Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

miercuri, 15 noiembrie 2017

Faceți cunoștință cu Stephen Wiltshire, artistul diagnosticat cu autism care a impresionat o lume cu talentul său

Photo credit: National Geographic

Stephen Wiltshire este un tânăr de culoare care a reușit să uimească o lume întreagă cu talentul său rar întâlnit. 
Artistul britanic, în vârstă de 43 de ani, are capacitatea de a desena, în cele mai mici detalii, marile orașe ale lumii, încât ai putea crede că a petrecut săptămâni studiindu-le îndeaproape arhitectura. Munca sa devine impresionantă când descoperi că el are nevoie de o singură privire a panoramelor, ca să țină minte, fiecare clădire sau stradă.
            Stephen, supranumit ,,omul –cameră”, datorită memoriei sale fotografice, nu a avut o viață tocmai ușoară. El a fost diagnosticat cu autism la vârsta de 3 ani, atunci când a rămas orfan de tată, iar, abia la cinci ani, a rostit primele cuvinte din viaţa lui: ,,creion şi ,,hârtie, acestea devenind limbajul prin care putea comunica cu lumea.
Autismul este o tulburare de dezvoltare care împiedică unele părţi ale creierului să comunice între ele, ceea ce conduce la probleme de învățare și de stabilire a relațiilor sociale. Totuși, Stephen și-a transformat dizabilitatea în oportunitate, reușind să-și găsească vocația, cu sprijinul celor din jur.
,,Limitele sale, în mod paradoxal, pot servi și ca puncte forte. Viziunea lui este valoroasă, tocmai pentru că oferă o minunată vedere directă, neconceptuală asupra lumi”, a spus autorul și neurologul Oliver Sacks.
Stephen a început să comunice prin desene, după ce-a fost trimis de către mama sa la Şcoala Queensmill din Londra, o şcoala pentru copiii cu nevoi speciale. Acolo i-a fost descoperit și încurajat talentul, reușind să realizeze schiţe incredibil de exacte ale vietăţilor din natură şi caricaturi ale profesorilor săi. La opt ani, înşuşi premierul Marii Britanii i-a comandat un tablou, iar la 13 ani, Stephan a publicat prima lui carte de desene.
În adolescenţă, a început să deseneze clădirile pe care le vedea prin Londra. Sora sa mai mare, Annette, îl lua de la şcoală şi îl ducea  acasă la un prieten care locuia la etajul 14. De aici Stephen putea observa întreaga panoramă a oraşului. Din acel moment, ,,pasiunea sa a devenit obsesie'' .
Viața sa este o călătorie epică și plină de aventură. Stephen a devenit celebru pentru panoramele sale extrem de detaliate. Fiecare lucrare de artă îi este precedată de un zbor cu elicopterul deasupra marilor orașe ale lumii, având nevoie de câteva minute pentru a reproduce din memorie, linie cu linie, clădirile, străzile, parcurile, cu precizia unei camere foto de ultimă generație. Lucrează rapid, cu căștile pe urechi, cu creionul care atinge ușor suprafața pânzei (unele dintre tablourile panoramice mai mari sunt curbate și se întind pe o lungime de aprox. 4 m), folosindu-și degetul celeilalte mâini pentru perspectivă.
În anul 2005, a fost însărcinat de o serie de companii și colecționari particulari să realizeze desene panoramice vaste ale marilor metropole ale lumii, începând cu desenul de 10 m al orașului Tokyo, apoi Hong Kong, Roma, Frankfurt, Madrid, Dubai, Ierusalim, Londra și New York. Ultima sa lucrare este o reflectare pe o pânză de aproape patru metri a oraşului Ciudad de Mexico.

În New York a zburat cu elicopterul timp de 20 de minute şi apoi a desenat tot ce a văzut de sus pe o pânză de aproape şase metri. ,,În ciuda memoriei incredibile a lui Stephen, atunci când se plimba pe străzile din Manhatten a reuşit să meargă într-o direcţie greşită timp de 45 de minute,''  sugerează o anecdotă de pe website-ul lui oficial.
În anul 2006, artistul a fost numit de către Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii Membru al Ordinului Imperiului Britanic pentru contribuţia lui în artă. În același ani, încurajat de sora sa, Annette, Stephen și-a deschis propria sa galerie de artă în centrul Londrei.

Cel mai bun lucru referitor la succesul său, spune Stephen, sunt toți oamenii pe care îi întâlnește. Oriunde lucrează, oamenii se opresc să-l urmărească cu gura căscată. În Singapore, el a avut 150.000 de vizitatori la galeria sa.
,,Mă simt bine și fericit, atunci când arta mea îi face pe oameni să zâmbească. Atunci când ei zâmbesc, zâmbesc și eu. De asemenea, îmi place să zbor cu elicopterul și să văd orașul cu privirea unei păsări", a afirmat Stephen.
Cunoscându-i povestea, oamenii nu mai au nici un dubiu că Stephen Wiltshire este un artist extraordinar. Arta lui vorbește o limbă pe care toata lumea o înțelege.
Pentru a vă convinge, vizionați clipul de mai jos:


 de Lavinia Elena Niculicea











luni, 6 noiembrie 2017

Într-un vis


m-aş ascunde într-un vis
să mă ducă pe peronul
unde trenurile fericirii fac haltă
mai mult de un anotimp
să urc fără bilet

acolo unde mă așteaptă viața
la o cafea neîndulcită de iluzii...



(Autor: Lavinia Elena Niculicea, 6 noiembrie 2017)

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Moleculele fericirii


Luna face din sufletele noastre
un jurnal –
închis în încheieturile șubrede 
ale clipei.
Adâncindu-și privirea
în tăcerile nopții,
scrie poeme pe epiderma vieții –
o rană deschisă
prin care respiră doar dorul;
din ea se secretă molecule ale fericirii,
le îngițim în zorii modelați
de fiori care nu trec...

Nicio cicatrice nu-mi rămâne
când umbra iubirii îmi atinge trupul
simt doar emoția secundei incadenscente
cum îmi brăzdează celulele.
O linie sinuoasă
mă conduce către mâine,
o urcare dureroasă, nevăzută
ca fața timpului.
Și luna (mi)-e plină de noi –
gânduri rătăcite în înălțimea visului
Aș vrea să am o undiță
să-i prind misterul
și să pot hrăni pe cei însetați
de clorofila începutului.

(Autor: Lavinia Elena Niculicea, 4 noiembrie 2017)

luni, 4 septembrie 2017

Românul Adrian Bot a lansat, în America, un tratament revoluționar care învinge cancerul


Tot mai mulți tineri români din domenii diferite  sunt atrași de visul american, care le dă aripi pentru a se realiza profesional. Multe povești de succes, în ultimul timp, se scriu dincolo de frontiere, cu viziune, curaj și dorința de a inspira pe mulți. O astfel de poveste o scrie cercetătorul Adrian Bot, timișorean de origine, care deține mai multe doctorate în medicină și științe biomedicale.
Încă din liceu a fost fascinat de lumea complexă a fizicii, care l-a recompensat cu un premiu la Olimpiada Internațională de Fizică, în anul 1986. A studiat Medicina la Timișoara, iar la scurt timp, norocul i-a surâs  și i-a oferit o bursă de doctorat în America. Adrian Bot și-a dorit mai mult... Să meargă mai ,,departe cu pasiunea sa. Astfel, în 1994, el a traversat oceanul, cu destinația New York – o decizie care avea să-i schimbe viață și să-i contureze cariera științifică. Aici, a mai adăugat încă un trofeu la palmaresul său profesional: un doctorat în științe biomedicale,  obținut la renumita Școală de Medicină Mount Sinai, din cadrul Universității New York. 
După ce a stat patru ani în San Diego, ca director de cercetare pentru compania farmaceutică Alliance Pharma Corporation,  s-a stabilit definitiv în Los Angeles. Aici,  el a avut șansa să-l cunoască pe George Emil Palade, decan la Universitatea din San Diego și laureat al Premiului Nobel pentru Medicină și Fiziologie.
America i-a oferit cadrul perfect pentru a-și împlini visurile și pentru a face performanță la cel mai înalt nivel. I se poate citi  în privire profesionalismul, dar mai ales în realizări. Fiecare om are o misiune pe acest pământ. Adrian Bot a primit misiunea nobilă de a salva vieți...  O muncă care implică multă responsabilitate, dar și privilegii. Ce poate fi mai nobil decât să lucrezi în slujba oamenilor care au nevoie de ajutor? Ce poate fi mai măreț decât să-ți folosești mintea, resursele sufletești și timpul, pentru a consolida speranța a mulți oameni și a mai pune o cărămidă la edificiul cel mai important în viață – sănătatea? În primul rând, realizarea profesională are o rezonanță personală și nu una materială pentru el. Scopul cercetării sale este de a găsi un leac împotriva unui dușman insidios și de temut, precum cancerul. O muncă de Sisif. O provocare titanică. Adrian Bot știe că luptă zi de zi cu un dușman la fel de bine pregătit ca și el, de aceea a încercat să adopte o nouă strategie împotriva cancerului: de a atacă maladia la nivel molecular, chiar cu armele organismului. Această abordare ingenioasă este susținută de convingerea, răbdarea și dorința de a face bine.
Timp de 9 ani,  Adrian Bot și-a continuat cercetările împotriva cancerului, la compania MannKind Corporation. Aici a inventat, dezvoltat și testat, noi vaccinuri anti-cancer. În această perioadă, i s-au acorat 10 brevete de invenții.
În 2011, cercetătorul a fost ales să facă parte din conducerea companiei Kite Pharma, în Los Angeles, care lucrează la o tehnologie sofisticată, ce speră să revoluționeze medicina. Aceasta constă în extragerea celulelor din sistemul imunitar și inserarea unor programe genetice care le învață să recunoască celulele canceroase, oricât de bine camuflate ar fi.  Reintroduse în organism, celulele imunitare dotate cu un fel de ,,GPS molecular se multiplică şi încep să distrugă cancerul. El speră ca, tratamentul să iasă pe piață, anul acesta și să poată trata anumite forme de leucemie și cancer, care nu au răspuns favorabil la tratamentele actuale.
,,Este o terapie nouă, problema în cancer sunt celule care provocacă metastază. Cercetările noastre au dat rezultate foarte bune în special atunci când vorbim despre tratarea leucemiei și nu numai”, a declarat cercetătorul Adrian Bot.
Rezultatele primului studiu făcut pe 101 pacienţi cu limfom non-Hodgkin agresiv, publicate recent, sunt promițătoare: aproximativ jumătate din pacienți au răspuns pozitiv, iar dintre aceștia, 40% au răspuns complet. Primul pacient a fost tratat cu această tehnologie în 2010 și maladia încă nu a recidivat.
Adrian Bot, bărbatul cu peste 13 ani de experiență în industria biofarmaceutică americană, precum și în cercetarea și dezvoltarea unor terapii genetice în oncologie,  este dovada vie că România produce minți valoroase, dar, din nefericire, sunt de export. Tineri competenți și creativi care sunt ,,forțați" să se autoexileze  unde sunt apreciați și li se creează  mecanismele pentru a se afirma.


de Lavinia Elena Niculicea

luni, 21 august 2017

Un tânăr artist, născut fără mâini, desenează viața cu optimism și voință...


Viața ne scoate în cale oameni care să ne ajute să primim porția necesară de motivație pentru a continua, care să șteargă praful rutinei din suflet și să ne predea lecții despre curaj, voință, seninătate, toate spre dezvoltarea noastră. Un astfel de om este Marius Kedzierski, din Polonia, un artist care desenează viața în culorile cele mai frumoase, deși s-a născut fără mâini.
            Pentru mulți dizabilitatea lui ar fi sinonimă cu o sențintă la neputință, disperare și moarte. Dar nu și pentru el. El și-a spus că viața e mult prea scurtă și prețioasă ca să lase acest handicap să-l împiedice să facă orice lucru cât mai bine.
            ,,Dizabilitatea de care sufăr nu înseamnă că nu pot să trăiesc o viață care să merite, una măreață", spune el. ,,Ea nu presupune că trebuie să-mi uit visurile. De fapt, arta este un mod de viață. Marius Kedzierski a făcut cunoștință cu arta la vârsta de 3 ani. O întâlnire care i-a schimbat viața. S-a îndrăgostit pe loc de desen și a continuat să creeze până când intervențiile chirurgicale l-au forțat să se oprească la vârsta de 12 ani. Cu toate acestea, după ce s-a recuperat, în 2008, a început să deseneze din nou, și de atunci nimic nu l-a putut împiedica să-și urmeze pasiunea. Desenul a deveni ca un virus, care i-a intrat în sânge și îl ademenește clipă de clipă pentru a-i cunoaște toate tainele și a le împărtăși cu cei din jur. 
Talentatul tânăr, în vârstă de 23 de ani, creează desene realiste și hiperealiste. Majoritatea dintre ele fiind portrete. El petrece mai mult de 20 de ore pentru fiecare portret hiperealist. Atunci când oamenii îi privesc lucrările, observă că el nu desenează chipuri, ci suflete. Atenția sa la subtilitățile fețelor persoanei pe care o portretizează, face ca aceasta să fie vie, plină de personalitate și spirit, iar abilitatea sa tehnică este cu adevărat uimitoare. El este ca un aparat foto care redă cu acuratețe realitatea.
Marius se exprimă pe sine și comunică mult mai ușor cu cei din jur prin intermediul artei. Cu fiecare portret schițat, el spune o poveste despre viață, oameni și Dumnezeu.
 În ultimii șapte ani, Marius a desenat peste 700 de portrete. El a reușit performanța de a obține premiul al-II-lea la concursul ,,Cel mai bun artist internațional", la Viena, în 2013. De asemenea a participat la expoziții în Cracovia, Viena, Oxford, Wroclaw și multe altele.
Marius a început să călătorească prin Europa și să schițeze portrete pe străzile din Berlin, Amsterdam, Londra, Paris, Barcelona, Marsilia, Veneția, Roma și Atena, în cadrul unui proiect denumit ,,Mariusz Draws. În acest fel, el vrea să inspire oamenii, să le arăte ,,că toate limitele sunt în mintea noastră."
Deși este un autodidact, Marius a dorit să-și rafineze tehnica, astfel că a studiat arta în colegiu. El  reușește să capteze aproape orice, doar cu un creion, fiind întotdeauna dispus să încerce subiecte noi și provocatoare, inclusiv materiale care pretind îndemânare, cum ar fi sticla și apa. În altă ordine idei, el se va căsători în curând.
Marius este un exemplu viu, care arată că indiferent de situația prin care treci, cu suficientă perseverență și dedicare, îțipoți atinge visurile...
Marius poate fi un câștigător al vieții, dincolo de premile obținute. Povestea lui aduce un mesaj despre cum voința divină poate să modeleze spiritul unui om în așa măsură încât, la rândul lui, să modeleze alte suflete, construind un cerc al umanității, în care speranța dansează. El învață oamenii să-și reconsidere necazurile, eșecurile, limitele și să traseze cu linii fine pe foaia vieții virtuți înalte precum dârzenia, optimismul și bucuria de a dărui.

Știre redactată de Lavinia Elena Niculicea

Priviți mai jos imaginile uimitoare:







duminică, 9 aprilie 2017

Primăvara poartă pantofi roz


Se aud paşii primăverii
pe aleea unui gând,
poartă pantofi roz
cu tocuri de viaţă 

trezeşte din hibernare,visuri…
Am curățat podul viselor de păianjeni,
duminca să miroase a flori,
viitorul s-a furişat din clepsidră
şi pune sechestru pe visele mele.
Primăvara îşi pune tâmpla
pe inima mea
şi parcă aud mugurii cum cântă.
E un cântec despre noi,
cei care nu am uitat notele speranţei...



Am curăţat podul viselor 
(Lavinia Elena Niculicea, 8 aprilie 2017)

marți, 4 aprilie 2017

Poezia vieţii

Vă invit să mă citiţi în revista ,,Dor de Dor" în care am apărut cu un grupaj de poezii.
,,Scrisul e modul meu de a-mi dezvălui dimensiunea interioară, de a dărui celorlalţi, ceva din sufletul meu."
                                    
                                     De câte ori îmi va fi dor
de poezia vieţii,
voi înhăma inima
la o trăsură de stele,
să mă plimb pe aleile infinitului.
Sub copitele timpului
lacrimi se vor amesteca
cu scânteile începutului.
Sub bagheta visului,
redevin copil,
întind mâna pe fereastra
necunoscutului,
dezbrac cerul şi mă îmbrac
cu ale lui dorinţe.
Bunica m-adoarme pe genunchii
juliţi de urcuşul prin viaţă,
iar universul îmi cântă
un cântec de leagăn.
În ochii ei citesc milenii de aşteptare
prin care au curs izvoare gustate de ani,
erodând tăceri.
Pe malul stâng al sufletului
s-au depus sedimente…
Îmi voi lăsa dorul pe o stea,
tu îi vei da cel mai frumos nume.
Păsări cu ciocuri de clipe
îl vor ciuguli şi-l vor purta prin lume.



sâmbătă, 25 martie 2017

Să pot dansa cu primăvara


Nu m-ai învăţat
să îmblânzesc zăpezile,
ci m-ai învăţat
să pot dansa cu primăvara,
păşind printre flori
simt inima Naturii cum bate,
pulsul ei se contopeşte
cu al meu
iubirea mi se desprinde
de pe artere
înmugurind în sânul cuvintelor.
Gândul mi se aşază
ca un curcubeu peste lume,
iar soarele se ridică pe vârfuri
să fie la înalţime
cu visele mele...
Inima mi se găteşte
în miez de viaţă
renăscând din propria durere
c-un vals alunecă
pe marginea timpului -
un salt către noi înşine.
( Lavinia E. Niculicea, 18 martie 2017)

marți, 14 martie 2017

Cerul şi pământul


Cerul şi pământul
fac schimb de replici
stropi de vise 
fardează orizontul.
E anotimpul ploilor amare -
flori de cireş curg 
de pe buze de îngeri.


Cerul şi pământul 
îşi vorbesc prin oameni,
lăsându-şi unul altuia
un răvaş nesemnat de timp.
De pe reverul infinitului
cad surâsuri ruşinate
de îmbrăţişările norilor,
de atingerile florilor,
de hazul fluturilor
când primăvara se dezbracă
în frunzişul speranţei,
Mugurii ne învaţă
limbajul luminii.


Ne uităm prin lentila iubirii
recunoaştem în noi
cerul şi pământul
Îl vedem într-un zbor 
pe Dumnezeu.

(versuri: Lavinia E. Niculicea, 12 martie 2017)

miercuri, 8 februarie 2017

Mai răsare


Mai răsare-n colţ de vis, 
un fir crud de poezie…
Se dă în balansoarul muzelor,
atingând cu tălpile primăvara.
Mugurii se zburlesc de dor
şi mi se agaţă de suflet –
pasăre ce-şi caută zborul
în râsul cerului…
O, dulce primăvară, deschide-ţi ochii, 
să citesc în ei catrenele luminii
să mă pot plimba prin pădurile cu rouă,
iar verdele să mă invite la dans…
Cheamă-mă cu surâsul ghioceilor –
ciocănit la poarta durerilor
să le deschid cu o lacrimă,
speranţa să mă îmbrăţişeze
şi să-mi crească din nou rădăcini
către mâine…

Versurile: Lavinia E. Niculicea

vineri, 3 februarie 2017

Tăcere anonimă


Tăcerea-i săgeată
cu vârful de dor
îndreptat către mâine,
Perforează înţelesul vieţii
printr-o lacrimă…
Inima a învăţat să tacă,
iar clipele sunt pietre ce vorbesc
despre noi.
Buzele le leg cu o basma
de vise.
Prin doruri, mă nasc din nou,
în acea tăcere anonimă,
unde întrebările nu au grija
răspunsurilor.
Deodată, mă înţeapă un vis
mă doare liniştea…
Îl atârn de secunde,
îl fixez de speranţă –
un déjà vu
în catacombele sufletului…
(Autor: Lavinia E. Niculicea, 3 febr. 2017)

joi, 5 ianuarie 2017

Recenzie carte – Mă numesc albastru


Am avut bucuria să citesc zilele acestea o carte foarte complexă şi interesantă, intitulată: ,,Mă numesc albastru, de Marius Leordeanu, un tânăr cercetător, poet, compozitor. Mai jos vă redau impresiile mele despre această carte, invitându-vă să o citiţi:
Cartea de faţă e o confesiune sinceră a unor trăiri înalte, o călătorie fascinantă a autorului care face înconjurul lumii interioare, căutând ardent comorile ascunse ale lui Dumnezeu –adevărul, credinţa, iubirea, înţelepciunea… Cu fiecare pas le regăseşte în sine printr-o culoare, care îi dă identitatea, aceea de explorator al profunzimii.
E minunat cum Marius Leordeanu alege nuanţa cea mai subtilă pentru a revela inefabilul, miracolul de a vedea, pentru a desena în el şi în ceilalţi firescul, nevoia de cunoaştere, a da un nou înţeles vieţii şi lucrurilor. Prin linii clare, îşi dezvăluie desenul ascuns al sufletului, cu o credinţă nezdruncinată, ca a unui copil ce crede în ziua de mâine. De fapt, cartea e şi o reîntoarcere la copilărie. O regăsire a inocenţei. Ea ne învaţă să vedem lumea prin ochii unui copil, fără prejudecăţi, ci întrebându-ne sincer sufletul ce vede în om, într-o floare, într-un apus de soare, într-o culoare – punct de suflet ce uneşte cerul cu pământul. Vederea e cea care semnifică un mod aparte de a privi lumea. Prin lentilele credinţei, o poate recepta, o poate cunoaşte, o poate asimila. Înţelege că viaţa e osmoza cunoaşterii şi a simţirii. Printr-o singură culoare, vede (conţine) Totul şi ne învaţă şi pe noi să o percepem la fel.
De ce albastrul şi nu altă culoare? Albastrul nu este o culoare, ci starea de a fi, esenţa subtilă a fiinţei. Un Tot în toate. Îi e Prezent luminat de sens, fereastra prin care el – omul – poate vedea nevăzutul. Puntea care uneşte lumea din afară cu cea dinăuntru. Albastrul e amprenta infinitului lăsată pe fiecare emisferă de gând şi pe fiecare fărâmă de suflet, după care poate recunoaşte unicitatea clipei.
Autorul e un profund căutător de stele. S-a apropiat de ele prin credinţă. O credinţă vie ca şi apa de izvor, o curgere perpetuă prin arterele fiinţei. Albastrul îi înalţă gândul până la ele. Prin fiecare scânteie de adevăr revelat, aprinde o lume. Cea nevăzută. El ţinteşte cele mai înalte dimensiuni, îşi poartă gândul prin constelaţii, descoperind în odiseea sa şi alte orizonturi de cercetat, pe care le trece prin filtrul propriu, al minţii şi al simţirii. Rămâne o revelaţie: Albastrul. Unic răspuns dat vieţii. Albastrul îl identifică cu iubirea absolută, îi dă fiorul nevăzutului care-l face viu: ,,Sunt ce iubesc şi ce iubesc e viu. ,,Iubirea e cea care ne dă direcţia, ne dă trezirea într-o lume plină de culoare ce ne face să vibrăm în acelaşi ritm cu florile, cu păsările, cu vântul, cu stelele.
Citind această carte începi să visezi, să-ţi pui întrebări, să te transfigurezi în această culoare, apropiindu-te mai mult de tine însuţi şi de Dumnezeu. E ca o alchimie ce te contopeşte, ce te transformă, ce te duce în alte timpuri. Iubirea şi credinţa se ţes spre a ne îmbrăca sufletul cu o haină ce nu se demodează în timp – speranţa într-o lume mai bună, mai plină de sens.
Cartea aş putea s-o compar cu o muzică, la început are un ritm necunoscut, dar pe măsură ce-o asculţi, doreşti să o descoperi şi mai mult, să o fredonezi, culminând cu o simfonie ce ţi se imprimă pe suflet. O armonie care se mulează pe trăirile tale individuale, ca o căptuşeală a fiinţei.
(Recenzie carte  Mă numesc albastru, de Marius Leordeanu.)

miercuri, 4 ianuarie 2017

marți, 13 decembrie 2016

Dansând cu cerul


Azi, mi-am atins visul şi la propriu, nu doar la figurat. Mi-am ţinut în palme cartea. E un sentiment unic! Un vis devenit realitate, pe care l-am ţesut timp de mai bine de 2 ani cu firele iubirii, inspiraţiei, travaliului creator, speranţei şi luminii. E pentru toti aceia care doresc să simtă emoţia unui suflet dansând cu cerul. Cei care doresc această carte scrisă cu condeiul inimii, înmuiat în lumină, o pot avea de azi.
Mulţumesc lui Dumnezeu pentru că m-a ajutat să-mi împlinesc acest vis, pentru că mi-a dat inspiraţie şi susţinerea oamenilor ce au crezut în mine. Mulţumesc Editurii Genius şi d-lui Alensis De Nobilis pentru alegerea inspirată a coperţii. Multumesc pentru prefaţa cărţii, prof. Nelu Barbu
Mulţumesc, Mama! <3

DanDeci, cine doreşte un dans... cu cerul?

miercuri, 7 decembrie 2016

Un vis împlinit!



Aşa arată coperta cărţii ,,Dansând cu cerul" (poezie). Editura Genius, Bucureşti.
E un vis împlinit!

*** Poeta Iubirii şi a Luminii

Titlul volumului Dansând cu Cerul are conotaţii. Într-un fel continuă pe un plan superior tematica volumelor precedente: Ploaie de gânduri (2012) şi Florile cerului (2014). Visul dintotdeauna al poetei a fost să danseze. Nerealizându-se pe pământ, îl transfigurează în poezie: Când scriu,/dansez cu cerul./ Mă simt suspendată/ între a fi eu şi a fi/ altcineva/ Zâmbetele nu se alterează/ pentru că port în mine/ secretul Raiului – /bucuria de a crea. (Dansând cu Cerul) El se realizează însă prin poeme închinate iubirii: … te voi iubi prin poeme,/ cu silabe rostite de îngeri,/ încât cerul va dori să fie pământ,/ călcat de umbra noastră. (Te voi iubi prin poeme) Lumina sugerează osmoza cunoaşterii: Îngerii injectează lumină/ în poezie,/ prin ale cărei vene curg mereu,/(re)găsindu-te… (Lumina)
Poeta negociază cu timpul clipei, veşniciei şi tăcerii, să vadă culorile luminii, ale primăverii şi ale toamnei, să înţeleagă tot ce n-a înţeles, să simtă tot ce n-a trăit, culegând din oameni diamantul iubirii, şlefuit prin lacrima Cerului: Tac, să-mi auzi lacrima/ cum se sparge la fiecare bătaie/ de aripă./ Culege-o,/ din cochilia durerii!/ S-a copt (ne)liniştea,/ are gustul unei inimi care bate./ Un înger se iscăleşte/ pe trupul toamnei,/ cu tăceri de cer. (Înger trist). Se apropie de Dumnezeu precum orbul de lumină, primind ,,un fel de Albastru de viaţă”, din care cresc ,,muguri de iubire”. (Tu eşti un fel de Albastru)
Lavinia descoperă o ipostază inedită a dorului, sculptat în inimi cu dalta Cuvântului şi purtat în zborul îngerilor printre nori – Dorul de minuni. Planetele, aurora boreală, constelaţiile, curcubeul, stelele, luna, ploaia, în general cosmosul, cu toată poezia răsăriturilor şi amurgurilor, sunt motivele poetice preferate. De aici predilecţia poetei pentru unele specii literare, cu structură clasică precum oda, sonetul, pastelul, meditaţia poetică, elegia cu nuanţă creştină fără să neglijeze poezia în vers alb. De altfel acest gen de poezie trece pe primul plan. Poezia psalmică gravitează în jurul laitmotivului în căutarea lui Dumnezeu. Poeta poate învârti idei/ pe inelele inimilor/ cu o mişcare perfectă a clipei. (Osmoză) Transfigurarea peisajului marin este definit metaforic lacrimă de îndumnezeire. (Val de cer)
Dintre toate florile cântate: ghioceii, lăcrămioarele, liliacul, dintre toţi oamenii-flori: trandafirul, teiul şi salcâmul aduc nostalgia copilăriei şi amintirea jocurilor pline de inocenţă. Florarul lor emană o muzică vindecătoare, aducând gândul bun – etern veşmânt de sărbătoare. (Tei în floare)
Marea trecere prilejuieşte clipei să ţipe şi poetei să tacă, pentru că dispariţia Mamei înseamnă o rugăciune înălţată către stele pe un fir de durere:
Ştii, Mamă, zilele sunt întrebări
ce-şi caută rostul,
eu un punct în infinitul vieţii.
Ţi-am fotografiat surâsul,
îl developez de câte ori mi-e dor.
E în alb şi negru, dar îl colorez
c-un „Te iubesc”! (Ştii, Mamă!...)
În fond, Mamele sunt nemuritoare pentru că sunt făcute din aluat de înger. De aceea, inima poetei este înţepată cu spini de dor şi sângerează, cu atât mai mult cu cât sinceritatea şi emoţia, optimismul şi îndoiala, sensibilitatea şi căutarea, muzicalitatea versurilor şi inefabilul iubirii sunt însuşirile esenţiale ale universului poetic al Laviniei Niculicea. Mai multe creaţii lirice i-au fost puse pe muzică, printre care şi poezia Înger alb, prin care respiră parfumul clipei:
Vreau să te am, vreau să îţi fiu
înger alb ce ţine-n braţe cerul,
graiul iubirii să îl scriu
cu slove descifrând misterul.

Nelu Barbu (prefaţă)

luni, 21 noiembrie 2016

Missing...


A trecut un an fără tine, mama! Ţi-am făcut acest videoclip... 
Dispariția ta e o rugăciune înălţată către stele pe un fir de durere.
One year without you

vineri, 28 octombrie 2016

Să-i fim prizonieri pe viaţă, visării


Vreau ca timpul să fie amnezic
să-i pot rescrie clipa târzie.
Gândul la tine să-mi fie analgezic
ce vindecă a minţii frenezie

În laboratorul unui vis îi extrag esenţa 
să aflu formula unui irepetabil mâine.
Încă îţi semnez (ne)motivat absenţa
Cu fiori ce-şi scriu neliniştea-n mine.

Clipa de azi îmi scotoceşte prin buzunar
să găsească mărunţiş pentru o toamnă
La restanţe la vis să nu avem habar
Iubind îi plătim vieţii, capricioasă doamnă.

Să-i fim prizonieri pe viaţă, visării
Să ne trateze cu un dram de noroc.
De mi te va aduce în realitatea iubirii
Voi intra legată la ochi în al ei joc.

Şi să te văd mereu ca la început
fără ochelari, doar prin lentila de dor
Să simt în inimă cum îţi bate acut
O aripă smulsă din al durerii condor.

(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 23 octombrie 2016)

miercuri, 26 octombrie 2016

Vis autumnal



Toamna varsă lacrimi
pe eşafodul viselor de vară
condamnată pe viaţă
la melancolie.
Îi şterg cu batista gândurilor
lacrimile de chilimbar
gustul lor îmi aminteşte
cum un cer făr de păcate
ploua în mine.
Pe sub faldurile visării
îi văd cicatricile.
Le spăl cu tăceri,
le învelesc cu umbra ta,
despletind din ghemul clipelor
o emoţie ruginie.
O, rog, să-mi împartă
în măsuri egale
stropii de iubire
să-şi pună semnătura
pe această poveste nescrisă.
Muza să-şi înmoaie degetele
în călimara nopţii
să scrie-n mine:
Mi-e bine în sufletul tău!
Lasă, toamnă, fericirea să fie titulară
în jocul de-a iubirea.
să ne răscolească frunzele
c-un dor astenic
cocorii să scuture-n noi
o ultimă lacrimă.
Aşterne-mi sub tălpi
covorul roşu
să pot trece pragul iernilor
la braţul unui vis autumnal.



miercuri, 28 septembrie 2016

Oglinzi de toamnă


Voi face ţăndări oglinzile
în care timpul ne obligă
să ne jucăm 
de-a v-aţi ascunselea.
Printr-un ciob văd
conturul fericirii,
ce dansează cu razele
minţii.
Hai, să privim
unul în sufletul celuilalt
aşa timpul nu ne va lăsa
să uităm cine suntem
şi câte doruri purtăm
pe umerii clipei
Nu voi mai farda inima
vreau să-i surprind
zâmbetul firesc
ca o copilă cu coşuri pe faţă
ce nu-i acoperă
sub straturi de aparenţe.
Viaţa se plimbă pe aleile
clipelor
fără falsă pudoare,
numai noi o înveşmântăm
cu iluzii…
cu obsesii…
cu prejudecăţi.
Să o dezbrăcăm de uniformele
trecutului
acoperind-o cu frunzele firave
căzute în somnul toamnei
şi poate în noi se va trezi
copilăria.


(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 27 septembrie 2016)

luni, 26 septembrie 2016

Vis răzleţ


Ploaia îmi bate la fereastră
Cu firave degete de toamnă
Sorb iluzii de pe o frunză albastră
La nostalgie ea mă condamnă.

Plătesc tribut acestui dor hai-hui
Nu e nimeni să mă absolve de ploi
Ce curg cu mirare dintr-un cer amărui.
Opreşte-le tu, înainte să se facă sloi.

Îmi spăl iubirea în clipe efemere
Şi o usuc în vântul ce umblă năuc
În sufletul unei toamne şomere,
Ce câştigă din vise ruginite, ciubuc.

Şi câte taine aşteaptă să-i fie pătrunse
de umbletul frunzelor fără rost
Hai, pune, întrebărilor stupide, cătuşe
Ca viaţa să ne răspundă fără cost.

Fă-mă o frunză ce-ţi acoperă gândul
Cu toamna deghizată într-o vară de suflet
Când la magazinul cu fiori ne aşteptam rândul
să primim o iubire cum n-a mai fost… Vis răzleţ!

( Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 25 septembrie 2016)