Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

duminică, 9 aprilie 2017

Primăvara poartă pantofi roz


Se aud paşii primăverii
pe aleea unui gând,
poartă pantofi roz
cu tocuri de viaţătrezeşte din hibernare,visuri…
de păianjeni,
duminca să miroase a flori,
viitorul s-a furişat din clepsidră
şi pune sechestru pe visele mele.
Primăvara îşi pune tâmpla
pe inima mea
şi parcă aud mugurii cum cântă.
E un cântec despre noi,
cei care nu am uitat notele speranţei...


Am curăţat podul viselor 
(Lavinia Elena Niculicea, 8 aprilie 2017)

marți, 4 aprilie 2017

Poezia vieţii

Vă invit să mă citiţi în revista ,,Dor de Dor" în care am apărut cu un grupaj de poezii.
,,Scrisul e modul meu de a-mi dezvălui dimensiunea interioară, de a dărui celorlalţi, ceva din sufletul meu."
                                    
                                     De câte ori îmi va fi dor
de poezia vieţii,
voi înhăma inima
la o trăsură de stele,
să mă plimb pe aleile infinitului.
Sub copitele timpului
lacrimi se vor amesteca
cu scânteile începutului.
Sub bagheta visului,
redevin copil,
întind mâna pe fereastra
necunoscutului,
dezbrac cerul şi mă îmbrac
cu ale lui dorinţe.
Bunica m-adoarme pe genunchii
juliţi de urcuşul prin viaţă,
iar universul îmi cântă
un cântec de leagăn.
În ochii ei citesc milenii de aşteptare
prin care au curs izvoare gustate de ani,
erodând tăceri.
Pe malul stâng al sufletului
s-au depus sedimente…
Îmi voi lăsa dorul pe o stea,
tu îi vei da cel mai frumos nume.
Păsări cu ciocuri de clipe
îl vor ciuguli şi-l vor purta prin lume.



sâmbătă, 25 martie 2017

Să pot dansa cu primăvara


Nu m-ai învăţat
să îmblânzesc zăpezile,
ci m-ai învăţat
să pot dansa cu primăvara,
păşind printre flori
simt inima Naturii cum bate,
pulsul ei se contopeşte
cu al meu
iubirea mi se desprinde
de pe artere
înmugurind în sânul cuvintelor.
Gândul mi se aşază
ca un curcubeu peste lume,
iar soarele se ridică pe vârfuri
să fie la înalţime
cu visele mele...
Inima mi se găteşte
în miez de viaţă
renăscând din propria durere
c-un vals alunecă
pe marginea timpului -
un salt către noi înşine.
( Lavinia E. Niculicea, 18 martie 2017)

marți, 14 martie 2017

Cerul şi pământul


Cerul şi pământul
fac schimb de replici
stropi de vise 
fardează orizontul.
E anotimpul ploilor amare -
flori de cireş curg 
de pe buze de îngeri.


Cerul şi pământul 
îşi vorbesc prin oameni,
lăsându-şi unul altuia
un răvaş nesemnat de timp.
De pe reverul infinitului
cad surâsuri ruşinate
de îmbrăţişările norilor,
de atingerile florilor,
de hazul fluturilor
când primăvara se dezbracă
în frunzişul speranţei,
Mugurii ne învaţă
limbajul luminii.


Ne uităm prin lentila iubirii
recunoaştem în noi
cerul şi pământul
Îl vedem într-un zbor 
pe Dumnezeu.

(versuri: Lavinia E. Niculicea, 12 martie 2017)

miercuri, 8 februarie 2017

Mai răsare


Mai răsare-n colţ de vis, 
un fir crud de poezie…
Se dă în balansoarul muzelor,
atingând cu tălpile primăvara.
Mugurii se zburlesc de dor
şi mi se agaţă de suflet –
pasăre ce-şi caută zborul
în râsul cerului…
O, dulce primăvară, deschide-ţi ochii, 
să citesc în ei catrenele luminii
să mă pot plimba prin pădurile cu rouă,
iar verdele să mă invite la dans…
Cheamă-mă cu surâsul ghioceilor –
ciocănit la poarta durerilor
să le deschid cu o lacrimă,
speranţa să mă îmbrăţişeze
şi să-mi crească din nou rădăcini
către mâine…

Versurile: Lavinia E. Niculicea

vineri, 3 februarie 2017

Tăcere anonimă


Tăcerea-i săgeată
cu vârful de dor
îndreptat către mâine,
Perforează înţelesul vieţii
printr-o lacrimă…
Inima a învăţat să tacă,
iar clipele sunt pietre ce vorbesc
despre noi.
Buzele le leg cu o basma
de vise.
Prin doruri, mă nasc din nou,
în acea tăcere anonimă,
unde întrebările nu au grija
răspunsurilor.
Deodată, mă înţeapă un vis
mă doare liniştea…
Îl atârn de secunde,
îl fixez de speranţă –
un déjà vu
în catacombele sufletului…
(Autor: Lavinia E. Niculicea, 3 febr. 2017)

joi, 5 ianuarie 2017

Recenzie carte – Mă numesc albastru


Am avut bucuria să citesc zilele acestea o carte foarte complexă şi interesantă, intitulată: ,,Mă numesc albastru, de Marius Leordeanu, un tânăr cercetător, poet, compozitor. Mai jos vă redau impresiile mele despre această carte, invitându-vă să o citiţi:
Cartea de faţă e o confesiune sinceră a unor trăiri înalte, o călătorie fascinantă a autorului care face înconjurul lumii interioare, căutând ardent comorile ascunse ale lui Dumnezeu –adevărul, credinţa, iubirea, înţelepciunea… Cu fiecare pas le regăseşte în sine printr-o culoare, care îi dă identitatea, aceea de explorator al profunzimii.
E minunat cum Marius Leordeanu alege nuanţa cea mai subtilă pentru a revela inefabilul, miracolul de a vedea, pentru a desena în el şi în ceilalţi firescul, nevoia de cunoaştere, a da un nou înţeles vieţii şi lucrurilor. Prin linii clare, îşi dezvăluie desenul ascuns al sufletului, cu o credinţă nezdruncinată, ca a unui copil ce crede în ziua de mâine. De fapt, cartea e şi o reîntoarcere la copilărie. O regăsire a inocenţei. Ea ne învaţă să vedem lumea prin ochii unui copil, fără prejudecăţi, ci întrebându-ne sincer sufletul ce vede în om, într-o floare, într-un apus de soare, într-o culoare – punct de suflet ce uneşte cerul cu pământul. Vederea e cea care semnifică un mod aparte de a privi lumea. Prin lentilele credinţei, o poate recepta, o poate cunoaşte, o poate asimila. Înţelege că viaţa e osmoza cunoaşterii şi a simţirii. Printr-o singură culoare, vede (conţine) Totul şi ne învaţă şi pe noi să o percepem la fel.
De ce albastrul şi nu altă culoare? Albastrul nu este o culoare, ci starea de a fi, esenţa subtilă a fiinţei. Un Tot în toate. Îi e Prezent luminat de sens, fereastra prin care el – omul – poate vedea nevăzutul. Puntea care uneşte lumea din afară cu cea dinăuntru. Albastrul e amprenta infinitului lăsată pe fiecare emisferă de gând şi pe fiecare fărâmă de suflet, după care poate recunoaşte unicitatea clipei.
Autorul e un profund căutător de stele. S-a apropiat de ele prin credinţă. O credinţă vie ca şi apa de izvor, o curgere perpetuă prin arterele fiinţei. Albastrul îi înalţă gândul până la ele. Prin fiecare scânteie de adevăr revelat, aprinde o lume. Cea nevăzută. El ţinteşte cele mai înalte dimensiuni, îşi poartă gândul prin constelaţii, descoperind în odiseea sa şi alte orizonturi de cercetat, pe care le trece prin filtrul propriu, al minţii şi al simţirii. Rămâne o revelaţie: Albastrul. Unic răspuns dat vieţii. Albastrul îl identifică cu iubirea absolută, îi dă fiorul nevăzutului care-l face viu: ,,Sunt ce iubesc şi ce iubesc e viu. ,,Iubirea e cea care ne dă direcţia, ne dă trezirea într-o lume plină de culoare ce ne face să vibrăm în acelaşi ritm cu florile, cu păsările, cu vântul, cu stelele.
Citind această carte începi să visezi, să-ţi pui întrebări, să te transfigurezi în această culoare, apropiindu-te mai mult de tine însuţi şi de Dumnezeu. E ca o alchimie ce te contopeşte, ce te transformă, ce te duce în alte timpuri. Iubirea şi credinţa se ţes spre a ne îmbrăca sufletul cu o haină ce nu se demodează în timp – speranţa într-o lume mai bună, mai plină de sens.
Cartea aş putea s-o compar cu o muzică, la început are un ritm necunoscut, dar pe măsură ce-o asculţi, doreşti să o descoperi şi mai mult, să o fredonezi, culminând cu o simfonie ce ţi se imprimă pe suflet. O armonie care se mulează pe trăirile tale individuale, ca o căptuşeală a fiinţei.
(Recenzie carte  Mă numesc albastru, de Marius Leordeanu.)

miercuri, 4 ianuarie 2017

marți, 13 decembrie 2016

Dansând cu cerul


Azi, mi-am atins visul şi la propriu, nu doar la figurat. Mi-am ţinut în palme cartea. E un sentiment unic! Un vis devenit realitate, pe care l-am ţesut timp de mai bine de 2 ani cu firele iubirii, inspiraţiei, travaliului creator, speranţei şi luminii. E pentru toti aceia care doresc să simtă emoţia unui suflet dansând cu cerul. Cei care doresc această carte scrisă cu condeiul inimii, înmuiat în lumină, o pot avea de azi.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să-mi împlinesc acest vis, pentru că mi-a dat inspiraţie şi susţinerea oamenilor ce au crezut în mine. Mulţumesc Editurii Genius şi d-lui Alensis De Nobilis pentru alegerea inspirată a coperţii. Multumesc pentru prefaţa cărţii, prof. Nelu Barbu
Mulţumesc, Mama! <3

DanDeci, cine doreşte un dans... cu cerul?

miercuri, 7 decembrie 2016

Un vis împlinit!



Aşa arată coperta cărţii ,,Dansând cu cerul" (poezie). Editura Genius, Bucureşti.
E un vis împlinit!

*** Poeta Iubirii şi a Luminii

Titlul volumului Dansând cu Cerul are conotaţii. Într-un fel continuă pe un plan superior tematica volumelor precedente: Ploaie de gânduri (2012) şi Florile cerului (2014). Visul dintotdeauna al poetei a fost să danseze. Nerealizându-se pe pământ, îl transfigurează în poezie: Când scriu,/dansez cu cerul./ Mă simt suspendată/ între a fi eu şi a fi/ altcineva/ Zâmbetele nu se alterează/ pentru că port în mine/ secretul Raiului – /bucuria de a crea. (Dansând cu Cerul) El se realizează însă prin poeme închinate iubirii: … te voi iubi prin poeme,/ cu silabe rostite de îngeri,/ încât cerul va dori să fie pământ,/ călcat de umbra noastră. (Te voi iubi prin poeme) Lumina sugerează osmoza cunoaşterii: Îngerii injectează lumină/ în poezie,/ prin ale cărei vene curg mereu,/(re)găsindu-te… (Lumina)
Poeta negociază cu timpul clipei, veşniciei şi tăcerii, să vadă culorile luminii, ale primăverii şi ale toamnei, să înţeleagă tot ce n-a înţeles, să simtă tot ce n-a trăit, culegând din oameni diamantul iubirii, şlefuit prin lacrima Cerului: Tac, să-mi auzi lacrima/ cum se sparge la fiecare bătaie/ de aripă./ Culege-o,/ din cochilia durerii!/ S-a copt (ne)liniştea,/ are gustul unei inimi care bate./ Un înger se iscăleşte/ pe trupul toamnei,/ cu tăceri de cer. (Înger trist). Se apropie de Dumnezeu precum orbul de lumină, primind ,,un fel de Albastru de viaţă”, din care cresc ,,muguri de iubire”. (Tu eşti un fel de Albastru)
Lavinia descoperă o ipostază inedită a dorului, sculptat în inimi cu dalta Cuvântului şi purtat în zborul îngerilor printre nori – Dorul de minuni. Planetele, aurora boreală, constelaţiile, curcubeul, stelele, luna, ploaia, în general cosmosul, cu toată poezia răsăriturilor şi amurgurilor, sunt motivele poetice preferate. De aici predilecţia poetei pentru unele specii literare, cu structură clasică precum oda, sonetul, pastelul, meditaţia poetică, elegia cu nuanţă creştină fără să neglijeze poezia în vers alb. De altfel acest gen de poezie trece pe primul plan. Poezia psalmică gravitează în jurul laitmotivului în căutarea lui Dumnezeu. Poeta poate învârti idei/ pe inelele inimilor/ cu o mişcare perfectă a clipei. (Osmoză) Transfigurarea peisajului marin este definit metaforic lacrimă de îndumnezeire. (Val de cer)
Dintre toate florile cântate: ghioceii, lăcrămioarele, liliacul, dintre toţi oamenii-flori: trandafirul, teiul şi salcâmul aduc nostalgia copilăriei şi amintirea jocurilor pline de inocenţă. Florarul lor emană o muzică vindecătoare, aducând gândul bun – etern veşmânt de sărbătoare. (Tei în floare)
Marea trecere prilejuieşte clipei să ţipe şi poetei să tacă, pentru că dispariţia Mamei înseamnă o rugăciune înălţată către stele pe un fir de durere:
Ştii, Mamă, zilele sunt întrebări
ce-şi caută rostul,
eu un punct în infinitul vieţii.
Ţi-am fotografiat surâsul,
îl developez de câte ori mi-e dor.
E în alb şi negru, dar îl colorez
c-un „Te iubesc”! (Ştii, Mamă!...)
În fond, Mamele sunt nemuritoare pentru că sunt făcute din aluat de înger. De aceea, inima poetei este înţepată cu spini de dor şi sângerează, cu atât mai mult cu cât sinceritatea şi emoţia, optimismul şi îndoiala, sensibilitatea şi căutarea, muzicalitatea versurilor şi inefabilul iubirii sunt însuşirile esenţiale ale universului poetic al Laviniei Niculicea. Mai multe creaţii lirice i-au fost puse pe muzică, printre care şi poezia Înger alb, prin care respiră parfumul clipei:
Vreau să te am, vreau să îţi fiu
înger alb ce ţine-n braţe cerul,
graiul iubirii să îl scriu
cu slove descifrând misterul.

Nelu Barbu (prefaţă)

luni, 21 noiembrie 2016

Missing...


A trecut un an fără tine, mama! Ţi-am făcut acest videoclip... 
Dispariția ta e o rugăciune înălţată către stele pe un fir de durere.
One year without you

vineri, 28 octombrie 2016

Să-i fim prizonieri pe viaţă, visării


Vreau ca timpul să fie amnezic
să-i pot rescrie clipa târzie.
Gândul la tine să-mi fie analgezic
ce vindecă a minţii frenezie

În laboratorul unui vis îi extrag esenţa 
să aflu formula unui irepetabil mâine.
Încă îţi semnez (ne)motivat absenţa
Cu fiori ce-şi scriu neliniştea-n mine.

Clipa de azi îmi scotoceşte prin buzunar
să găsească mărunţiş pentru o toamnă
La restanţe la vis să nu avem habar
Iubind îi plătim vieţii, capricioasă doamnă.

Să-i fim prizonieri pe viaţă, visării
Să ne trateze cu un dram de noroc.
De mi te va aduce în realitatea iubirii
Voi intra legată la ochi în al ei joc.

Şi să te văd mereu ca la început
fără ochelari, doar prin lentila de dor
Să simt în inimă cum îţi bate acut
O aripă smulsă din al durerii condor.

(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 23 octombrie 2016)

miercuri, 26 octombrie 2016

Vis autumnal



Toamna varsă lacrimi
pe eşafodul viselor de vară
condamnată pe viaţă
la melancolie.
Îi şterg cu batista gândurilor
lacrimile de chilimbar
gustul lor îmi aminteşte
cum un cer făr de păcate
ploua în mine.
Pe sub faldurile visării
îi văd cicatricile.
Le spăl cu tăceri,
le învelesc cu umbra ta,
despletind din ghemul clipelor
o emoţie ruginie.
O, rog, să-mi împartă
în măsuri egale
stropii de iubire
să-şi pună semnătura
pe această poveste nescrisă.
Muza să-şi înmoaie degetele
în călimara nopţii
să scrie-n mine:
Mi-e bine în sufletul tău!
Lasă, toamnă, fericirea să fie titulară
în jocul de-a iubirea.
să ne răscolească frunzele
c-un dor astenic
cocorii să scuture-n noi
o ultimă lacrimă.
Aşterne-mi sub tălpi
covorul roşu
să pot trece pragul iernilor
la braţul unui vis autumnal.



miercuri, 28 septembrie 2016

Oglinzi de toamnă


Voi face ţăndări oglinzile
în care timpul ne obligă
să ne jucăm 
de-a v-aţi ascunselea.
Printr-un ciob văd
conturul fericirii,
ce dansează cu razele
minţii.
Hai, să privim
unul în sufletul celuilalt
aşa timpul nu ne va lăsa
să uităm cine suntem
şi câte doruri purtăm
pe umerii clipei
Nu voi mai farda inima
vreau să-i surprind
zâmbetul firesc
ca o copilă cu coşuri pe faţă
ce nu-i acoperă
sub straturi de aparenţe.
Viaţa se plimbă pe aleile
clipelor
fără falsă pudoare,
numai noi o înveşmântăm
cu iluzii…
cu obsesii…
cu prejudecăţi.
Să o dezbrăcăm de uniformele
trecutului
acoperind-o cu frunzele firave
căzute în somnul toamnei
şi poate în noi se va trezi
copilăria.


(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 27 septembrie 2016)

luni, 26 septembrie 2016

Vis răzleţ


Ploaia îmi bate la fereastră
Cu firave degete de toamnă
Sorb iluzii de pe o frunză albastră
La nostalgie ea mă condamnă.

Plătesc tribut acestui dor hai-hui
Nu e nimeni să mă absolve de ploi
Ce curg cu mirare dintr-un cer amărui.
Opreşte-le tu, înainte să se facă sloi.

Îmi spăl iubirea în clipe efemere
Şi o usuc în vântul ce umblă năuc
În sufletul unei toamne şomere,
Ce câştigă din vise ruginite, ciubuc.

Şi câte taine aşteaptă să-i fie pătrunse
de umbletul frunzelor fără rost
Hai, pune, întrebărilor stupide, cătuşe
Ca viaţa să ne răspundă fără cost.

Fă-mă o frunză ce-ţi acoperă gândul
Cu toamna deghizată într-o vară de suflet
Când la magazinul cu fiori ne aşteptam rândul
să primim o iubire cum n-a mai fost… Vis răzleţ!

( Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 25 septembrie 2016)

joi, 8 septembrie 2016

Ştii, mamă...



Ştii, mamă, zilele sunt întrebări
ce-şi caută rostul,
eu un punct în infinitul vieţii.
Ţi-am fotografiat surâsul
îl developez de câte ori mi-e dor.
E în alb şi negru, dar îl colorez
C-un „Te iubesc”!



sâmbătă, 20 august 2016

In lipsa ta...

Vă ofer cu drag cel mai recent videoclip, "In lipsa ta..."
Versurile îmi aparţin, iar muzica: Ennio Morricone & Dolce Pontes, (nu stiu cât de bine se potriveşte cu versurile, dar e melodia mea preferată). Sper să vă placă:



joi, 21 iulie 2016

Gând de iubire...


În loc de noapte bună, vă ofer un gând de iubire: 
Iubirea e motorul care conduce inima, omenirea. Dacă noi nu îl mai alimentăm cu gânduri de bine şi trăiri profunde, va deveni nefuncţional. Prin urmare, societatea va fi una nefuncţională, care va confunda frumosul cu grotescul, iubirea cu hedonismul, fericirea cu distracţia, care va pune semnul egal între bani şi fericire, între succes şi valoare.
Am înţeles că uneori noi înşine ne retezăm propriile aripi, ne minimalizăm simţirea şi visul nu mai poate să zboare. Oamenii au ajuns să se transforme în adevăraţi zombi, lăsându-se copleşiţi de griji, de lucruri neesenţiale. Pur şi simplu punem bariere pe drumul către noi înşine şi nu mai ştim să cântărim corect clipa.
Niciodată sufletul nu va fi falimentar dacă il investim cu iubire.

Autor: Lavinia Elena Niculicea

marți, 19 iulie 2016

Ştii, mamă...


Ştii, mamă,
viaţa are prea multe indicatoare,
dar nici unul de întoarcere,
să mă ducă la naşterea ta,
să îţi simt plânsul de stea
să mai pot fi copil,
când mă ţineai de inimă
cu degete de vise,
fragile ca atunci când oamenii iubesc.

Acum clipa ţipă şi eu tac
vreau să-ţi aud cântecul de leagăn
iubirea să mă legene pe genunchii tăi,
tainele lumii să-mi adoarmă pe buze.
Mamă eşti o rugăciune venită
din suflet de copil
înălţată către stele pe un fir de durere,
o lacrimă de dor
pe care o caut în ochii lui Dumnezeu.
Doamne, mai plângi
să o pot cuprinde în palmele clipei
să se nască-n cuvânt.
Ştii, mamă, zilele sunt întrebări
ce-şi caută rostul,
eu un punct în infinitul vieţii.
Ţi-am fotografiat surâsul
îl developez de câte ori mi-e dor.
E în alb şi negru, dar îl colorez
C-un „Te iubesc”!

(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 19 iulie 2016)

luni, 20 iunie 2016

Schimb de fiori

            
        Negociez cu Dumnezeu
        ca oamenii să-nflorească
        şi pomii să iubească
sub clar de… anotimp
să fie un schimb de fiori.
        Printre ramuri de vise,
simt chipul celui drag,
mă leagă la ochi
cu dragostea
ce vrea să ne jucăm
de-a v-aţi ascunselea,
unul în sufletul altuia.
Tu trişezi şi-ţi deschizi
din când în când inima
să mă zăreşti în irisul clipelor.

Negociez cu timpul
            să te văd mereu ca acum
            imună la miopia lumii
prin ochi să-mi treacă Pământul
să văd tot ce n-am înţeles,
culegând din oameni
puterea de a vedea nevăzutul
iubirea de a înţelege non-sensul;
prin vene să-mi curgă Cerul
să simt tot ce n-am trăit,
culegând din îngeri,
zborul neatins de căderi
lacrima nesorbită de zei
În noi înfrunzi-va lumina.
………………………………………
Pe o pânza de destin
noi doi ne legănăm
ca nişte copii uitaţi de timp,
mângâiaţi de viaţă…