Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

luni, 22 septembrie 2014

Cine sunt eu?


Sunt un simplu om, ce a îndrăznit să trăiască… Un om cu experienţe umane şi aspiraţii divine, cu greşeli, cu zbucium, cu întrebări, cu temeri, cu visuri care s-au împlinit sau nu. Un om ce a strâns în desaga sufletului, lacrimi, zâmbete, regrete, erori, eşecuri, bucurii, mari dureri şi fericiri.
Sunt un adult complicat, care totuşi şi-a păstrat sufletul de copil, care preţuieşte acele valori ca: iubirea, respectul, dorinţa pentru frumos, empatia, căldura umană, adevărul, generozitatea, sinceritatea... Cred într-o lume în care mai există oameni frumoşi, care nu au permis ca indiferenţa celorlalţi să le ucidă visurile, să le şteargă de pe chip floarea optimismului, cred în toţi cei care-şi păstrează nealterat sufletul... Cred în copilărie, o lume pe care o purtăm cu noi toată viaţa şi care ne luminează clipele...
Iubesc luna mai, luna florilor, pentru că eu o "mică floare" atunci am privit primele raze ale vieţii. Iubesc roşul pentru că mă face să simt, să trăiesc profund... Iubesc mult marea, cerul, pentru că mereu mi-am dorit să ating infinitul… Îmi place să privesc norii, pentru că atunci redevin copil, care-şi lasă grijile aruncate undeva pe pământ. Iubesc păsărele pentru că-mi dau sentimentul că în ciuda fragilităţii ştiu ce înseamnă a fi puternic, a te bucura de simplitate şi de viaţă. Iubesc trandafirii, liliacul şi toate florile pentru că ele reuşesc să-mi parfumeze gândurile cu iubire pentru ceea ce pur, gingaş, frumos. Iubesc cuvintele pentru că ele pot mângâia, pot alina, pot vindeca un suflet în suferinţă, dar mai presus de tot ele te definesc, îţi arată cine eşti… Poezia e parte din mine, e cea care-mi spune: Există şi mâine… speranţa că oamenii mai pot fi buni, că mai pot iubi.
Sunt ceea ce vezi, dar nu poţi înţelege... Sunt ceea ce sunt, dăruiesc mult, aştept puţin, iert uşor, învăţ greu că oamenii sunt înşelători, că nu ajungi să-i cunoşti nici după o viaţă, că în viaţa multe lucruri sunt relative, că doar Iubirea e adevărul absolut, care ca orice adevar la început ne tulbură, ne sperie, ne face să ne confruntăm cu noi înşine, ne face să ne dorim să fugim, dar în cele din urmă ne eliberează, ne îndepărtează toată zgura, toate măştile cad şi rămânem noi, cei care suntem cu adevărat. Pentru acest adevăr, numit Iubire, merită să suferim.
Sunt o "tăuroaică" încăpăţânată şi nu renunţ aşa uşor, doar atunci când vii cu argumente solide pot ceda, nu îmi place să mi se impună lucruri, sunt un pic rebelă. Mă aprind uşor atunci când întâlnesc nedreptate, falsitate, dar îmi trece repede, pentru că ştiu că nimeni nu e perfect şi mereu acord o a doua şansă oamenilor. Nu pot suporta oamenii îngâmfaţi, care se cred ceea ce nu sunt, care uită de unde au plecat, care îi umilesc pentru ceilalţi, doar pentru că consideră că poziţia înaltă dă dreptul să-şi uite bunul-simţ şi verticalitatea. Încă nu m-am obişnuit cu prostia, superficialitatea, aronganţa, vulgaritatea, deşi ştiu că există de secole pe pământ… Nu-mi place să fiu considerată ceea ce nu sunt, îmi place să fiu iubită pentru ceea ce sunt…
Romantismul e a doua mea natură, mă îmbracă cu visul, mă alintă cu sentimente calde şi mă duce pe cărările neînţelese ale poeziei. Cineva îmi spunea: Ştii eşti mult prea sensibilă pentru această lume şi vei suferi foarte mult…” E o profeţie care se împlineşte! Însă nu am învăţat să fiu altfel, pentru că nu am cunoscut o altă lume, acum trăiesc prima oară. Tot ce am învătat a fost să iubesc… oricât, oricând.  Nu vreau să fiu înţeleasă, tot ce vreau e să fiu iubită aşa cum sunt…
Poate că prin aceste cuvinte, aţi făcut cunoştinţă cu sufletul meu şi uneori veţi dori să poposiţi lângă el, când viaţa devine o necunoscută cu posibile suferinţe.
I was here




miercuri, 17 septembrie 2014

Toamna


Toamna ţese-n lunci lumina
Cu sclipirea viselor de chihlimbar,
Copacii se întreabă oare a cui e vina
Că îşi pierd pletele… Of, ce amar!

Braţele şi le întind spre înalte ceruri
Pentru a culege nesfârşitele poeme
Speranţele se deghizează-n geruri
Ne mângâie bruma… Amurgul geme.

Până mai ieri, se roteau pe cer cocori,
Azi zboară-n cârduri spre senina zare
Acompaniaţi de vântul cu glas de viori.
Un vals de adio cu ritm de însingurare.

E toamnă… cerul îşi varsă o lacrimă
Pe frunzele împrăştiate de melancolie,
Vremea cu tentă bacoviană ne deprimă,
Visând la primăvară, zâmbetul o să învie.

17.09.2014

Lavinia Niculicea

http://confluente.ro/elena_lavinia_niculicea_1410978183.html



duminică, 14 septembrie 2014

Călătoria vieţii



Viaţa este asemeni unei călătorii spre autocunoaştere şi descoperire, în care ne aventurăm clipă de clipă spre necunoscut. Am observat că noi, oamenii, devenim conştienţi de valoare clipei prezente în momentele cruciale ale existenţei noastre. Doar atunci, o savurăm la maxim, bucurându-ne de fiecare lucru, persoană întâlnită în drumul nostru. Adevărul este că nu noi ne-am exprimat dorinţa de a intra în această călătorie pe planeta “Terra”, de cele mai multe ori extenuantă, dar şi fascinantă. Am venit în existenţă şi a trebuit să învăţăm că uneori călătoria este plină de mistere, de iluzii, de dezamăgire şi de hopuri. Am aflat că trebuie să facem alegeri în fiecare zi, ele influenţând viaţa nostră, dar şi a celor din jur.
 Este importantă nu durata vieţii, ci calitatea unei vieţii, cum ne-am folosit clipele pentru ca atunci când vom fi la destinaţie să nu avem regrete, resentimente şi frustrare. Nu trebuie să alergăm prin viaţă cu 200km/h, încât să nu vedem frumuseţea din jur, locurile prin care am poposit şi încotro ne ducem. Viaţa m-a dus prin valea suferinţei și tristeţei sau pe culmile cele mai înalte ale fericirii şi bucuriei. Să dau vieţii un sens înseamnă pentru mine  – “să iubesc” ...
Am descoperit o poezie care ne vorbeşte aşa realist despre viaţă şi vreau s-o împărtăşesc cu voi!

Trenul vieţii

Un lung tren ne pare viaţa.

Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm cât un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veşniciei:
Am trăit şi n-am ştiut.





vineri, 5 septembrie 2014

Toamna mea...


Toamna înseamnă: ploaie tăcută, vânt neliniştit, nori întristaţi, soare timid, frunze-n zbor, melancolie dulce-amăruie, dor de veşnicie, paşi de vise pe-un covor de amintiri, parfum de crizanteme, decor ruginiu, struguri copţi, înstrăinare apăsătoare, păsări ce ne spun bun-rămas, gânduri profunde, emoţii calde, lacrimi şi surâsuri prin cuvânt, regăsiri, clipe pline de contraste, romantism fără egal, miros de gutui coapte, reîntâlnirea cu copilăria, dansul culorilor în sufletul Naturii, şoaptele frunzelor rătăcite, visuri coapte cu parfum de poezie...

Toamna e o terapie prin culoare şi vis...

miercuri, 3 septembrie 2014

Sunt cea care...


Sunt cea care priveşte partea plină a paharului, partea frumoasă a lucrurilor.
Sunt cea care culege trandafiri, rănindu-se de spini, care ştie că pe aceeaşi creangă a vieţii stă şi dulceaţa şi amarul.
Sunt cea care caută motivul bun ascuns din fiecare situaţie, sâmburele de adevăr şi frumos din fiecare om… 
Sunt cea care găseşte în fiecare clipă, oportunitatea de a o preţui şi a o trăi cu demnitate şi iubire.
Sunt cea care simte că viaţa nu e tocmai roz, nici un basm din copilărie, dar care nu renunţă să fie copil uneori, să o îmbrace în culorile calde ale speranţei, ale visării, ale iubirii de oameni şi de poezie.
E greu să fii optimist, profund, demn mai ales astăzi, când lumea e atinsă de epidemia pesimismului şi superficialităţii. Nu poţi fi tot timpul cu zâmbetul pe buze, dar poţi fi un om puternic care nu renunţă la visuri, la luptă, la chemarea dragostei, la a fi tu dincolo de orice mască a durerii.

Lavinia Elena Niculicea

2.09.2014

marți, 2 septembrie 2014

Am învăţat că sunt clipe când...


Am învăţat care clipe contează şi care nu, câţi oameni merită să-mi fie aproape, cum poţi găsi ceea ce cauţi, de ce e important să crezi şi când trebuie să păstrezi sau să dai drumul lucrurilor, oamenilor...
Am învăţat că dacă ai aşteptări,  e inevitabil să nu ai dezamăgiri; dacă mergi pe calea dragostei sigur te vei împiedica de suferinţa, dar în final, vei ajunge la destinaţie… la fericire.
Am învăţat că fericirea presupune să fii ocupat cu lucruri care-ţi plac, să fii înconjurat de oameni care te plac si să iubeşti mai mult ceea ce visezi că se poate.
Am aflat târziu că oamenii te vor dezamăgi uneori, însă şi tu o vei face la un moment dat… Vei greşi şi ţie se va greşi, însă trebuie să accepţi că asta presupune să trăieşti, să fii om…
 Sunt clipe când aş fi vrut să existe opţiunea de a te întoarce în trecut, să existe un buton prin care să activezi trecutul, să faci lucrurile în modul potrivit, să repari ce ai stricat, să eviţi urmările dureroase… Dar nu exista această opţiune de întoarcere, există doar astăzi, a merge înainte, cu unele rămăşiţe ale trecutului şi cu dorinţele, aşteptările care au indicatorul spre mâine. Şi poate asta e menirea fiecărui om, să facă alegeri bune sau rele, să înveţe din greşeli, să dărâme visuri şi le reconstruiască din ruine, să înţeleagă că un om matur şi responsabil e un om care mai întâi a trebuit să cadă, să se ridice şi să meargă mai departe, greşind, sperând, iubind şi învăţând. A învăţa e constanta existenţei noastre. Învăţăm o viaţă întreagă ce înseamnă să fii om…
Sunt clipe când am irosit şanse, am dat cu piciorul unui vis preţios, am cumpărat iluzii şi am primit lacrimi, am negociat dur cu viaţa pentru un strop de fericire, am aşteptat lucruri şi am pierdut oameni. 
Sunt clipe când am dorit să ating oameni, să-i mai pot îmbrăţişa din nou şi am făcut-o de multe ori în gând, prin cuvânt şi primindu-i în vise. Sunt clipe când  am iubit cu tot sufletul, dorindu-mi ca ele să se transforme-n ore, zile, ani, să pot prelungi liniştea, zâmbetele, fericirea… viaţa.
Sunt clipe ca acum când pot fi eu, cea optimistă, copilăroasă, iubitoare, vulnerabilă, dornică de înţelege viaţa. Sunt clipe când nimic nu e mai preţios decât să fii, să iubeşti, să crezi, să trăieşti.

2.09.2014

Avem multe lecţii de învăţat în viaţă...






luni, 1 septembrie 2014

Bine ai venit, toamnă... bine ai revenit, nostalgie!


Bine ai venit, toamnă! Bine ai revenit, nostalgie Sper să ne surprinzi plăcut! Să ne îmbraci în nuanţe frumoase, să ne umpli cămările sufletului cu roade minunate, să putem oferi celor din jur multă iubire...
Să ne oferi noi începuturi, în care să credem mai mult în clipa prezentă şi mai puţin în ziua de ieri. Să ne aşezi în faţă un covor lucrat din fire de speranţă şi lumină, să putem păşi spre visurile de mâine.
Dragă toamnă, acoperă-ne inimile cu tot ce e mai frumos şi mai bun!

Eu vă doresc o toamnă bogată în idei bune, în cuvinte calde şi în sentimente frumoase, în care să fiţi înconjuraţi doar de oameni care vă dau sentimentul că sunteţi iubiţi!
Iubiţi ceea ce contează, contează ceea ce iubiţi!