Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

duminică, 30 decembrie 2012

A mai trecut un an...




A mai trecut un an din viaţa mea… În linişte, mă privesc în oglinda sufletului şi încerc să observ tot ce a însemnat acest an… A fost un an bun sau rău? Cum sunt eu acum? Câte dintre visuri s-au împlinit? Cu fiecare clipă ce s-a scurs prin clepsidra timpului, am devenit mai matură, mai înţelegătoare, mai aproape de ceea ce sunt eu in realitate? Cum am trăit, ce şi cui am împărtăşit? Am reuşit să-mi îndeplinesc promisiunile? Cine mi-a stat alături şi cine a ales un alt drum? Am dat totul să-i întorc din drum? Câte bucurii şi câte regrete le-am lăsat celorlalţi? Am lăsat mai multe lacrimi sau mai multe zâmbete în colţul inimii lor? Îmi fac un inventar al sentimentelor… 
Printre sentimentele de bucurie, de recunoştinţă, de iubire s-au strecurat şi regrete, neîmpliniri, deziluzii, pentru că sunt om, pentru că atât cât trăiesc, învăţ… Niciodată nu e suficient tot ceea ce învăţăm, procesul pe drumul cunoaşterii e unul de durată, care nu se termină niciodată atât cât trăim. Privind în urmă, îmi dau seama că am greşit mult, am rănit, am eşuat în multe lucruri, dar ceea ce regret cel mai tare este faptul că nu am ştiut să am încredere în mine şi în ceilalţi, am acţionat din impuls, am judecat o situaţie fără să o cunosc, am reproşat fără să înţeleg şi astfel am pierdut oameni, lucruri, oportunităţi. Am rătăcit pe căi incerte şi din cauză că sunt foarte temperamentală am făcut alegeri proaste. Aş fi vrut să caut mai mult să fiu alături de cei dragi, să le arăt mai profund ce înseamnă în viaţa mea, să fi avut mai multă răbdare şi să nu fi acţionat la furie. Aş fi vrut să dăruiesc mai mult, să fi iubit mai tare şi să-i fi înţeles mai bine pe cei din jur. Pentru că, nu-i aşa?  Întotdeauna e loc de mai multă iubire.
Am avut parte şi de multe emoţii frumoase, trăiri care m-au lăsat fără suflare, visuri care şi-au găsit împlinirea, bucurii care s-au revărsat ca o cascadă în sufletul pustiit de aşteptări şi doruri grele, speranţe care m-au dus în zbor spre multe momente de neuitat. Un astfel de moment a fost când am ţinut între palme, cartea mea.  Publicarea cărţii “Ploaie de gânduri” a însemnat un vis împlinit!
Am avut parte şi de iubire din partea familiei, a prietenilor, a celor din jur, care au vibrat la cuvintele mele, a necunoscuţilor. Am plâns, am râs, am greşit, am sperat, am iubit, dar mai presus de toate am învăţat să trăiesc acum, acest moment care există.
A fost un an cu „bune şi cu rele”… Au fost momente minunate, dar şi momente dureroase. Au fost relaţii ce s-au năruit, prieteni ce m-au părăsit, dar şi oameni care au ales să mă iubească aşa cum sunt. Aşa cum e în viaţă. Nu poate să fie doar soare sau doar ploaie. A trebuit să accept ceea ce este, nu ceea ce ar fi putut fi. A fost… totul e la trecut. Tot ceea ce contează e clipa prezentă şi ceea ce va veni.
Sper ca anul care vine să fie blând cu mine. Să-mi dea posibilitatea de a fi eu, de a mă redescoperi în fiecare clipă, de a trăi profund… inspiraţia să nu mă părăsească, iar spiritul să-mi fie liber, împăcat cu tot ce există.  Aşa cum la sfârşitul unei zile, unui drum, am obiceiul de a-mi arăta recunoştinţa pentru cele trăite, aşa procedez şi la sfârşitul acestui ani.
Mulţumesc tuturor oamenilor din viaţa mea, care mi-au stat alături, care m-au apreciat, m-au criticat, m-au lăudat, m-au certat şi m-au încurajat cu iubire! Unii mi-au dat lecţii de viaţă, alţii mi-au arătat cine sunt şi ce pot face… Fiecare mi-a dat conform cu nivelul lui spiritual, intelectual şi emoţional, dar cu toţii au contribuit la dezvoltarea mea ca poet şi ca om.
 Mulţumesc lui Dumnezeu că exist, în forma asta, în clipa asta! Totul este aşa cum trebuie să fie…




joi, 20 decembrie 2012

Un om printre cuvinte



Cerul încearcă să mă cunoască, stropindu-mi visurile cu lacrimi de durere, de bucurie, de iubire… Vântul poartă pe chip neliniştea, în suflet gândurile cerului… El mă întreabă curios:
- Cine eşti tu?
- Eu sunt un simplu om, ce a îndrăznit să trăiască… Un om cu experienţe umane şi aspiraţii divine, cu greşeli,  cu zbucium,  cu întrebări, cu temeri, cu visuri care s-au împlinit sau nu. Un om ce a strâns în desaga sufletului, lacrimi, zâmbete, regrete, erori, eşecuri, bucurii, mari dureri şi fericiri. Sunt om ca oricare altul… Cine nu a cunoscut în acest corp suferinţa şi fericirea, greşeala şi dorinţa de a fi înţeles şi iubit? Cred că cel care s-a născut în această formă, a fost nevoit, la un moment dat să experimenteze astfel de trăiri.
Sunt un om care visează mult, care e dependent de iubire şi se sprijină pe speranţă, atunci când se împiedică. Am învăţat să văd dincolo de cuvinte, să ascult tăceri, să-mi iubesc rănile, care mi-au dat măsura mea de om.
Sunt cea care nu simulează iubirea, care-i recunoaşte puterea de a schimba şi înălţa orice suflet. Am învăţat să iubesc necondiţionat, să iert complet şi să trăiesc acum. Am cunoscut rătăciri, greşind şi acţionând la mânie, dorind să înţeleg oamenii, ca la rândul meu să pot fi înţeleasă.
Cuvintele sunt cele care mă dau de gol, mă dezbracă de orice măşti şi temeri. Acum ştiu că lumina din cuvânt atinge suflete, arătându-le drumul către ei înşişi şi către Dumnezeu.
Sunt un om printre cuvinte...
Sunt un om care va vrea mereu să creeze, să mângâie, să asculte, să cunoască, să accepte şi să fie acceptat, să iubească şi să fie iubit, să trăiască… viaţa aşa cum este ea.
20.12.2012





marți, 11 decembrie 2012

Al meu decembrie



Vântul iernii îmi alungă
oftatul şi durerea,
îmi mângâie dorul cuprins 
între palmele iubirii...
Mă contopesc cu imensitatea,
se nasc şi mor în mine
vise troienite de aşteptări.
Te chem în noapte
        pe strunele iubirii
        să fii al meu decembrie.


sâmbătă, 8 decembrie 2012

Sunt Om...


Cicatricele din suflet arată că am rănit şi am fost rănită, că am greşit, că am suferit, că m-a durut, că am îndurat, că până la urmă sunt reală, că eu am un trecut, că sunt Om.
De ce este atât de greu să spunem Îmi pare rău, sunt om cu greşeli, cu slăbiciuni”?
Poate că teama de a ne arăta în faţa celorlalţi, ca simpli oameni, orgoliul aşezat pe un piedestal, iar iubirea lăsată undeva jos, pe o poziţie inferioară, ne determină să nu le spunem celorlalţi:”Iartă-mă” sau „Te iubesc”, cuvinte care cuprind în ele, vindecarea şi înălţarea sufletului! Lasă inima să vadă esenţialul şi să te conducă către celălalt. Doar iubirea construieşte punţi, acolo unde sunt prăpăstii.
Durerea vine întotdeauna din uitare, iar curajul vine din iubire. 
Ai mereu forţa şi curajul de a spune cine eşti, de a arăta ceea ce eşti şi ceea ce simţi!

O viaţă de om capătă valoare atunci când trece prin furtună, prin vijelie şi prin soare… Viaţa îţi arată înţelesuri ce nu le poţi rosti cu gura şi nu le poţi cuprinde cu sufletul. Cuvintele mi-ar deveni prea goale şi străine, dacă le-aş stoarce de lumină. Las cuvintele mele să-şi facă aripi din iubire, să zboare tot mai sus... spre sufletele alese!
Râd şi plâng, greşesc şi iert, ascund dureri, arăt cicatrice, nu sunt străină de tot ce-i omenesc. Pentru că viaţă e mai mult decât lacrimi, zâmbete, erori, iubiri… înseamnă doruri ce cheamă stelele mai aproape de pământ.


joi, 6 decembrie 2012

Dor de alb


Trăiesc mereu clipa
unui dor însetat
de alb,
de copilărie,
de vise îngheţate
pe un ram de veşnicie.
doar când iarnă vine.
Mă întorc în mine
ca un copil în braţele
părintelui iubit…
Mă înfior la îmbrăţişarea
visului împletit în trei:
ieri, azi şi mâine…

Te chem tăcută
prin lacrimi albe
iar inima mea se apropie
tot mai mult de imposibil.
E cea mai caldă emoţie
să simţi în alb,
chiar de e frig şi doare…
Devin cuvântul troienit
de al cerului dor
şi scriu iubire
în albastre depărtări.
Iubite, nu alunga
zăpezile din noi
să învăţăm a trăi în alb.
   6 decembrie 2012

miercuri, 5 decembrie 2012

Fluturi de nea


De dimineaţă, de cum am deschis ochii, m-a întâmpinat atmosfera de iarnă. Privirea mi-a fost atrasă de un roi de fluturi albi, mari, pufoşi şi veseli care cădeau din cer. Parcă, cerul îi aruncase cu putere pe pământ, să-l îmbrace în puritate. M-am uitat mai bine pe fereastră, şi într-adevăr erau mulţi fluturi speciali… unii care sunt făcuţi din nea. Uimirea mi s-a transformat în bucurie, pentru că erau primii fulgi de zăpadă din acest an. 
Cunoaşteţi acel sentiment de nerăbdare, de emoţie, de curiozitate, când descoperiţi ceva pentru prima oară, când aşteptaţi ceva nou? Toate aceste stări se jucau în mine, ca şi fulgii de omăt prin văzduhul primitor. Cred că pământul era înfiorat de aşteptarea îmbrăţişării cerului. Iar cerul pentru a fi mai aproape de pământ şi-a trimis mesagerii, fulgii de zăpadă, născuţi din lacrimile multor îngeri. Acest lucru îmi aminteşte de copilărie, când ieşeam în fugă afară pentru a fi atinsă de primii fulgi, pe care îi numeam lacrimile îngerilor… Vroiam să fiu prima care îi prinde în palmă, îi ţineam strâns şi îmi imaginam că prin căldura palmelor se transformă şi îmi intră în suflet, ca nişte spiriduşi ai iubirii… ştiam că de acolo, nu mai aveau cum să iasă…  Şi astfel eram mai aproape de îngeri, de cer, de nori, pe care îmi doream atât de mult să-i ating, să plutesc cu ei departe, departe… Aveam o imaginaţie bogată, acest lucru e valabil şi astăzi. Copilul din mine îmi atrage atenţia, să-l bag în seamă, să am grijă de el şi să-l hrănesc cu vise.
Privind pe geamul aburit de nostalgia gândurilor mele, care vagabondează pe tărâmurile de demult, observ bucuria îngerilor albi, fulgii valsând uşor cu vântul, care se odihnesc în braţele copacilor, îmbrăcându-le goliciunea, iar apoi păşind încetişor pe inima pământului, parcă vrând să nu i-o rănească, îmbrăţişând-o în cele din urmă. Dorul, aşteptarea au fost stinse printr-o singură îmbrăţişare albă, care vrăjeşte o lume întreagă.
Mi-a fost mare sete de alb, de visuri înveşmântate în sărbătoare, de emoţia primei zăpezi, de viaţă, ... Mi-a fost sete să strâng în palme visul de copil cuminte care aşteaptă mereu darul...iubirii.
Voi continua şi mâine călătoria pe cărările iernii şi ale copilăriei.
5 decembrie 2012


luni, 3 decembrie 2012

Dansez cu cerul...

           Când scriu,
       dansez cu cerul.

Mă simt suspendată
între a fi eu şi a fi
altcineva.
Zâmbetele nu se alterează
pentru că port în mine
secretul Raiului -
bucuria de a crea.
 Înserarea cheamă liniştea
sufletul meu nu mai simte
zgomotul durerii…
decât ecoul cuvintelor tale,
magia de a trăi…