Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

sâmbătă, 31 octombrie 2015

Fluturi cu aripi arse


Nu mai ştim să răscumpărăm adevărul
din ghearele lăcomiei. Dăm vina pe nenoroc!
Tinerii ne sunt fluturi cu aripile arse-n foc.
Acum în palme, îi poartă numai Cerul.


Doamne, lacrimile noastre cad ca frunzele
veştejite de reproşuri şi de a nopţii vină.
Înghiţim fum de iluzii. Unde se duce a Ta lumină?
A rămas din acest iad, doar tăceri ce ne ard buzele.

Nu vrem şi nu ştim a învăţă din trecut,
să schimbăm decorul acestui trist anotimp.
Muguri de vise să crească peste ce s-a petrecut,

să culegem zâmbetele din copacul unui mâine.
Pe crengile lui azi încă se mai văd cicatrici
Din ele, păsări de foc vor ciuguli a vieţii pâine.

Poem publicat in Confluenţe Literare... http://confluente.ro/elena_lavinia_niculicea_1446473671.html

P. S. Acest sonet îl închin celor care au avut de suferit din această tragedie, pe care i-am numit "fluturi cu aripi arse...". Unii din ei au zburat spre florile veşnciei. Cei care au rămas, se zbat şi se luptă să şi-le vindece pentru a putea din nou zbura pe acest pământ când mai negru, când mai verde... Noi toţi să alegem să fim (un) Colectiv, doar aşa vom aduce din nou în suflete anotimpuri mai frumoase.

(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 31 octombrie 2015)

A înflorit o lacrimă în toamnă...


A fost cutremurător ce s-a întâmplat azi-noapte în capitală... 30 octombrie, o zi fatidică pentru România! Mă uitam la Tv, când imaginile tulburătoare au început să curgă-n lanţ. M-a înfiorat acest eveniment. Bilanţul este dramatic: 27 de oameni şi-au pierdut viaţa şi 184 de răniţi. E şocant şi revoltător. În secolul 21, în centrul capitalei să se întâmple un astfel de eveniment. Adevărul e că trăim drame atât la nivel personal, cât şi la nivel Colectiv ( aşa se numea şi clubul în care s-a produs incendiul). E nevoie de curaj, de credinţă să trăieşti în aceste timpuri. Este trist că nu învăţăm nimic din trecut... În urmă cu 2 ani cred, am scris despre un caz asemănător, la Constanţa, în care 3 tinere dansatoare şi-au pierdut viaţa , însă ceea ce vreau să reliefez, este că nu extragem nimic din aceste nenorociri, ca pe viitor să fie evitate. Acum se caută vinovaţii „fără vină”. Se pare că acest club nu avea autorizaţie de la ISU, clădirea veche şi mă întreb câte nenorociri trebuie să mai aibă loc, ca românii să înveţe că e păguboasă mentalitatea: „Las-o că merge şi aşa!” Se întâmplă aşa ceva din cauza nerespectării legislaţiei în vigoare, a iresponsabilităţii unora, a superficialităţii, a corupţiei la nivel de primării.
Mi se pare atât de injust si inuman să sfârşeşti aşa. Ştiu că viaţa de multe ori nu e dreaptă, nu alege cine să trăiască si cine nu, dar parcă e prea multa durere, ce nu o poţi justifica. Tot ce poţi sa faci e sa dai din umeri şi să priveşti spre Cer pentru un strop de îndurare, de înţelegere şi de putere... Tot ce poţi constata în astfel de clipe dureroase este că nimic nu e sigur in viaţă, că totul se poate schimba într-o clipă, că de cele mai multe ori suntem simpli spectatori la regia vieţii. Asta ne conştientizează sa trăim cât mai frumos clipa, cu iubire, cu bunătate, cu un zâmbet pe chip şi cu o speranţă în suflet.
Suntem nişte bieţi actori, care interpretam rolul vieţii, uneori bine, alteori prost după un scenariu pe care nu îl cunoaştem in totalitate. Unii joaca câteva acte din piesă, alţii mai multe, însă cortina se trage pentru toţi într-un final. Da, viaţa e o adevărată dramă!
Numai părinte să nu fii într-un astfel de context... Să dăm dovadă de solidaritate, de compasiune, de iubire. Mi-am expus părerea despre acest caz, pentru că fac parte din această realitate de multe ori dură şi neînţeleasă, pentru că sunt Om si vibrez la durerea sau bucuria celorlalţi.
Dumnezeu să-i odihnească pe cei care s-au dus şi să le dea putere şi curaj celor rămaşi în viaţă să poată depăşi aceste momente. Condoleanţe familiilor!

P.S. O floare şi o lacrimă dăruită prin cuvânt!

(Autor: Lavinia Elena Niculicea. 31 octombrie 2015)

sâmbătă, 24 octombrie 2015

Prea mult suflet


Pe cântarul vieţii,
mi-am aşezat sufletul
şi mi-am zis:
– Doamne, mi-ai dat
prea mult suflet…!
Lumea mi l-a cântărit şi ea,
dar a ieşit cu mai puţine grame.
Măsoară-mi-l Tu,
ai alte unităţi de măsură,
cum ar fi: iubirea.
Am cumpărat iluzii
la superofertă,
crezând că am să economisesc
fericirea,
însă am rămas cu un pachet nedorit
pe care scria: Durere.
Mi-a spus că am să-l deschid mai târziu,
poate va expira...
Acum am aflat că durerea
nu are dată de expirare.
Eşti viu şi doare…
Atunci, ţi-am zis:
– Leagă-mi sufletul de un dor,
aşa cum legi vârfurile copacilor
de cer!
Să cunosc adâncimea altui om
şi el să-mi spună:
Tu ai prea mult suflet.
De aceea, pot iubi eu!
Azi, este despre suflet, (despre inimă) partea cea mai preţioasă din noi, cea care iubeşte veşnic, despre sufletul care are în el şi cer şi pământ, vis şi putere... Azi mi-l poţi auzi mai tare, dacă-ţi lipeşti inima de cer. emoticon heart
( Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 24 octombrie 2015)

vineri, 23 octombrie 2015

De câte ori...


De câte ori
ne spunem: te iubesc!,
îngenunchem timpul.
Păsările se opresc din zbor
şi ne aplaudă
cu aripile muiate în lumină.
Toamna ne invită 
să-i gustăm cupa de nostalgie,
ne îmbătăm cu ploile
şi mă înnec de dor…
Ce de frunze are iubirea aceasta!
De câte ori, inimile noastre
se caută,
depărtarea sângerează-n
apusuri…
Ce de culori are iubirea aceasta!
Din ele, ne-am ales două…
ne amestecăm şi nu mai ştiu
Care sunt eu? Care eşti tu?
De câte ori, visele noastre
se privesc în ochi
ştiu că cerul e mai aproape.
Mi-a scuturat stele în inimă
şi de atunci visez…

(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 23 octombrie 2015)

P.S. Scriu cu lacrima şi zâmbetul din privirea toamnei... E cea mai bună terapie pentru suflet. Scrisul e cea mai frumoasă modalitate de a mă întâlni cu divinul, De câte ori scriu, de atâtea ori, mă cufund în seninul privirii lui Dumnezeu... Şi atunci simt linişte...

miercuri, 21 octombrie 2015

O, mamă,


O, mamă, dacă te-aş pierde,
felinarele inimii s-ar stinge.
Chem parfum de stele să te dezmierde,
ca tu să nu mai mori. Cerul plânge
în cuvinte şi cerşeşte primăveri.
Nu-mi lăsa acum toamne cu dor.
Rog, cocorii, să-ţi ia ale tale dureri
spre alte zări… Să scutur un nor
cu ploi înmiresmate de lumină.
Să fur iertare din clepsidra sorţii.
Morţii, să-i spun: Te rog, nu fii haină(rea)!
Nu ştii că o mama e diadema vieţii?
Aş vrea să ştii cum e să fii iubită de o mamă.
Să poţi să zămisleşti cu dor, iubirea
Eşti invidioasă pe viaţă şi faci din ea o dramă.
O, moarte, de ai putea iubi, ţi-ai schimba firea.
Ar fi trebuit ca mamele să fie nemuritoare!
Doamne, le-ai făcut din aluat de înger,
sunt ca florile delicate, dar trecătoare.
Spinii neliniştii mă înţeapă şi… sânger.
O, mamă, dacă te-aş pierde,
Aş întoarce ceasul la clipele cu maci
Pădurea copilăriei să fie tot verde
Să-mi agăţ dorul de tine, de copaci.

(Poezia O, mamă, versurile: Lavinia Elena Niculicea, 19 octombrie 2015)
"Iubirea aduce şi durere când nu poţi face ceva pentru omul pe care-l iubeşti. " 

duminică, 18 octombrie 2015

Dorurile toamne


Scutur florile inimii 
în calea iubirii, 
aştern petale de trăiri, 
ca tu om frumos
să nu-ţi loveşti visurile
de spini…
Pasul tău să fie bătaia inimii mele, 
să calce veşnicia peste noi,
un infinit de tăceri să ne cuprindă. 
Dorul meu face pact cu inima ta
să o locuiască încă un anotimp
printre frunze să ne zâmbim…
liniştea să ne strige pe nume.
Toamna pare că îngenunchează
ne sărută cu melancolia,
spunem “da” dragostei,
logodindu-ne cu durerea.
Cu cerul în gânduri 
să căutăm ploaia 
care freamătă de lumină,
să o ascundem sub pleoape
să nu ne mai fie sete de noi.
Lacrimile vor adormi
pe frunzele spălate de
dorurile toamnei…

(Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 16 octombrie 2015)

joi, 15 octombrie 2015

Îngerii plâng...


Azi, îngerii plâng pentru noi
Că dispreţuim, în loc să iubim
Doamne, câtă durere e în ploi!
Din ele, drum spre Tine ne croim.

Pe cer, adesea ne îmbufnăm
Că e ploaie, frig sau ceaţă.
După lumină ca orbii alergăm,
Nu sorbim la timp a clipelor dulceaţă.

Ne concurăm în răutăţi şi blesteme
Şi uităm că clipa-i ingrată şi hoaţă,
Fură din noi şi ne lasă probleme
Să extragem tot ce putem de la viaţă.

Visurilor şchiopătânde să le punem aripi
Să zburăm peste ziduri crescute din lacrimi
Tăcutele lumini în noi se vor risipi…
Să înviem ca florile după ierni de patimi.

(15 octombrie 2015, Autor: Lavinia Elena Niculicea)

marți, 13 octombrie 2015

Fii căutător de frumos şi de bine!




Eu cred că într-o lume ca a noastră, în care oamenii se agită pentru nimicuri, se împiedică de orgolii exacerbate, se conduc după deviza proastă: "Să moară şi capra vecinului", care trec nepăsători pe lângă suferinţele celorlalţi şi arată cu degetul către cei din jur, uită că umblă pe un teren minat şi că răul şi invidia se vor "demoda" într-o zi, e absolut vital să avem înţelepciunea de a privi cu calm furtunile existenţiale, să aşteptăm soarele a cărui eclipsă de bucurii nu e definitivă, să ne extindem laturile sufleteşti, astfel încât visul din noi să nu-şi strângă aripile, să avem puterea de a vedea frumosul din om, din Natură, de a căuta binele din orice situaţie sau lecţia ce trebuie învăţată pentru a putea evolua… Am învăţat că urâtul naşte flori de critici, iar răutatea naşte monştri. Să amăgim răul, uitându-ne după frumos, căutându-l asiduu în flori, în fluturi, pe cer, în stele, în doruri obosite, în răsărituri de inimi, în apusuri de visuri, în oamenii din jur. E absolut vital să avem înţelepciunea să vedem că avem nevoie mai mult decât oricând de suflete mari şi mai puţin de minţi luminate. Da, minţile luminate creează o lume evoluată, însă sufletele măreţe creează o lume a iubirii. Iubirea e motorul care conduce inima, omenirea. Dacă noi nu îl mai alimentăm cu gânduri de bine şi trăiri curate, va deveni nefuncţional. Prin urmare, societatea va fi una nefuncţională, care va confunda frumosul cu grotescul, iubirea cu hedonismul, credinţa cu bigotismul, care va pune semnul egal între bani şi fericire, între succes şi valoare. E destul de descurajator când vezi cum oamenii ştiu doar să-ţi reteze aripile, să-ţi minimalizeze simţirea, să-ţi ruineze visul… Însă eu ştiu dacă privesc către Cer, voi reînvăţa zborul, fâlfâit de dragoste îmi va umple sufletul şi voi atinge acea stea pe care stă scris: De crezi în tine şi în mine, vei învinge! Perseverenţa este apanajul învingătorilor, aşa că nu renunţ la luptă, la vis, la chemarea inimii. Când inima face apelul: Eu strig prezentă… în credinţă, în bucurie, în viaţă. Iubirea este apanajul oamenilor buni. Un om care iubeşte este întotdeauna bun şi vede ceea ce e mai frumos în alţii. De aici, îşi extrage puterea… din această grădina a Raiului său în care înfloreşte mereu lumina, comutând-o din inimă pe chip. De vei lăsa ca lumina să răsară în întunericul ce cuprinde lumea, vei putea să aprinzi miracolul de a simţi iubire. Iubire pentru tine, pentru oameni, pentru viaţă, pentru Dumnezeu, chiar dacă conjuncturile sunt derutante şi copleşitoare. De multe ori, îmi spun că trăim într-o lume prea grăbită spre niciunde şi prea înceată spre iubire, prea neîmpăcată cu omenia şi prea mulţumită de suferinţele altora, prea sărăcită de visuri şi prea copleşită de scuze… Că nu mai e timp pentru visare, pentru a admira o floare, pentru a surâde în ploaie, pentru a medita la căderea resemnată a frunzelor, pentru a învia iubirea de sub pietrele regretelor etc. Să investim la banca vieţii monede de iubire… Niciodată sufletul nu va fi falimentar.
Omule, alege să fii căutător de frumos şi de bine!
Semnat, O Căutătoare de Frumos!
P. S. Muza vine şi-ntr-o zi de 13, asta pentru că nu sunt superstiţioasă. Cine crede şi iubeste, nu se teme de nimic!
Autor: Lavinia Elena Niculicea, Gânduri scrise în 13 octombrie 2015

vineri, 9 octombrie 2015

Emoţia – o lacrimă de cer


Din ochi de humă se scurge o lacrimă de toamnă, o lacrimă de cer. O (a)prind în mine. Se face o mare… iubire!
Emoţia mă urcă pe coamele visului, să pot alerga cu norii, să gust ploaia, să mă întâlnesc cu lumina… incoloră secundă ce valsează cu liniştea. Ea îmi arată din înălţimi cum arată libertatea... de a mă bucura că sunt. Emoţia este foc în inimă care-mi aprinde cuvintele şi atunci ard de dor… Este apă din care îmi adap surâsurile nuferi– ce plutesc pe o mie de visuri, lebede ce-mi arată semnele dragostei… Două inimi cuibărite-n bucurie, fără să strivească lacrima din cuvinte. Un singur adăpost: Iubirea. Sub penele ei mă simt ocrotită de himerele vieţii. Emoţia este aer prin care respir lumea şi prin care mă respiră poezia… Rapid, nesăţios, ca o floare ce respiră primăvara şi o ascunde printre petale, ca toamna să nu-i ofilească speranţa şi iarna să nu-i îngheţe zâmbetul. Emoţia este pământ unde-mi cultiv inima, bătătorit de paşii iubirii, prin care înfloresc flori de nu-mă-uita… Le vei rupe în acel octombrie şi le vei purta la reverul sufletului. Mirosul meu se va impregna pe pielea ta, atingerea mea îţi va prelungi orele cu căldură. Sângele va inunda aorta prin care era blocată iubirea… Şi atunci ne vom simţi amintirile vii, oxigenate de dor de viaţă, de emoţie…
Am tânjit mereu după poezia vieţii, să simt cum visul scrie cu literele aldine pe filele sufletului meu, poemele neuitării. Inima ta să nu-mi uite versul. Şi dacă timpul te va atinge cu amnezie, atunci să uiţi de câte ori nu ne-am vorbit, de câte ori ne-a înşelat viaţa, de câte ori ne-au separat oamenii. Dar să nu uiţi cum ne (iu)beam…visul.
Am devenit poet tot căutând un dor… L-am găsit în pieptul tău, dragul meu. De atunci, e şi în al meu. Am devenit poet prin simţire şi nu prin talent… Poezia mă aşază în braţele lui Dumnezeu şi rămân etern copil, prin care timpul mă iartă.
Când simţim, ştim cum plânge şi râde un înger. Purtăm în noi tot Cerul. Iubirea e zbor câtre bucuria de a viu…

(9 octombrie, 2015, Lavinia Elena Niculicea)
Feelings...




marți, 6 octombrie 2015

De ce nu-mi vii...


În loc de noapte bună, vă ofer cele mai recente versuri... Cu drag!
De ce nu-mi mai aduci primăvara
Să pot întrezări a florilor lumină
Sufletul mi se înconvoaie de povara
Iubirilor tăinute de luna plină…

De ce nu mă mai înveşmânţi cu cerul
Să port mereu a liniştii haină,
Albastrul să ne îndulcească dorul
Doar eu să-ţi gust inima în taină.

De ce nu mă mai locuieşti ca altădată
Ca un chiriaş îndrăgostit de viaţă
Îţi simt absenţa mai mult ca niciodată
Sufletul râde şi plânge… Ce mai paiaţă!

De ce nu-mi vii, tu, suflete de flori,
Să-mi picuri pe rană, balsam de cuvinte
Să ne trezească visul, ai iubirii zori,
Viori de cer pe struna nopţii să ne (în)cânte.

(De ce nu-mi vii..., Autor: Lavinia Elena Niculicea), 6 octombrie 2015)

duminică, 4 octombrie 2015

Seven days in Reality


Bine v-am regăsit, dragi prieteni! Zilele acestea am fost (pre)ocupată cu activităţi literare şi nu numai… Ancorată mai mult în realitatea fizică şi în special în cea spirituală. Mai aproape de Dumnezeu şi mai departe de lumea iluzorie a facebook-ului, în care de multe ori, aparenţele predomină. Ce e mai important pe lumea asta? Să-l simţi pe Dumnezeu aproape, să vezi că există oameni dragi şi buni cărora le pasă, să fii acolo, în realitatea sufletului, acolo unde poţi să te reîncarci, să te întâlneşti cu tine cel real şi să te reinventezi. Universul interior aşteaptă să fie sondat, îmbogăţit… Tot mai mulţi oameni neglijează acest aspect esenţial pentru cunoaşterea şi evoluţia noastră. E bine-venit acest respiro de la virtual şi plonjarea în realităţile minţii şi sufletului… Ai o altă viziune asupra situaţiilor imprevizibile, asupra oamenilor din jur şi a vieţii… Am început să decantez adevărurile şi să am o altă abordare a lucrurilor… În lumina adevărului vezi altfel oamenii, înţelegi cât cântăresc ei şi cât le pasă de ceea ce simţi tu. Am înţeles că nu pot opri provocările vieţii, însă le pot face faţă având un ingredient minune: credinţa. Ea e cea care îţi spune:Tu poţi! Credinţa te ajută să ieşi la liman din orice împrejurare, dându-ţi pace şi încredere. Da, am testat-o pe pielea mea! Funcţionează!
Credinţa anihilează îndoielile, speranţa ne deschide inima spre viaţă şi iubirea ne nivelează drumul interior să putem păşi spre ziua de mâine, fără să ne împiedicăm de eu, de acest ego care ne subminează de multe ori identitatea.
În clipele grele, în afară de credinţa în Dumnezeu, arta – scrisul – în cazul meu a fost o „cârjă”, un reper care m-a ajutat să mă raportez corect la ceea ce trăiesc şi să umblu pe „drumul îngust care duce la viaţă…”. Înţeleg că Dumnezeu îmi vorbeşte prin artă. Prin fiecare vers creat, El îmi spune: Sunt lângă tine. Eu îi vorbesc prin cea mai frumoasă rugăciune, cea a Iubirii.
Octombrie mi-a adus în trecut clipe blânde, de neuitat. Sper să nu mă uite nici anul astă. Tot ce vreau este să pot simţi iubirea, visând, creând, iubind, dăruind…
În ziua lansării, alături de oameni valoroşi, printre care şi unchiul meu, N. Barbu, fost profesor de limba română, în prezent fiind animator cultural, jurnalist, eseist, dramaturg, epigramist. Am avut un feedback pozitiv, ceea ce mă făcea foarte fericită.

P:S. După modelul: "Seven years in Tibet", eu pot spune: "Seven days in Reality" (without faceboook)... emoticon smile

Să aveţi o zi plină de senin!

vineri, 2 octombrie 2015

Bolnavă de… iubire


Doamne, sunt bolnavă de… iubire
Te rog, donează-mi încă o inimă.
Mi-aleargă prin vene, fior de nemurire 
În salonul vieţii, mai curge o lacrimă.

Recunosc acum că iubesc cu adevărat
Sunt un simplu om, cerşetor de fericire
Dorul meu îl dau celui drag, nemăsurat,
Împrumutând din a îngerilor simţire.

Doamne, sunt flămândă de… lumină
Stau la coadă pentru un surâs de înger
Să mă înfrupt din a Ta pâine fără vină
Aripile să-mi crească dincolo de cer.

Doamne, mă mistuie un vis…o fantezie
Caut… şi mă lupt cu morile de vânt,
Un Don Quijote ce crede că viaţa-i poezie
Şi pentru adevăr merge la capăt de pământ.

Am învăţat că trebuie să cred mereu în bine
Chiar dacă asta e considerată nebunie
Doamne, chiar de-ar arunca cu pietre în mine
Ajută-mă să zâmbesc lumii… ca o petunie.

(Autor: Lavinia Elena Niculicea, 15 septembrie 2015)