Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

luni, 28 decembrie 2015

Gânduri la sfârșit de an


S-a dus și 2015… A fost cel mai greu și dureros an. Anul în care am aflat diagnosticul crunt al mamei, apoi pierderea ei. Un an de luptă, de voință, de speranță, de durere, de învățăminte profunde. La greu, iubirea se cerne, oamenii din jur, pe care-i iubești, pleacă sau rămân.
Viața mi-a predat lecțiile ei uneori cu tristeţe, cu dezamăgire, cu durere, alteori cu fiorii descoperirii ineditului, cu inima de copil, așteptând miracolul. Am învățat că durerea te învață mai bine despre viață, despre tine, despre ceilalți, decât bucuria, că ea îți descoperă o altă realitate, una mai profundă, cea a sufletului tău, că doar Dumnezeu e adevărul absolut că toate celelalte în viață sunt relative. Afli că lucrurile materiale se pot recupera, dar viața nu. Că timpul e prețios și oamenii fragili, că o clipă îți poate răsturna tot universul, că întâlnirea cu un om îți poate schimba întregul mod de a simți, că nimic nu se întâmplă fără rost și fără motiv. Am învățat că timpul nu vindecă răni, doar le acoperă cu un strat de înțelegere, de obișnuință, de acceptare. Înveți să te adaptezi la noile condiții, să te bizui pe Dumnezeu și pe tine, că împreună cu el orice luptă nu e în zadar și că lacrimile ți le strânge într-un pumn de cer, ca mai târziu să le transforme în stele… Timpul întotdeauna îți arată pentru cine contezi și câți oameni aleg să și-l împartă cu tine. Înțelegi de fapt că nu pierzi oameni atunci când ei te uită și se îndepărteză, de fapt ei nu te-au meritat sau poate mai corect spus ei nu au fost pentru tine. Timpul și viața îți dau cel mai mare examen, cel al iubirii… Dacă îl ratezi, depinde de tine, de alegerile pe care le faci.
Poate că în acest an am pierdut mai mult, dar vreau să cred că am și câștigat un soi de maturitate care se cultivă prin durere, înțelepciune divină, o credință puternică și prieteni autentici.
Să lăsăm în urmă trecutul și să privim înainte...
Oricum ar fi fost acest an, știu că am trăit și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu și vouă, oameni buni, care mă cunoașteți personal sau nu, pentru că ați ales să-mi fiți aproape… Sper ca anul care vine să fie unul mai bun, mai blând, mai plin de iubire, să ne aducă tuturor sănătate, care-i cea mai importantă…
Vreau ca în 2016, noi, oamenii să nu ne mai prefacem… Să fim onești cu noi înșine mai întâi și apoi vom reuși și cu ceilalți.
( 28 decembrie 2015, Lavinia Elena Niculicea)

marți, 15 decembrie 2015

Omul puternic


Omul puternic reuşeşte să vadă soarele în mijlocul furtunii şi chiar dacă este lovit îşi menţine privirea către cer, mulţumindu-i Domnului pentru rănile care îi reamintesc că e viu, pentru florile care îl învaţă să dăruiască, pentru lacrimile care îi lasă sufletul curat, pentru păsările care îl învaţă să zboare, pentru oameni care îl învaţă că iubirea bate cel mai tare într-un piept de om.
Un om este cu adevărat puternic atunci când iubeşte...
Să fim puternici, indiferent prin ceea ce trecem! Viaţa nu e uşoară, dar nici noi nu suntem uşor de înfrânt, nu-i aşa?

(Despre Omul puternic, 14.12.2015), Lavinia Elena Niculicea

duminică, 13 decembrie 2015

În vis...


Azi noapte mi-a apărut un înger în vis: era mama. Îmi vorbea şi totul mi se părea real... E paradoxal, însă cu cât e mai aproape cineva pe care-l iubeşti, cu atât mai mult ţi se face dor de el... Aş fi vrut să pot să o scot din acel vis şi să rămână cu mine în această realitate, de multe ori cenuşie şi neînţeleasă. Să o pot îmbrăţisa. O pot face doar prin aceste versuri:
Visez că vei veni şi-n astă iarnă
Mă vei îmbrăţişa ca altădat'
Balsam vei pune pe a mea rană
Mamă, din vis nu ai să pleci niciodat'...
Şi dorul tău îl voi purta de acum
Ca pe a cerului nestemată,
Să-mi lumineze al vieţii drum
Mama, cum să trăiesc,vino şi mi-arată!
(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 13 decembrie 2015)
P.S. Doamne, cum aş putea uita începutul, unde aş putea regăsi cel mai cald loc, braţele mamei?

marți, 8 decembrie 2015

Cineva Acolo Sus mă iubeşte


Azi, am primit o dovadă a iubirii lui Dumnezeu... De fapt, de-a lungul timpului am primit nenumărate astfel de dovezi din partea Celui de Sus şi a oamenilor, chiar dacă am trecut prin situaţii dureroase. Da, am primit lecţii dure de viaţă, dar şi lecţii minunate de iubire, de bunătate... Întotdeauna viaţa compensează lucrurile. Ca şi cum cerul plin de nori este străpuns adeseori de o rază de lumină. Ştiu că există Cineva acolo Sus care mă iubeşte (şi eu îl iubesc) şi îmi poartă de grijă. Este încurajator să ştii că Cineva îţi cunoaşte inima. îţi înţelege durerea, îţi numără lacrimile, îţi ocroteşte visurile, ca şi cum ţi-ar şopti: Eu nu te-am uitat! Sunt aici lângă tine. Cel mai minunat lucru este să recunoşti prezenţa iubirii, asemeni unui porumbel care vine, se aşază lângă tine şi îţi mângâie clipele cu frânturi de Cer.
Faptul că mă trezesc dimineaţă, că pot privi cerul, că-l pot cunoaşte pe Dumnezeu, că mă bucur de o floare, de un apus mirific, de prietenia celor din jur, de momentele de creativitate, toate acestea le traduc prin bunătate şi recunoştinţă. Acum, apreciez şi mai mult fiecare clipă de viaţă, fiecare om, fiecare gest frumos ce vine din partea cuiva, pentru că ştiu cât cântăreşte viaţa şi dragostea. Important este să ne încredem mereu în Dumnezeu, indiferent de provocările vieţii. El nu-l părăseşte pe omul cu inima curată. Am învăţat cât de mult înseamnă o rugăciune din inimă, să te rogi nu doar pentru tine şi pentru cei care suferă, indiferent de cum te tratează unii oameni. În asta constă adevărată dragoste, să iubeşti şi mai mult, chiar dacă suferi.

marți, 1 decembrie 2015

Mama, o eroină...


Mama este o eroină pentru mine. Este un exemplu de femeie, soţie, mamă, dascăl… Un român adevărat. Un om care a luptat până la capăt… De la ea am învăţat că cel mai valoros verb este "a nu renunţa". Să nu renunţ la principii pentru lucruri de nimic, să nu renunţ la visuri chiar dacă drumul către ele e anevoios, să nu renunţ la luptă chiar dacă rănile mă dor, să îmi iau mereu forţa de a continua din zâmbetul ei cald şi luminos, din iubirea pentru oameni şi pentru Dumnezeu.
Copilul este acea extensie a ei prin care ea îşi regăseşte visurile şi îşi continuă povestea. În mama mi-am găsit liniştea, echilibrul, forţa de a merge mai departe. În braţele ei mi-am pus neliniştile, tristeţile, eşecurile, iar ea le-a purtat cu bucurie aşa cum face o mamă, care niciodată nu se opreşte din a înţelege, a mângâia, a sprijini, a vindeca, a iubi… doar cu o privire, în care a strâns tot cerul, doar cu un cuvânt în care a turnat faguri de miere, doar cu o atingere prin care se simte pana de înger. Când mă simţeam a nimănui, ea era acolo pentru mine. Când mă simţeam dezamăgită, ea îmi vindeca sufletul cu bunătatea ei şi mă ocrotea cu aripile ei de înger. Mama e cel mai frumos înger care m-a învăţat că a iubi este chintesenţa vieţii.
M-am întrebat mereu de unde are mama atâta energie, atâta bunătate şi dragoste. Ca soţie, a fost gospodină, fidelă, mereu dedicată familiei, fiind pilonul ei. Ca mamă, ne-a insuflat mereu dragostea pentru bine, pentru valori sănătoase, pentru şcoală, pentru Dumnezeu. Ţin minte cum suporta ca o eroină atunci când eram pe un pat de spital şi avea puterea de a mă încuraja, de a-mi fi "cârja" prin care să pot să umblu, să sper, să alerg către stele… Mama cea care mi-a strecurat în inimă prima dată cuvântul dor. Şi de atunci îl cânt şi-l scriu în alte inimi. Cea care nu a obosit să mă înveţe limbajul dragostei, prin care să le vorbesc oamenilor din jur. Cea care m-a învăţat să iubesc cărţile. Şi acum ţin minte cum la şcoală plângeam dacă luam o notă de 9. Nu pentru că aş fi făcut-o pe ea de râs, lucrând acolo, însă îmi plăcea mult să învăţ… Ştiu, e ciudat! De mică eram ambiţioasă şi încăpăţânată, cu o doză mare de plăcere pentru studiu. Nici acum nu m-am vindecat de asta! Ca povestea mea să poată continua avea nevoie de un erou, unul adevărat care să poată să-mi vindece aripile frânte ale speranţei şi să mă înveţe că nimic nu poate exista fără iubire. În ea am găsit acel erou cu suflet mare.Tot ce sunt şi simt, îi datorez mamei, iar acest fapt nu poate fi uitat, negat sau minimalizat.
În calitate de cadru didactic a dat dovadă de răbdare, de vocaţie, de abnegaţie, de profesionalism, iubind copiii şi cărţile. Nu am văzut la nimeni altcineva capacitatea extraordinară de muncă, promptitudinea, verticalitatea şi dăruirea pentru meserie şi oameni. Mama dădea meditaţii pe gratis, peste program, elevilor… Nu conta etnia, starea socială etc. Ea îşi neglija de multe ori nevoile personale, pentru a se îngriji de cei din jur. Aşa a fost ea construită. Mereu se gândea la ceilalţi. Dacă mi-aţi cere să spun un exemplu de român adevărat, de om minunat, aş spune: Mama. Poate că aş fi acuzată de subiectivism, însă îmi asum orice şi declar oricând asta, pentru că ştiu că inima de mamă povesteşte cel mai uşor despre dragostea lui Dumnezeu.
A fost o luptătoare. O eroină. A mea şi… poate şi a acelora care au cunoscut-o.
1 decembrie 2015

Mama iubea mult aceasta melodie. Îndrăgea muzica lui Aurel Tamas. 
Cântec pentru mama.

luni, 30 noiembrie 2015

Iubirea nu renunţă...


Când viaţa te loveşte, afli cine te mângâie... Descoperi că iubirea te mângâie, te susţine, te ia în braţe când eşti obosit, te face să crezi în ziua de mâine, te încurajează şi îţi vindecă tristeţea… Iubirea nu renunţă. O poţi recunoaşte în momentele dificile ale vieţii. Omul care te iubeşte rămâne lângă tine… cu prezenţa lui te învaţă că iubirea e inima ce se roagă pentru cel drag, cu fapta şi cuvântul îţi arată aripile întinse ale lui Dumnezeu către tine. Că Bunătatea te ţine în braţe şi Credinţa te duce dincolo de mări şi munţi… Acolo unde Liniştea îţi vorbeşte şi Iubirea te îmbracă cu tot Cerul. Iubirea lucrează mereu spre binele celuilalt. Atunci când iubeşti faci totul să-l apropii de tine pe cel care ţi-e drag. Urci munţi, faci să sece oceane, dărâmi ziduri, sfidezi necunoscutul, creezi punţi către inima iubită. Îl porţi în tine pe cel pe care-l iubeşti. Ce poate fi mai aproape şi mai intim? Este ca şi cum respiră în tine Dumnezeu. Ca şi cum Cerul ar scrie etern în tine: Te iubesc şi-mi eşti drag!
Zilele acestea am primit atâtea dovezi de empatie, de prietenie, de iubire, din partea lui Dumnezeu, a familiei, a prietenilor, a voastră, cei care virtual mi-aţi fost alături la greu. Mi s-a exacerbat convingerea că sunt iubită şi că iubirea e singurul bun ce merită multiplicat, dăruindu-l.
Sunt recunoscătoare tuturor. Aşa cum spune Lev Tolstoi: Mereu ni se pare ca suntem iubiti pentru ca suntem buni si nu realizam ca suntem iubiti pentru ca sunt buni cei care ne iubesc.

marți, 24 noiembrie 2015

Nu eşti niciodată pregătit să-ţi pierzi mama


Cea mai cumplită durere este să te desparţi de cea care ţi-a dat viaţă, de mama. Nu ştii cum să negociezi cu această durere, să o faci să nu mai urle-n tine, să nu-ţi mai facă inima să tremure ca o frunză în bătăia vântului. Simţi că cea mai mare parte din tine a dispărut odată cu ea. Ca şi cum "cordonul ombilical" ţi-a fost tăiat, eşti deconectat de la acea sursă de iubire, care-ţi făcea inima să bată tare, doar când spuneai: Mamă…! Acum inima bate mai încet, în ritmul durei realităţi care m-a lovit drept în centrul fiinţei mele. Dintr-o dată îţi pierzii centrul de greutate şi iei contact cu o realitate ostilă şi necunoscută până atunci. Dintre toate durerile existente, aceasta e cea pe care nu o poţi sfida, nu o poţi îmblânzi, nu o poţi curma… Cum să înveţi să te împaci cu ideea că ai pierdut tot ce aveai mai de preţ? Eşti vreodată pregătit să-ţi pierzi mama? În noapte în care a murit, nu am vrut să cred… Am negat! Când am aflat diagnosticul greu în urmă cu un an, şi anume cancer, a fost ca un trăznet care m-a despicat în două: Mi-am zis că nu se poate! Apoi, mi-am zis că e nedrept, pentru că mama e cel mai bun om, care a trecut prin aşa de multe. A fost ca un tablou suprarealist, în care nu mă puteam imagina… Nu mă aşteptam să moară, chiar dacă ştiam gravitatea bolii. Mama a fost demnă până în ultimele clipe: a murit, ducând boala pe picioare. Pentru mine a fost şocant. Mă legam de speranţa că la sfârşitul lunii aveam să primesc din Germania nişte medicamente în care credeam, pe care i le comandasem printr-un om minunat care s-a implicat mult (vreau să spun că de când am aflat diagnosticul ei, am studiat atâta anatomie, despre boală şi tratamente, încât aş putea concura cu un medic). Mă rugam să reziste până atunci şi eram încrezătoare… În noaptea aceea, speranţele mi s-au năruit asemenea unui castel de nisip. O, Doamne, câte valuri au trecut peste ele de-a lungul vieţii mele! Uneori, indiferent ce ai face nu poţi schimba cursul vieţii. Ştiu că ea şi noi am încercat totul: operaţii, citostatice, tratamente naturiste… etc. A fost o luptă chinuitoare pentru ea şi pentru noi cei care am fost lângă ea. Sora mea, deşi e medic, e foarte sensibilă şi sufletistă. A luptat atâta pentru mama… Cumnatul meu medic, tata a fost cadru medical. O familie de medici, care nu au reuşit să învingă boala. E atât de ironică şi paradoxală viaţa asta! 
Nu îşi poate cineva imagina câtă durere poate provoca această boală terifiantă. Pentru că nu mai suportam să o văd suferind, mă refugiam în scris, în rugăciune. Pentru mine scrisul a fost o terapie prin care îmi anesteziam durerea, iar rugăciunea un balsam prin care-mi bandajam rănile, care poate pentru mulţi din exterior nu s-au văzut. De felul meu, nu îmi place să mă vait, să mă victimizez. Am trecut prin situaţii foarte dureroase şi nu vreau să extind durerea şi asupra celor pe care îi iubesc. Nu vroiam să plâng pentru a nu-i amplifica durerile ei de nesuportat. Nu vroiam în faţa oamenilor să arat cât sufăr pentru a nu-i împovăra, îmi călcam peste orice teamă şi durere şi încercam să dăruiesc iubire, zâmbete, bunătate şi nu lacrimi… Cred că tot ceea ce am scris în această perioadă, a trădat de fapt ceea ce purtam în suflet. Era modul meu de a face faţă durerii.
Afară cerul acum parcă plânge, şi eu împreună cu el. Pentru că cel mai dureros lucru este să ştii că nu ai putut să-l ajuţi pe omul pe care-l iubeai cel mai mult...

P S. Poza aceasta e dintr-o zi de noiembrie, una fericită! De acum înainte, amintirile îmi vor locui sufletul pentru totdeauna, mamă dragă!

duminică, 15 noiembrie 2015

Calul arab - Le cheval arabe


De la un timp, moartea
vine în galop,
striveşte „les belles fleurs”,
luând pe şei,
desagi de vise;
noi, oamenii, nu putem
să-i punem căpăstru.
Se aude un nechezat
de temeri aburinde
în amurgul parizian.
O, calule arab,
cu coamele în vânt
de gloanţe,
încetineşte-ţi mersul,
să putem să mai vedem
iubirea din ochii copiilor.
Mai stai un ceas,
să putem îmbrăţişa
florile - surori
să putem săruta
copacii - fraţi…
Ţi-om da să mănânci
fluturi de aşteptare
şi te-om potcovi
cu stânca colţuroasă
a uitării.
Tu să ne uiţi, noi să te expirăm
dincolo de respiraţia vieţii,
în plămâni să păstrăm Raiul,
teama de tine
să o priponim în zare.
De ce ne laşi să cerşim doruri
de cei dragi,
la porţile eternităţii…?
Taci, puţin! Să putem auzi
sous le ciel de Paris:
Iubirea nu a putut fi ucisă
L’amour est en vie…

Poezia "Calul arab - Le cheval arabe", compusă ieri, 14 noiembrie 2015, în urma atentatelor din Franta, Lavinia Elena Niculicea


sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Let's pray for Paris...


Teroare în Paris! Nu e un titlu de film, e realitatea crudă pe care o trăieşte poporul francez… Inima Europei, Franţa se confruntă cu un val de atentate fără precedent. E şocant şi condamnabil! E un scenariu negru: 127 de morţi plus alte sute de răniţi, până în aceste momente. La începutul anului, când a fost tot acolo, atacul de la Charlie Hebdo, vorbeam despre acest flagel numit terorism…Terorismul e ca un virus periculos ce se infiltrează, ce nu poate fi controlat şi oprit. E un act de laşitate, pentru că ataca din umbră când nu te aştepti, un act de sadism pentru că e comis în numele lui Dumnezeu, în numele religiei.
Trăim într-o lume în care conceptul de securitate practic începe să dispară… Oamenii mai degrabă se simt în siguranţă dacă păşesc pe Lună, decât dacă păşesc aici pe pământ.
Trăim într-o lume în care valorile morale se prăbuşesc sub explozia violenţei, intoleranţei şi extremismului, în care cuvântul "Libertate" nu mai e credibil…
Trăim într-o lume în care este semănată sămânţa răului şi culegem multă durere şi confuzie spirituală şi morală.
Trăim într-o lume lipsită de milă şi de certitudini… O lume în care se comit acte de ură ce îi sunt aruncate în cârca lui Dumnezeu.
Implicaţiile sunt mult mai profunde. Dacă stăm să ne gândim politicienii distrug libertatea, fiind avizi după putere, încercând să intervină în acele zone de conflict. Dacă încerci să zgândări ceva, acel ceva se va întoarce împotriva ta.
Rasa umană se năruie din cauza lipsei de iubire, de credinţă, de echilibru moral…
Ceea ce doreşte să semene terorismul în omenire este mai debragă teama, faptul de a te izola... şi asta este un fel de a muri.
Sa luptam impotriva fricii, nerenunţând să credem că binele este mai puternic ca răul şi că dragostea este mai presus de ură.
P.S. Am o simpatie pentru poporul francez, de mică eram îndrăgostită de limba franceză, iar Parisul e un oraş de suflet. Sunt solidară cu durerea lor.
Condoleanţe familiilor lovite şi forţă, vindecare şi curaj celor care se luptă să trăiască!

Let's pray for Paris, for those who suffer, for better times... 
Let's pray for peace, for healing and may all love shine upon us.

vineri, 13 noiembrie 2015

Bunătatea unui om


Azi, 13 noiembrie este Ziua Internaţională a Bunătăţii (Bunăvoinţei). Eu cred că ar trebui să celebrăm bunătatea în fiecare clipă, nu e nevoie de o zi specială pentru a fi buni. Nu e nevoie de gesturi măreţe… Putem face lucruri mărunte,dar în spiritul iubirii. Cât de multă dragoste punem într-un lucru, ne arată cât de mărinimoase ne sunt inimile. Putem pur şi simplu să dăruim un zâmbet cuiva care e trist, să spunem un cuvânt bun, să facem o faptă frumoasă...Pe mine, bunătatea la un om mă dezarmează şi mă cucereşte instantaneu. Oamenii buni sunt cei mai frumoşi oameni. Au o lumină aparte-n privire şi un dor adânc în inimă... Dorul de viaţă, de Dumnezeu. Este ca şi cum o fărâmă de Cer se odihneşte în ei!
A fi bun cu adevărat înseamnă să nu-ţi negociezi sau să-ţi vinzi sentimentele, ci să îţi expui inima aşa cum e ea: cu vulnerabilităţi, cu greşeli, cu cârpituri pe ici, pe acolo, însă cu dorinţa de a o împărţi cu alţii, de a lăsa ca nuditatea ei să încânte inima altcuiva.
Bunătatea autentică este vizibilă oricând, oricui, oriunde. Ea nu poate fi ascunsă sau simulată. Aşa cum nici lumânarea nu o poţi ascunde într-un pahar.
Probabil că o să-mi spuneţi: De ce să fiu bun? Dacă aleg să fiu bun voi fi luat drept fraier!E adevărat ca bunătatea e considerată naivitate, o slăbiciune, având în vedere societatea în care trăim. Însă, omule, dacă eşti bun, în ochii lui Dumnezeu eşti puternic, frumos, dar mai ales Om. Cum vei vrea să fii privit? Prin ochii lumii sau prin cei ai lui Dumnezeu?
Eu spun: Învaţă că bunătatea este paşaportul tău spre o lume mai frumoasă! Fii bun şi vei cuceri inimi pentru totdeauna! Nu uită că binele făcut de un om bun nu se uită niciodată… E ca o amprentă care mereu va lăsa urme.
Aleg să fiu mai bună, zâmbind, iertând, sperând, iubind, indiferent de cum mă tratează viaţa oamenii, împărtăşind cu cei din jur gânduri, cuvinte, stări...


Autor: Lavinia Niculicea

vineri, 6 noiembrie 2015

Mulţi pun cătuşe adevărurilor


Mulţi pun cătuşe adevărurilor înalte,
Demnitatea ne e roasă de al coruptiei vierme
Noi privim printre zăbrele spre dreptate,
Spre ochiul divin ce niciodată nu doarme.

Sistemul puterii e un măr putred şi găunos,
Ce lasă în aer miros de crunte nedreptăţi.
Sacrifică tot mai mulţi tineri cu dor de frumos
Doamne, ai de făcut plăţi restante pentru cei morţi.

România trăieşte vremuri de umilinţă şi durere,
Îndrăzneala de a visa, morţii îi plătim în rate
Tineretul lovit cu lacrimi, viaţa înapoi îşi cere
Libertatea câştigată cu piepturile însângerate.

Voi, guvernanţi, ce vă suiţi pe cadavre nestinse
Uitaţi că azi suiţi, mâine veţi coborî-n genunchi.
Lacrimile, broboane de suferinţă, sunt torţe aprinse
Cerul geme… Dumnezeu tremură din rărunchi.

Cu roua iubirii va stropii florile întristate de pe pământ
Să înflorească lumina în cugetele celor de neînvins
Avizi de dreptatea ce o plâng prin miresme de cuvânt.
Hai, dă-mi mâna, în zborul credinţei de nevinovaţi aprins.
(Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 5 noiembrie 2015)

Pentru oamenii care au suferit în tăcere şi au văzut cum le este furată demnitatea, dreptul la o viaţă normală, dorinţele legitime de a fi fericiţi, care au inimi de flori, ce au strivite sub talpa corupţiei, demagogiei, iresponsabilităţii, indolenţei... Vor doar să (re)înflorească la lumina adevărului!
Seara cu linişte şi speranţă!

Sursa imaginii: Digi24

joi, 5 noiembrie 2015

Rugi de lacrimi




Doamne, moartea nu ne dă
preaviz,
ea umblă-n colectiv,
Pe altarul ei se aprind
trupuri de Rai,
aici pe pământ gravitează
Iadul
sus în Cer rămâne
doar un zbor al îngerilor
cu aripi strivite de tălpile
răului.
Doamne,
părinţii nu au extinctoare
să-şi stingă durerea,
au doar scrum de vise
prin care răscoleşte
un înger prea grăbit.
Trimite-le un fulg
din aripile Tale
atunci când li se face dor.
Fă ca durerea asta
să fie ca o scurtă
sărutare pe obraz…
Ai spălat toamna cu rugi
de lacrimi,
frunzele au cicatrici
şi suspină-n noapte,
primăverile încă sunt
în saloanele de aşteptare.
Hai, vino mai repede, Doamne,
pe crengile arse,
fă să răsară muguri…
 (Lavinia Elena Niculicea, 3 noiembrie 2015)
Şi azi este despre durerea care mi-a vorbit prin vers, despre lacrimile tăcute care spală clipele, despre neputinţa asemănătoare frunzelor care nu pot împiedica căderea, despre răul care carbonizează suflete, pe care apoi le stingem cu-n oftat... de indignare, de durere... Însă ceea ce face suportabilă această povară este iubirea. Ea se conjugă la colectiv...
Azi închin o rugă de lacrimi pentru ca mâine iubirea să ne fie zâmbet şi vindecare.
"Cerne Doamne linistea uitarii
Peste nesfarsita suferinta
Seamana intinderi de credinta

Si sporeste roua indurarii."

luni, 2 noiembrie 2015

In memoriam

Am făcut acest videoclip in memoria celor care au avut de suferit in urma tragediei naţionale, pe care i-am numit "fluturi cu aripi arse...". 
Versurile îmi aparţin iar muzica este una care cred că le completează...


Seară să va aducă linişte şi un strop de speranţă!


sâmbătă, 31 octombrie 2015

Fluturi cu aripi arse


Nu mai ştim să răscumpărăm adevărul
din ghearele lăcomiei. Dăm vina pe nenoroc!
Tinerii ne sunt fluturi cu aripile arse-n foc.
Acum în palme, îi poartă numai Cerul.


Doamne, lacrimile noastre cad ca frunzele
veştejite de reproşuri şi de a nopţii vină.
Înghiţim fum de iluzii. Unde se duce a Ta lumină?
A rămas din acest iad, doar tăceri ce ne ard buzele.

Nu vrem şi nu ştim a învăţă din trecut,
să schimbăm decorul acestui trist anotimp.
Muguri de vise să crească peste ce s-a petrecut,

să culegem zâmbetele din copacul unui mâine.
Pe crengile lui azi încă se mai văd cicatrici
Din ele, păsări de foc vor ciuguli a vieţii pâine.

Poem publicat in Confluenţe Literare... http://confluente.ro/elena_lavinia_niculicea_1446473671.html

P. S. Acest sonet îl închin celor care au avut de suferit din această tragedie, pe care i-am numit "fluturi cu aripi arse...". Unii din ei au zburat spre florile veşnciei. Cei care au rămas, se zbat şi se luptă să şi-le vindece pentru a putea din nou zbura pe acest pământ când mai negru, când mai verde... Noi toţi să alegem să fim (un) Colectiv, doar aşa vom aduce din nou în suflete anotimpuri mai frumoase.

(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 31 octombrie 2015)

A înflorit o lacrimă în toamnă...


A fost cutremurător ce s-a întâmplat azi-noapte în capitală... 30 octombrie, o zi fatidică pentru România! Mă uitam la Tv, când imaginile tulburătoare au început să curgă-n lanţ. M-a înfiorat acest eveniment. Bilanţul este dramatic: 27 de oameni şi-au pierdut viaţa şi 184 de răniţi. E şocant şi revoltător. În secolul 21, în centrul capitalei să se întâmple un astfel de eveniment. Adevărul e că trăim drame atât la nivel personal, cât şi la nivel Colectiv ( aşa se numea şi clubul în care s-a produs incendiul). E nevoie de curaj, de credinţă să trăieşti în aceste timpuri. Este trist că nu învăţăm nimic din trecut... În urmă cu 2 ani cred, am scris despre un caz asemănător, la Constanţa, în care 3 tinere dansatoare şi-au pierdut viaţa , însă ceea ce vreau să reliefez, este că nu extragem nimic din aceste nenorociri, ca pe viitor să fie evitate. Acum se caută vinovaţii „fără vină”. Se pare că acest club nu avea autorizaţie de la ISU, clădirea veche şi mă întreb câte nenorociri trebuie să mai aibă loc, ca românii să înveţe că e păguboasă mentalitatea: „Las-o că merge şi aşa!” Se întâmplă aşa ceva din cauza nerespectării legislaţiei în vigoare, a iresponsabilităţii unora, a superficialităţii, a corupţiei la nivel de primării.
Mi se pare atât de injust si inuman să sfârşeşti aşa. Ştiu că viaţa de multe ori nu e dreaptă, nu alege cine să trăiască si cine nu, dar parcă e prea multa durere, ce nu o poţi justifica. Tot ce poţi sa faci e sa dai din umeri şi să priveşti spre Cer pentru un strop de îndurare, de înţelegere şi de putere... Tot ce poţi constata în astfel de clipe dureroase este că nimic nu e sigur in viaţă, că totul se poate schimba într-o clipă, că de cele mai multe ori suntem simpli spectatori la regia vieţii. Asta ne conştientizează sa trăim cât mai frumos clipa, cu iubire, cu bunătate, cu un zâmbet pe chip şi cu o speranţă în suflet.
Suntem nişte bieţi actori, care interpretam rolul vieţii, uneori bine, alteori prost după un scenariu pe care nu îl cunoaştem in totalitate. Unii joaca câteva acte din piesă, alţii mai multe, însă cortina se trage pentru toţi într-un final. Da, viaţa e o adevărată dramă!
Numai părinte să nu fii într-un astfel de context... Să dăm dovadă de solidaritate, de compasiune, de iubire. Mi-am expus părerea despre acest caz, pentru că fac parte din această realitate de multe ori dură şi neînţeleasă, pentru că sunt Om si vibrez la durerea sau bucuria celorlalţi.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei care s-au dus şi să le dea putere şi curaj celor rămaşi în viaţă să poată depăşi aceste momente. Condoleanţe familiilor!

P.S. O floare şi o lacrimă dăruită prin cuvânt!

(Autor: Lavinia Elena Niculicea. 31 octombrie 2015)

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Prea mult suflet


Pe cântarul vieţii,
mi-am aşezat sufletul
şi mi-am zis:
– Doamne, mi-ai dat
prea mult suflet…!
Lumea mi l-a cântărit şi ea,
dar a ieşit cu mai puţine grame.
Măsoară-mi-l Tu,
ai alte unităţi de măsură,
cum ar fi: iubirea.
Am cumpărat iluzii
la superofertă,
crezând că am să economisesc
fericirea,
însă am rămas cu un pachet nedorit
pe care scria: Durere.
Mi-a spus că am să-l deschid mai târziu,
poate va expira...
Acum am aflat că durerea
nu are dată de expirare.
Eşti viu şi doare…
Atunci, ţi-am zis:
– Leagă-mi sufletul de un dor,
aşa cum legi vârfurile copacilor
de cer!
Să cunosc adâncimea altui om
şi el să-mi spună:
Tu ai prea mult suflet.
De aceea, pot iubi eu!
Azi, este despre suflet, (despre inimă) partea cea mai preţioasă din noi, cea care iubeşte veşnic, despre sufletul care are în el şi cer şi pământ, vis şi putere... Azi mi-l poţi auzi mai tare, dacă-ţi lipeşti inima de cer. emoticon heart
( Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 24 octombrie 2015)

vineri, 23 octombrie 2015

De câte ori...


De câte ori
ne spunem: te iubesc!,
îngenunchem timpul.
Păsările se opresc din zbor
şi ne aplaudă
cu aripile muiate în lumină.
Toamna ne invită 
să-i gustăm cupa de nostalgie,
ne îmbătăm cu ploile
şi mă înnec de dor…
Ce de frunze are iubirea aceasta!
De câte ori, inimile noastre
se caută,
depărtarea sângerează-n
apusuri…
Ce de culori are iubirea aceasta!
Din ele, ne-am ales două…
ne amestecăm şi nu mai ştiu
Care sunt eu? Care eşti tu?
De câte ori, visele noastre
se privesc în ochi
ştiu că cerul e mai aproape.
Mi-a scuturat stele în inimă
şi de atunci visez…

(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 23 octombrie 2015)

P.S. Scriu cu lacrima şi zâmbetul din privirea toamnei... E cea mai bună terapie pentru suflet. Scrisul e cea mai frumoasă modalitate de a mă întâlni cu divinul, De câte ori scriu, de atâtea ori, mă cufund în seninul privirii lui Dumnezeu... Şi atunci simt linişte...

miercuri, 21 octombrie 2015

O, mamă,


O, mamă, dacă te-aş pierde,
felinarele inimii s-ar stinge.
Chem parfum de stele să te dezmierde,
ca tu să nu mai mori. Cerul plânge
în cuvinte şi cerşeşte primăveri.
Nu-mi lăsa acum toamne cu dor.
Rog, cocorii, să-ţi ia ale tale dureri
spre alte zări… Să scutur un nor
cu ploi înmiresmate de lumină.
Să fur iertare din clepsidra sorţii.
Morţii, să-i spun: Te rog, nu fii haină(rea)!
Nu ştii că o mama e diadema vieţii?
Aş vrea să ştii cum e să fii iubită de o mamă.
Să poţi să zămisleşti cu dor, iubirea
Eşti invidioasă pe viaţă şi faci din ea o dramă.
O, moarte, de ai putea iubi, ţi-ai schimba firea.
Ar fi trebuit ca mamele să fie nemuritoare!
Doamne, le-ai făcut din aluat de înger,
sunt ca florile delicate, dar trecătoare.
Spinii neliniştii mă înţeapă şi… sânger.
O, mamă, dacă te-aş pierde,
Aş întoarce ceasul la clipele cu maci
Pădurea copilăriei să fie tot verde
Să-mi agăţ dorul de tine, de copaci.

(Poezia O, mamă, versurile: Lavinia Elena Niculicea, 19 octombrie 2015)
"Iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti. " 

duminică, 18 octombrie 2015

Dorurile toamne


Scutur florile inimii 
în calea iubirii, 
aştern petale de trăiri, 
ca tu om frumos
să nu-ţi loveşti visurile
de spini…
Pasul tău să fie bătaia inimii mele, 
să calce veşnicia peste noi,
un infinit de tăceri să ne cuprindă. 
Dorul meu face pact cu inima ta
să o locuiască încă un anotimp
printre frunze să ne zâmbim…
liniştea să ne strige pe nume.
Toamna pare că îngenunchează
ne sărută cu melancolia,
spunem “da” dragostei,
logodindu-ne cu durerea.
Cu cerul în gânduri 
să căutăm ploaia 
care freamătă de lumină,
să o ascundem sub pleoape
să nu ne mai fie sete de noi.
Lacrimile vor adormi
pe frunzele spălate de
dorurile toamnei…

(Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 16 octombrie 2015)

joi, 15 octombrie 2015

Îngerii plâng...


Azi, îngerii plâng pentru noi
Că dispreţuim, în loc să iubim
Doamne, câtă durere e în ploi!
Din ele, drum spre Tine ne croim.

Pe cer, adesea ne îmbufnăm
Că e ploaie, frig sau ceaţă.
După lumină ca orbii alergăm,
Nu sorbim la timp a clipelor dulceaţă.

Ne concurăm în răutăţi şi blesteme
Şi uităm că clipa-i ingrată şi hoaţă,
Fură din noi şi ne lasă probleme
Să extragem tot ce putem de la viaţă.

Visurilor şchiopătânde să le punem aripi
Să zburăm peste ziduri crescute din lacrimi
Tăcutele lumini în noi se vor risipi…
Să înviem ca florile după ierni de patimi.

(15 octombrie 2015, Autor: Lavinia Elena Niculicea)

marți, 13 octombrie 2015

Fii căutător de frumos şi de bine!




Eu cred că într-o lume ca a noastră, în care oamenii se agită pentru nimicuri, se împiedică de orgolii exacerbate, se conduc după deviza proastă: "Să moară şi capra vecinului", care trec nepăsători pe lângă suferinţele celorlalţi şi arată cu degetul către cei din jur, uită că umblă pe un teren minat şi că răul şi invidia se vor "demoda" într-o zi, e absolut vital să avem înţelepciunea de a privi cu calm furtunile existenţiale, să aşteptăm soarele a cărui eclipsă de bucurii nu e definitivă, să ne extindem laturile sufleteşti, astfel încât visul din noi să nu-şi strângă aripile, să avem puterea de a vedea frumosul din om, din Natură, de a căuta binele din orice situaţie sau lecţia ce trebuie învăţată pentru a putea evolua… Am învăţat că urâtul naşte flori de critici, iar răutatea naşte monştri. Să amăgim răul, uitându-ne după frumos, căutându-l asiduu în flori, în fluturi, pe cer, în stele, în doruri obosite, în răsărituri de inimi, în apusuri de visuri, în oamenii din jur. E absolut vital să avem înţelepciunea să vedem că avem nevoie mai mult decât oricând de suflete mari şi mai puţin de minţi luminate. Da, minţile luminate creează o lume evoluată, însă sufletele măreţe creează o lume a iubirii. Iubirea e motorul care conduce inima, omenirea. Dacă noi nu îl mai alimentăm cu gânduri de bine şi trăiri curate, va deveni nefuncţional. Prin urmare, societatea va fi una nefuncţională, care va confunda frumosul cu grotescul, iubirea cu hedonismul, credinţa cu bigotismul, care va pune semnul egal între bani şi fericire, între succes şi valoare. E destul de descurajator când vezi cum oamenii ştiu doar să-ţi reteze aripile, să-ţi minimalizeze simţirea, să-ţi ruineze visul… Însă eu ştiu dacă privesc către Cer, voi reînvăţa zborul, fâlfâit de dragoste îmi va umple sufletul şi voi atinge acea stea pe care stă scris: De crezi în tine şi în mine, vei învinge! Perseverenţa este apanajul învingătorilor, aşa că nu renunţ la luptă, la vis, la chemarea inimii. Când inima face apelul: Eu strig prezentă… în credinţă, în bucurie, în viaţă. Iubirea este apanajul oamenilor buni. Un om care iubeşte este întotdeauna bun şi vede ceea ce e mai frumos în alţii. De aici, îşi extrage puterea… din această grădina a Raiului său în care înfloreşte mereu lumina, comutând-o din inimă pe chip. De vei lăsa ca lumina să răsară în întunericul ce cuprinde lumea, vei putea să aprinzi miracolul de a simţi iubire. Iubire pentru tine, pentru oameni, pentru viaţă, pentru Dumnezeu, chiar dacă conjuncturile sunt derutante şi copleşitoare. De multe ori, îmi spun că trăim într-o lume prea grăbită spre niciunde şi prea înceată spre iubire, prea neîmpăcată cu omenia şi prea mulţumită de suferinţele altora, prea sărăcită de visuri şi prea copleşită de scuze… Că nu mai e timp pentru visare, pentru a admira o floare, pentru a surâde în ploaie, pentru a medita la căderea resemnată a frunzelor, pentru a învia iubirea de sub pietrele regretelor etc. Să investim la banca vieţii monede de iubire… Niciodată sufletul nu va fi falimentar.
Omule, alege să fii căutător de frumos şi de bine!
Semnat, O Căutătoare de Frumos!
P. S. Muza vine şi-ntr-o zi de 13, asta pentru că nu sunt superstiţioasă. Cine crede şi iubeste, nu se teme de nimic!
Autor: Lavinia Elena Niculicea, Gânduri scrise în 13 octombrie 2015

vineri, 9 octombrie 2015

Emoţia – o lacrimă de cer


Din ochi de humă se scurge o lacrimă de toamnă, o lacrimă de cer. O (a)prind în mine. Se face o mare… iubire!
Emoţia mă urcă pe coamele visului, să pot alerga cu norii, să gust ploaia, să mă întâlnesc cu lumina… incoloră secundă ce valsează cu liniştea. Ea îmi arată din înălţimi cum arată libertatea... de a mă bucura că sunt. Emoţia este foc în inimă care-mi aprinde cuvintele şi atunci ard de dor… Este apă din care îmi adap surâsurile nuferi– ce plutesc pe o mie de visuri, lebede ce-mi arată semnele dragostei… Două inimi cuibărite-n bucurie, fără să strivească lacrima din cuvinte. Un singur adăpost: Iubirea. Sub penele ei mă simt ocrotită de himerele vieţii. Emoţia este aer prin care respir lumea şi prin care mă respiră poezia… Rapid, nesăţios, ca o floare ce respiră primăvara şi o ascunde printre petale, ca toamna să nu-i ofilească speranţa şi iarna să nu-i îngheţe zâmbetul. Emoţia este pământ unde-mi cultiv inima, bătătorit de paşii iubirii, prin care înfloresc flori de nu-mă-uita… Le vei rupe în acel octombrie şi le vei purta la reverul sufletului. Mirosul meu se va impregna pe pielea ta, atingerea mea îţi va prelungi orele cu căldură. Sângele va inunda aorta prin care era blocată iubirea… Şi atunci ne vom simţi amintirile vii, oxigenate de dor de viaţă, de emoţie…
Am tânjit mereu după poezia vieţii, să simt cum visul scrie cu literele aldine pe filele sufletului meu, poemele neuitării. Inima ta să nu-mi uite versul. Şi dacă timpul te va atinge cu amnezie, atunci să uiţi de câte ori nu ne-am vorbit, de câte ori ne-a înşelat viaţa, de câte ori ne-au separat oamenii. Dar să nu uiţi cum ne (iu)beam…visul.
Am devenit poet tot căutând un dor… L-am găsit în pieptul tău, dragul meu. De atunci, e şi în al meu. Am devenit poet prin simţire şi nu prin talent… Poezia mă aşază în braţele lui Dumnezeu şi rămân etern copil, prin care timpul mă iartă.
Când simţim, ştim cum plânge şi râde un înger. Purtăm în noi tot Cerul. Iubirea e zbor câtre bucuria de a viu…

(9 octombrie, 2015, Lavinia Elena Niculicea)
Feelings...




marți, 6 octombrie 2015

De ce nu-mi vii...


În loc de noapte bună, vă ofer cele mai recente versuri... Cu drag!
De ce nu-mi mai aduci primăvara
Să pot întrezări a florilor lumină
Sufletul mi se înconvoaie de povara
Iubirilor tăinute de luna plină…

De ce nu mă mai înveşmânţi cu cerul
Să port mereu a liniştii haină,
Albastrul să ne îndulcească dorul
Doar eu să-ţi gust inima în taină.

De ce nu mă mai locuieşti ca altădată
Ca un chiriaş îndrăgostit de viaţă
Îţi simt absenţa mai mult ca niciodată
Sufletul râde şi plânge… Ce mai paiaţă!

De ce nu-mi vii, tu, suflete de flori,
Să-mi picuri pe rană, balsam de cuvinte
Să ne trezească visul, ai iubirii zori,
Viori de cer pe struna nopţii să ne (în)cânte.

(De ce nu-mi vii..., Autor: Lavinia Elena Niculicea), 6 octombrie 2015)

duminică, 4 octombrie 2015

Seven days in Reality


Bine v-am regăsit, dragi prieteni! Zilele acestea am fost (pre)ocupată cu activităţi literare şi nu numai… Ancorată mai mult în realitatea fizică şi în special în cea spirituală. Mai aproape de Dumnezeu şi mai departe de lumea iluzorie a facebook-ului, în care de multe ori, aparenţele predomină. Ce e mai important pe lumea asta? Să-l simţi pe Dumnezeu aproape, să vezi că există oameni dragi şi buni cărora le pasă, să fii acolo, în realitatea sufletului, acolo unde poţi să te reîncarci, să te întâlneşti cu tine cel real şi să te reinventezi. Universul interior aşteaptă să fie sondat, îmbogăţit… Tot mai mulţi oameni neglijează acest aspect esenţial pentru cunoaşterea şi evoluţia noastră. E bine-venit acest respiro de la virtual şi plonjarea în realităţile minţii şi sufletului… Ai o altă viziune asupra situaţiilor imprevizibile, asupra oamenilor din jur şi a vieţii… Am început să decantez adevărurile şi să am o altă abordare a lucrurilor… În lumina adevărului vezi altfel oamenii, înţelegi cât cântăresc ei şi cât le pasă de ceea ce simţi tu. Am înţeles că nu pot opri provocările vieţii, însă le pot face faţă având un ingredient minune: credinţa. Ea e cea care îţi spune:Tu poţi! Credinţa te ajută să ieşi la liman din orice împrejurare, dându-ţi pace şi încredere. Da, am testat-o pe pielea mea! Funcţionează!
Credinţa anihilează îndoielile, speranţa ne deschide inima spre viaţă şi iubirea ne nivelează drumul interior să putem păşi spre ziua de mâine, fără să ne împiedicăm de eu, de acest ego care ne subminează de multe ori identitatea.
În clipele grele, în afară de credinţa în Dumnezeu, arta – scrisul – în cazul meu a fost o „cârjă”, un reper care m-a ajutat să mă raportez corect la ceea ce trăiesc şi să umblu pe „drumul îngust care duce la viaţă…”. Înţeleg că Dumnezeu îmi vorbeşte prin artă. Prin fiecare vers creat, El îmi spune: Sunt lângă tine. Eu îi vorbesc prin cea mai frumoasă rugăciune, cea a Iubirii.
Octombrie mi-a adus în trecut clipe blânde, de neuitat. Sper să nu mă uite nici anul astă. Tot ce vreau este să pot simţi iubirea, visând, creând, iubind, dăruind…
În ziua lansării, alături de oameni valoroşi, printre care şi unchiul meu, N. Barbu, fost profesor de limba română, în prezent fiind animator cultural, jurnalist, eseist, dramaturg, epigramist. Am avut un feedback pozitiv, ceea ce mă făcea foarte fericită.

P:S. După modelul: "Seven years in Tibet", eu pot spune: "Seven days in Reality" (without faceboook)... emoticon smile

Să aveţi o zi plină de senin!