să înviem ca florile după ierni de patimi. (15 octombrie 2015, Autor:  Lavinia Elena Niculicea )

Eu cred că într-o lume ca a noastră, în care oamenii se agită pentru nimicuri, se împiedică de orgolii exacerbate, se conduc după deviza proastă: "Să moară şi capra vecinului", care trec nepăsători pe lângă suferinţele celorlalţi şi arată cu degetul către cei din jur, uită că umblă pe un teren minat şi că răul şi invidia se vor "demoda" într-o zi, e absolut vital să avem înţelepciunea de a privi cu calm furtunile existenţiale, să aşteptăm soarele a cărui eclipsă de bucurii nu e definitivă, să ne extindem laturile sufleteşti, astfel încât visul din noi să nu-şi strângă aripile, să avem puterea de a vedea frumosul din om, din Natură, de a căuta binele din orice situaţie sau lecţia ce trebuie învăţată pentru a putea evolua… Am învăţat că urâtul naşte flori de critici, iar răutatea naşte monştri. Să amăgim răul, uitându-ne după frumos, căutându-l asiduu în flori, în fluturi, pe cer, în stele, în doruri obosite, în răsărituri de inimi, în apusuri de visur

Din ochi de humă se scurge o lacrimă de toamnă, o lacrimă de cer. O (a)prind în mine. Se face o mare… iubire! Emoţia mă urcă pe coamele visului, să pot alerga cu norii, să gust ploaia, să mă întâlnesc cu lumina… incoloră secundă ce valsează cu liniştea. Ea îmi arată din înălţimi cum arată libertatea... de a mă bucura că sunt. Emoţia este foc în inimă care-mi aprinde cuvintele şi atunci ard de dor… Este apă din care îmi adap surâsurile  – nuferi –  ce plutesc pe o mie de visuri, lebede ce-mi arată semnele dragostei… Două inimi cuibărite-n bucurie, fără să strivească lacrima din cuvinte. Un singur adăpost: Iubirea. Sub penele ei mă simt ocrotită de himerele vieţii. Emoţia este aer prin care respir lumea şi prin care mă respiră poezia… Rapid, nesăţios, ca o floare ce respiră primăvara şi o ascunde printre petale, ca toamna să nu-i ofilească speranţa şi iarna să nu-i îngheţe zâmbetul. Emoţia este pământ unde-mi cultiv inima, bătătorit de paşii iubirii, prin care înfloresc flori de n

În loc de noapte bună, vă ofer cele mai recente versuri... Cu drag! De ce nu-mi mai aduci primăvara Să pot întrezări a florilor lumină Sufletul mi se înconvoaie de povara Iubirilor tăinute de luna plină… De ce nu mă mai înveşmânţi cu cerul Să port mereu a liniştii haină, Albastrul să ne îndulcească dorul Doar eu să-ţi gust inima în taină. De ce nu mă mai locuieşti ca altădată Ca un chiriaş îndrăgostit de viaţă Îţi simt absenţa mai mult ca niciodată Sufletul râde şi plânge… Ce mai paiaţă! De ce nu-mi vii, tu, suflete de flori, Să-mi picuri pe rană, balsam de cuvinte Să ne trezească visul, ai iubirii zori, Viori de cer pe struna nopţii să ne (în)cânte. (De ce nu-mi vii..., Autor:  Lavinia Elena Niculicea ), 6 octombrie 2015)