Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

marți, 30 noiembrie 2010

Ce aș fi eu fără iubirea ta?

Ce aş fi eu fără iubirea ta?
Poate, o mare ce iute ar seca,
Un val ce nu și-ar găsi liniştea.

Ce aş fi eu fără iubirea ta?
O pasăre ce nu ar putea zbura,
O floare ce veşnic ar lăcrima.

Ce aş fi eu fără iubirea ta?
Un soare ce nu ar putea lumina.
Un cer fără de albi nori călători.

Ce aş fi eu fără iubirea ta?
O noapte tristă fără nicio stea
O lună ce vederea ar întrista.

luni, 29 noiembrie 2010

Pe scari de vise

Mă înalţ până la cer pe scări de vise
Să ating nemuritoarea stea albastră.
Nopţile mi le-a vrăjit cu ale sale raze
Mă adoarme uşor în somnul dragostei.

Lacrimile îmi sunt stele de gheaţă
Pe un cer plin de nesfârşite himere,
Luceafărul mult iubit astăzi a apus
Cu el, norocul şi iubirea au pierit.

Ziua de iubire s-a pierdut în asfinţit
Noaptea de plumb m-a învăluit uşor...
Photobucket

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Aripi de inger (partea a-2-a)

Am pornit la drum pe această insulă cu o vegetaţie luxuriantă, prin care răsunau triluri de păsărele. După câte ore bune de mers, din senin s-a pornit o ploaie de vară. Stropii înviorători de ploaie se grăbeau să ne atingă chipurile uimite şi să ne spele sufletele de mocirla suferinţei şi amărăciunii. Am încercat să găsim un loc unde să ne adăpostim.
Deodată, am zărit o peşteră. Nu o mai văzusem până atunci, era ascunsă ochiului de vegetaţia bogată a insulei. Probabil că intuiţia ne-a condus până în acest loc. Intrând în peşteră, amândoi am simţit ceva straniu, ceva ce eu nu mai simţisem până atunci, o vibraţie specială. O lumină vie şi intensă l-a acoperit pe înger, o puzderie de raze de iubire m-au atins şi în acea clipă a început să-i crească îngerului cealaltă aripă. Avea aceeaşi dimensiune, formă şi culoare. Eram uimită şi impresionată de ceea ce se întâmpla.
Faţa îngerului radia de fericire. Acum, aveam o altă stare, o stare de bine, de calm şi iubire profundă, absolută ce-mi inunda fiinţa.
Ingerii intelepciunii iubirii
Ingerii intelepciunii iubirii
Nu mai era ură, resentiment sau vreun alt sentiment negativ, intrasem într-o altă dimensiune, cea a iubirii care mă făcea conştientă de latura angelica cu care ne naştem, dar care pe parcurs se pierde din vedere acest aspect profund cu care suntem înzestraţi. Devenisem conştientă că inima îmi fusese incompletă până acum. Înţelegeam că trăisem pe jumatate, sperasem şi iubisem pe jumătate.
Nu putem trăi doar cu o aripă. Trebuie să ne găsim cealaltă aripă, acea jumătate care să ne întregească, acel suflet pereche care să ne ajute să vibrăm complet pe frecventa unică a dragostei. Iar pe aceasta frecvenţă nu putem să intrăm singuri, avem nevoie de celălalt, de cel care ne completează şi ne dă libertatea absoluta obţinută prin iubire necondiţionată şi altruistă. Regăsindu-ne aripa pierdută a fiinţei, vom putea să zburăm spre eternitate, spre iubirea totală generatoare de fericire. Am înţeles că acel înger era îngerul Iubirii. Făcusem cunoştinţă cu cel mai sublim înger, iar nu el avea nevoie de ajutor, ci eu. De fapt el mi-a apărut în cale pentru a mă face conştientă de existenţa şi importanţa iubirii.
Noi, oamenii avem o conexiune specială cu acest înger, numai că nu suntem conştienţi de acest lucru. Îngerul Iubirii este altruist, bun, optimist, armonios, răbdător cu noi încercând să ne ajute pe fiecare să-l descoperim. El ne acoperă cu aripile-i moi şi albe inima cuprinsă de întunecimea pământească. Să-i permitem să păşească în universul nostru pământean, iar viaţa ne va fi pătrunsă de lumina pură a dragostei.

marți, 23 noiembrie 2010

Aripi de inger

Eram pe o insulă pustie, fără nicio urmă de om, înconjurată de o mare ca de smarald. Nu ştiu cum am ajuns pe această insulă, tot ce pot să vă spun este că eram doar eu şi Natura. Respiram un aer curat, încărcat de binecuvântate energii ce-mi inunda fiinţa cu un potop de dorinţe mult aşteptate.
Cerul era senin ca floarea de-nu-mă uita, păsărele se jucau în zborul lor plin de voiciune pe întinderea azurie ce te îndemna la visare şi meditaţie. Soarele un călător rătăcit pe un petic de cer îşi trimitea razele calde, cu bucurie peste nisipul fin şi auriu, mângâind suav apa mării înspumate de dor şi aşteptare.
Şi eu aşteptam cu înfierbântare clipele scăldate de razele subtile ale dragostei, să-mi încălzească inima şi să-mi sărute pătimaş sufletul-mi pierdut în marea de aşteptări şi aleanuri.
Free Pics Angel Pictures Upload Photos
Angel Images at ImageHousing.com
Google Homepages at GoodSkins.com
Într-o zi, cineva păşi pe această insulă. Era un înger, atât de sublim în înfăţişare, de o strălucire incomprehensibilă pentru o fiinţă pământeană. M-am apropiat de el, ceva ce nu pot sa definesc, mă atrăgea spre el, vrând să-l ating, să-l cunosc.Venind mai aproape de mine, am observat ceva straniu, că acest înger avea doar o aripă, cealaltă aripă îi lipsea.
- Ce păcat! mi-am zis eu…e atât de frumos, dar are doar o aripă. E atât de ciudat…
- Ce cauţi tu aici? l-am întrebat sfioasă.
- Îmi caut aripa pierdută! zise el cu o voce caldă, dar atât de tristă. Am străbătut atâtea insule şi mări, până să ajung aici. Doar cu o aripă, simt şi trăiesc pe jumătate. Trebuie s-o găsesc neapărat! Altfel, întreaga-mi viaţă va fi tristă şi locul fără ea îmi va sângera!
- Ce tristă e povestea ta! am spus eu cu o voce stinsă.
- Mă simt pierdut! Simt că voi găsi ceea ce caut pe această insulă. Ai putea să mă ajuţi? zise el cu o voce ce vădea încredere.
- Dar, cum aş putea să fac eu asta? am răspuns eu confuză.
- Arată-mi această insulă! zise această fiinţă eterică.
VA URMA

vineri, 12 noiembrie 2010

Scrisul imi justifică existența

Am stat departe de lumea virtuală câteva zile, din motive întemeiate, ceea ce m-a făcut să devin conștientă de efectul covârșitor pe care il are internetul asupra unui om. L-aș asemăna cu un virus care se instalează treptat sau cu un drog… fără să-ți dai seama devii dependent de această lume virtuală.
Scrisul mi-a lipsit cel mai mult. Obișnuiam să tastez cuvintele pe care mintea și inima mi le dictau, iar apoi să le postez pe blogul meu personal…aceasta fiind în opinia mea, o formă de-a mi comunica trăirile, de a-mi descoperi sufletul în fața celorlați. Am descoperit că, de ceva timp nu am mai scrijelit pe o coală de hârtie tot ceea ce simțeam, ci m-am lăsat atrasă de literele tastaturii pe care degetele le atingeau diafan. În toată această perioadă departe de internet, mi-am acordat mai mult timp pentru mine, să reflectez la ceea ce îmi doresc, la ceea ce pot face pentru a-mi împlini visurile și a-mi identifica trăirile ce îmi indică drumul spre autocunoaștere. Am avut mai mult timp pentru a citi o carte, de-ai atinge foile fine, de a-i simți parfumul unic și de a crea o legătură mult mai strânsă cu povestea și povestitorul…atunci când citești on-line nu te încearcă aceleași senzații. Prinsă în vâltoarea multitudinii de informații de pe internet, mi-am dat seama că nu mai pusesem de mult timp mâna pe o carte, nu mai meditasem la tot ceea ce mă înconjoară și nu mai analizasem dimensiunea și profunzimea clipei ce trece mult prea repede pe lângă noi.
Ghici ce-i?
Ghici ce-i?
Vezi mai multe imagini din diverse
Pentru mine scrisul este un mod de "a trăi", de a-mi justifica existența și visurile.
O persoană care m-a ajutat să descopăr misterele literaturii şi secretele scrisului este unchiul meu, Nelu Barbu. El a fost profesor de limba şi literatura română…fiind în prezent animator cultural, jurnalist, eseist, dramaturg şi prozator. Nelu Barbu este o persoană cu ochi blajini în care pâlpâie luminiţa nostalgică a artistului, cu o abilitate grozavă de a crea lumi noi şi de a trezi emoţii pozitive. Se exprimă cu eleganţă şi ingeniozitate, fiind un virtuoz al cuvântului, modelând ani la rând multe minţi dornice de a gusta din apele limpezi ale cuvântului.
El mi-a trasat traiectoria paşilor spre drumul literar, un drum ce m-a dus dincolo de realităţile prozaice, un drum orientat spre adevăr şi divin, spre taina unei lumi pe care doream s-o înţeleg. Am învăţat că doar un spirit critic, viu se poate împotrivi instinctului de turmă, unei atitudini de a imita şi de a banaliza. Comentarile lui pertinente şi intrebările pe care mi le adresa m-au determinat să mă gândesc mai profund la ceea ce scriam. De ce scriam şi cum scriam? Scriam cu scopul de a vindeca suflete? Sau pentru a-mi mângâia propriul orgoliu? Scriam pentru a transmite ceea ce doresc sau pentru a mă face remarcată şi adulată?
Astfel am ajuns să-mi reanalizez ideile şi să obţin propriile răspunsuri.

vineri, 5 noiembrie 2010

Adrian Păunescu- Un nou Luceafăr în galaxia poeziei

Vestea morţii marelui poet Adrian Păunescu m-a întristat profund. Deşi, era previzibilă, având în vedere starea gravă de sănătate, nu mi-am putut reţine lacrimile să nu se rostogoleasca pe obraji, lacrimi ce conţin dorul, nostalgia şi dragostea pentru clipele magice ce mi le-au adus versurile inegalabile ale poetului Păunescu. Se păre că nu oamenii l-au trădat, ci inima obosită de tot balastul uman.
Nu am avut onorea să-l cunosc personal, însă prin intermediul versurilor sale am putut să cunosc profunzimea şi genialitatea sa, valoarea sa umană şi artistică. Poezia sa mi-a electrizat fiinţa, mi-a dat fiorul unic al poeziei în perioada adolescenţei. Şi astăzi mă încearcă acelaşi sentiment puternic ce poate revitaliza în sufletele noastre dragostea pentru frumos şi sensibilitate. Pot spune ca el mi-a facilitat întâlnirea cu lumea fascinantă a literelor.
Multă lume îl percepe pe Adrian Păunescu ca pe un mare poet, însă el a fost mult mai mult de atât… el a fost un animator al spaţiului cultural, fără a avea orgoliul de a fi cel mai mare, inspirându-mă pe mine şi pe alţi tineri, să devenim pasionaţi de artă. El a fost o flacără ce a ars intens pe altarul neamului nostru. A luminat atâţia oameni ce trăiau într-o epocă de întuneric.
ADRIAN PAUNESCU
ADRIAN PAUNESCU
Vezi mai multe imagini din diverse
Adrian Păunescu s-a implicat trup şi suflet în promovarea culturii şi a valorilor. El şi-a arătat mărinimia sufletului său boem prin faptul că a ajutat mulţi tineri talentaţi să se afirme în poezie. Cunosc câteva exemple în acest sens. Un om caracterizat de generozitate, modestie şi dragoste profundă pentru neam şi pentru semeni. Nu poţi să nu remarci expresivitatea, blândeţea şi căldura ochiilor săi pe care le-a oglindit cu patos în poezie; vocea sa calmă şi vibrantă în acelaşi timp, ce dinamiza masele de tineri în întâlnirile ”Cenaclului Flacăra”. Adrian Păunescu a fost culegător de stele pe care le-a aşternut cu măiestrie pe pajistea însorită a literelor.
A dat literaturii versuri mesteşugite, care sunt îmbibate de parfumul său artistic inconfundabil. Am remarcat la domnia sa, charisma şi puterea fantastică de convingere, de a clădi destine umane veritabile cărora le-a imprimat gustul pentru frumos si pentru dragostea de ţară.
În inima sa era o zbatere continuă între deziluzia de a-şi vedea patria sub povara grea a mizeriei şi lipsurilor nu doar materiale, ci şi spirituale, şi dragostea neobosită pentru libertate şi afirmare. În ultimul timp, se putea observa în privirea sa multă tristeţe, dezamăgire. Suferinţa sa nu era doar din cauza bolii sale, ci şi din cauza suferinţei poporului, identificându-se cu omul din popor care-şi vede călcată demnitatea umană de o societate incapabilă de a-şi valorifica oamenii cu talent. E trist să observi pe canale de televiziune şi în media o atitudine de marginalizare şi de desconsiderare a oamenilor de valoare, care pot creşte gradul de cultură şi spiritualitate în ţara lor. Vedem cum se promovează non-valorile, acele feţe siliconate, de un prost-gust, care ridică la rangul de virtute: superficialitatea, vulgaritatea, incultura, compromisul şi prostia. Privirea ne este bombardată de astfel de imagini groteşti care ne erodează simţul estetic al trăirilor.

Constat cu durere că oamenii de calitate, de o mare eferveşcenţă creatoare, se duc prea repede… şi mai tragic este faptul că nu ştim să-i preţuim cât sunt în viaţă, să le dăm locul cuvenit în această societate. Avem nenumărate exemple de oameni valoroşi care s-au lovit de această mentalitate.
Omul Adrian Păunescu a murit, dar poetul Adrian Păunescu trăieşte şi va continua să o facă prin versurile sale, care au valoare de testament. Doar poetul poate învinge timpul şi moartea.
Modest demiurg al poeziei româneşti, graţiei talentului său nemăsurat, Adrian Păunescu va trăi mereu în inimile noastre prin creaţia sa literară.
Am încercat să-mi expun părerea despre acest titan al literaturii, ca un omagiu adus nu doar Poetului, ci şi Poeziei.
Închei cu impresionantele versuri compuse de pe patul de spital… se pare că dragostea de poezie şi de semeni nu l-a lăsat să tacă, nici sub asediul durerii şi al morţii.
„De la un cardiac, cordial”
"De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!".

miercuri, 3 noiembrie 2010

Muntele - colţ de linişte şi veşnicie

"Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor..."
Citind aceste frumoase versuri ale lui Eminescu, am rememorat unele momente fericite, când copilă fiind făceam drumeţii pe munte, împreună cu familia şi prietenii. Adoram să-mi petrec timpul în Natură, acest colţ aparte în care viaţa şi lumina se adăpostesc.
O luam înaintea părinţilor, aventurându-mă spre necunoscut, curioasă să descopăr fiecare lucru întâlnit în cale. Îmi aduc aminte cu bucurie cum am ajuns prima până la Bâlea Lac şi de acel sentiment înălţător din vârful muntelui, de libertatea absolută pe care ţi-o dă muntele. Aveam o dorinţă de trăire intensă, de a sorbi din cupa vieţii, să-i sorb însetată ultima picătură. Ajunsă în vârful muntelui, eram copleşită de panorama magnifică. De acolo, lumea are un alt înţeles, o viziune unică.
Peisad de natura....munte
Peisad de natura....munte
Vezi mai multe imagini din diverse
Îmi plăcea să străbat pădurile de brazi, să îmbrăţişez fiecare copac, să-i simt veşnicia, să simt mirosul pătrunzător al cetinei de brad. Peste tot era verde. Verdele semnifică regenerarea, viaţa, trăirea absolută, optimismul şi speranţa. Înconjurată de brazii falnici, înverziţi, fiinţa mi se oxigena, iar spiritul meu primea lumină, hrana divină. Totul îmi inducea o stare de armonie, de libertate, parcă deodata primeam aripi să zbor, să mă înalţ spre zările libertăţii, ale absolutului şi eternului. Fiecare celulă a trupului meu, fiecare particulă a sufletului se regenera, primea puterea de „a trăi” şi se încărca cu bucuria de ”a exista” într-un loc binecuvântat. Izvorul ca laptele înspumat curgea lin la vale, atingând în curgerea lui, pietricelele şi rocile muntoase, trezindu-le dintr-un somn adânc.
Simţeam cum Spiritul, Lumina, Energia Cosmică curgea prin mine, fluidizându-mi fiinţa, atingându-mi uşor simţurile, elevându-le, trezindu-mi conştiinţa adormită. Susurul izvorului îmi armoniza sinele, îmi făcea conştiinţa să vibreze cu Sinele Suprem, să fie o comuniune cu Natura, cu Dumnezeu. În acea clipă, scăldată de farmec, de poezie, eram asemenea unei păsări care străbătea culmile sublime ale trăirii absolute, ale perenului şi fericirii.
Ca la munte, niciunde nu se aude mai frumos vâjâitul brazilor, şipotul izvorului, trosnetele tunetelor ce îţi creează o emoţie de teamă dar şi de plăcere. Acolo te simţi mai aproape de cer, de stele, de Dumnezeu.
Muntele este păstrătorul tradiţiilor şi legendelor, are impregnat în el dorul şi doina, viaţa în stare ei pură. El este acel colţ de linişte şi veşnicie în care fiecare îşi regăseşte sinele, identitatea.