Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din decembrie, 2012

A mai trecut un an...

A mai trecut un an din viaţa mea… În linişte, mă privesc în oglinda sufletului şi încerc să observ tot ce a însemnat acest an… A fost un an bun sau rău? Cum sunt eu acum? Câte dintre visuri s-au împlinit? Cu fiecare clipă ce s-a scurs prin clepsidra timpului, am devenit mai matură, mai înţelegătoare, mai aproape de ceea ce sunt eu in realitate? Cum am trăit, ce şi cui am împărtăşit? Am reuşit să-mi îndeplinesc promisiunile? Cine mi-a stat alături şi cine a ales un alt drum? Am dat totul să-i întorc din drum? Câte bucurii şi câte regrete le-am lăsat celorlalţi? Am lăsat mai multe lacrimi sau mai multe zâmbete în colţul inimii lor? Îmi fac un inventar al sentimentelor…  Printre sentimentele de bucurie, de recunoştinţă, de iubire s-au strecurat şi regrete, neîmpliniri, deziluzii, pentru că sunt om, pentru că atât cât trăiesc, învăţ… Niciodată nu e suficient tot ceea ce învăţăm, procesul pe drumul cunoaşterii e unul de durată, care nu se termină niciodată atât cât trăim. Privind

Un om printre cuvinte

Cerul încearcă să mă cunoască, stropindu-mi visurile cu lacrimi de durere, de bucurie, de iubire… Vântul poartă pe chip neliniştea, în suflet gândurile cerului… El mă întreabă curios: - Cine eşti tu? - Eu sunt un simplu om, ce a îndrăznit să trăiască… Un om cu experienţe umane şi aspiraţii divine, cu greşeli,  cu zbucium,  cu întrebări, cu temeri, cu visuri care s-au împlinit sau nu. Un om ce a strâns în desaga sufletului, lacrimi, zâmbete, regrete, erori, eşecuri, bucurii, mari dureri şi fericiri. Sunt om ca oricare altul… Cine nu a cunoscut în acest corp suferinţa şi fericirea, greşeala şi dorinţa de a fi înţeles şi iubit? Cred că cel care s-a născut în această formă, a fost nevoit, la un moment dat să experimenteze astfel de trăiri. Sunt un om care visează mult, care e dependent de iubire şi se sprijină pe speranţă, atunci când se împiedică. Am învăţat să văd dincolo de cuvinte, să ascult tăceri, să-mi iubesc rănile, care mi-au dat măsura mea de om. Sunt cea care nu s

Al meu decembrie

Vântul iernii îmi alungă oftatul şi durerea, îmi mângâie dorul cuprins   între palmele iubirii... Mă contopesc cu imensitatea, se nasc şi mor în mine vise troienite de aşteptări. Te chem în noapte         pe strunele iubirii         să fii al meu decembrie.

Sunt Om...

Cicatricele din suflet arată că am rănit şi am fost rănită, că am greşit, că am suferit, că m-a durut, că am îndurat, că până la urmă sunt reală, că eu am un trecut, că sunt Om. De ce este atât de greu să spunem “ Îmi pare rău, sunt om cu greşeli, cu slăbiciuni”? Poate că teama de a ne arăta în faţa celorlalţi, ca simpli oameni, orgoliul aşezat pe un piedestal, iar iubirea lăsată undeva jos, pe o poziţie inferioară, ne determină să nu le spunem celorlalţi:”Iartă-mă” sau „Te iubesc”, cuvinte care cuprind în ele, vindecarea şi înălţarea sufletului! Lasă inima să vadă esenţialul şi să te conducă către celălalt. Doar iubirea construieşte punţi, acolo unde sunt prăpăstii. Durerea vine întotdeauna din uitare, iar curajul vine din iubire.  Ai mereu forţa şi curajul de a spune cine eşti, de a arăta ceea ce eşti şi ceea ce simţi! O viaţă de om capătă valoare atunci când trece prin furtună, prin vijelie şi prin soare… Viaţa îţi arată înţelesuri ce nu le poţi rosti cu gura

Dor de alb

Trăiesc mereu clipa unui dor însetat de alb, de copilărie, de vise îngheţate pe un ram de veşnicie. doar când iarnă vine. Mă întorc în mine ca un copil în braţele părintelui iubit… Mă înfior la îmbrăţişarea visului împletit în trei: ieri, azi şi mâine… Te chem tăcută prin lacrimi albe iar inima mea se apropie tot mai mult de imposibil. E cea mai caldă emoţie să simţi în alb, chiar de e frig şi doare… Devin cuvântul troienit de al cerului dor şi scriu iubire în albastre depărtări. Iubite, nu alunga zăpezile din noi să învăţăm a trăi în alb.    6 decembrie 2012

Fluturi de nea

De dimineaţă, de cum am deschis ochii, m-a întâmpinat atmosfera de iarnă. Privirea mi-a fost atrasă de un roi de fluturi albi, mari, pufoşi şi veseli care cădeau din cer. Parcă, cerul îi aruncase cu putere pe pământ, să-l îmbrace în puritate. M-am uitat mai bine pe fereastră, şi într-adevăr erau mulţi fluturi speciali… unii care sunt făcuţi din nea. Uimirea mi s-a transformat în bucurie, pentru că erau primii fulgi de zăpadă din acest an.  Cunoaşteţi acel sentiment de nerăbdare, de emoţie, de curiozitate, când descoperiţi ceva pentru prima oară, când aşteptaţi ceva nou? Toate aceste stări se jucau în mine, ca şi fulgii de omăt prin văzduhul primitor. Cred că pământul era înfiorat de aşteptarea îmbrăţişării cerului. Iar cerul pentru a fi mai aproape de pământ şi-a trimis mesagerii, fulgii de zăpadă, născuţi din lacrimile multor îngeri. Acest lucru îmi aminteşte de copilărie, când ieşeam în fugă afară pentru a fi atinsă de primii fulgi, pe care îi numeam lacrimile îngerilor… Vroiam s

Dansez cu cerul...

           Când scriu,        dansez cu cerul. Mă simt suspendată între a fi eu şi a fi altcineva. Zâmbetele nu se alterează pentru că port în mine secretul Raiului - bucuria de a crea.  Înserarea cheamă liniştea sufletul meu nu mai simte zgomotul durerii… decât ecoul cuvintelor tale, magia de a trăi…