Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

vineri, 27 decembrie 2013

Mi-e sete de alb




Fulgi de albe dorinţe cad cu repeziciune
peste inima mea...
Se îmbulzesc, mă sărută şi mă răsfaţă
cu clipe de iubire.

Mi-e sete de alb, de zăpada de visuri,
bătătorite de paşii încrederii,
de stelele aprinse în focul cuvintelor,
de fiorul dragostei noastre.

Mi-e dor de clinchetul sufletului tău,
dăngănit de dor,
ce-mi făcea inima să cânte colindul
cu iz de eternitate.









sâmbătă, 21 decembrie 2013

Mai puternica...



Viata ne oferă multe întrebări şi puţine răspunsuri. Ea înseamnă a cadea şi a te ridica, a fi înfrânt şi a avea totuşi curajul de a te ridica şi a merge mai departe. 
Viaţa e construită din umbre şi lumini, din paradoxuri şi ironii, din imprevizibil şi rutină, din durere şi bucurie... Drumul vieţii pentru unii e mai lin, pentru alţii înseamnă hopuri şi obstacole. Picioarele noastre nu calcă doar pe flori, ci şi pe mărăcini. Ne rănim şi sângerăm, dar cu toate astea nu abandonăm drumul ales de Cel de Sus.
Viaţa ne dă două opţiuni: ori ne lăsăm doborâţi de încercările ei, ori ne ridicăm de jos, ne scuturăm de regrete şi suspine şi le infruntăm, luptând. Am învăţat că tot ceea ce contează e curajul de a continua şi tot ceea ce rămâne e faptul că mai putem spera in ceva, ca nu suntem pierduţi atâta timp cât il avem pe Dumnezeu alături.
Esti puternic atunci cand iti cunosti slabiciunile... Esti intelept atunci cand inveti din greseli.
"Viata nu este asa cum ar trebui sa fie. Este asa cum este. Modul in care ii faci fata face diferenta."
Uneori, cei mai puternici dintre noi sunt cei care zambesc atunci cand traiesc o durere tacuta, plang in spatele unei usi inchise si duc lupte despre care nimeni nu stie nimic.




luni, 16 decembrie 2013

Avem nevoie de dragoste



Trăim timpuri tulburi, timpuri de confuzie, de goliciune sufletească,  de dezumanizare şi de dezechilibru în multe aspecte. Probabil că ne simţim copleşiţi de multitudinea de probleme ce caracterizează secolul nostru. Un secol în care tehnologia s-a modernizat, dar problemele vechi nu şi-au găsit soluţionarea, în care simţirea e tot mai alterată de un soi de superficialitate, de temeri, de îndoieli… Gândim mai mult, simţim mai puţin. Învăţăm şi tot învăţăm, dar capitolul "aplicare" stăm prost. 
Azi, poate pe cerul nostru e soare, mâine se adună nori negri, gustăm suferinţa ca să cunoaştem bucuria, trecem prin întuneric ca să apreciem lumina… Nimic nu e constant, nici chiar sufletul omului… Nu există doar negru şi alb, pe alocuri întâlnim şi gri. Aşa este şi cu oamenii, nu sunt doar buni sau doar răi, fiecare om are ceva bun sau ceva rău. Depinde de noi, ce alegem să vedem, dacă îl acceptăm aşa cum este… Putem greşi, putem face alegeri proaste, putem cădea, putem să dezamăgim… Da, putem şi avem dreptul să facem asta, pentru că suntem oameni.
Avem nevoie de forţă să ne putem ridica, de speranţă să putem suporta, de lumină să putem vedea, de credinţă să putem înainta, de iubire să putem trăi demn şi curat. Am nevoie să ştim că nu suntem singuri, că există cineva care e lângă noi, care trece împreună cu noi şi prin vijelii şi ploi. Când e soare, poate că mulţi vor vrea să strălucească lângă noi… Dar când e ploaie şi furtună? Câţi se vor lăsa udaţi, doar pentru a ne fi aproape? Atunci se va vedea că suntem cu adevărat ceea ce vrem să părem… şi anume: oameni. 
Avem nevoie de mângâierea care vine din cuvânt, de atingerea unui suflet cald, de curajul care vine din iubire. Avem nevoie să ne îndreptăm ochii spre cer, ca să putem rămâne cu picioarele înfipte pe pământ. Avem nevoie să credem cu putere în ceva… Şi ce altceva e mai bun, decât de a crede în iubire? Eu am ales să cred că mai există iubire, că mai există cei care luptă pentru titlul de Oameni.

16.12.2013




luni, 2 decembrie 2013

Decembrie cu dor



A venit si ultima luna a anului... E un decembrie cu dor. In această perioadă, ne simţim mai aproape unii de alţii... ninge peste suflet cu amintiri. E anotimpul înveşmântat în alb, în puritate, în copilărie... 
Sa fim mai buni, mai iertatori, mai iubitori. Sa credem ca visurile se pot implini. Sa daruim lucruri mici in care am pus multa dragoste. Sa ne bucuram de lucrurile simple care ne aduc fericirea, fara sa uitam sa fim recunoscatori pentru oamenii din viata noastra! 
"A fi bogat înseamnă a dărui, a nu dărui nimic înseamnă a fi sărac. A iubi înseamnă a trăi, a nu iubi nimic înseamnă a fi mort... " 
Suntem ceea că dăruim!

Sa fiti iubiti! Sa avem o iarna calduroasa! 





sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Pastel de toamnă



Toamna îmi pastelează fiinţa
simt în galben şi roşu amintirea
împrumut ruginiul frunzelor
îmi îmbrac cu el lacrimile
şi gust din durerea toamnei.
În acest anotimp bacovian
devin fetiţa nostalgică
aşezată pe genunchii tatălui,
într-o zi în care visurile nebune
erau intacte şi-mi mocneau în ochi.
Trec prin mine ploile de septembrie
păsările rebele îmi desenează pe cer
zâmbetele învăţate pe de rost primăvara.
Frunzele se împrăştie prin aleile solitare
ca şi rănile ce dor ascunse sub piele...
Seara vine în mirosul unor visuri coapte,
adormind sub copacul golit de remuşcări
melancolia mi se închide în inimă
ca esenţele tari în sticluţele mici.
Vântul îmi şopteşti cu glasul frunzelor:
- El este aici, îl poţi recunoaşte -
după urmele ultimul vis…

vineri, 29 noiembrie 2013

Oameni speciali...




De-a lungul vieţii, întâlnim o categorie de oameni care ne face să ne simţim privilegiaţi. Sunt oameni, rari, discreţi, cu un fel de sclipire în ochi, cu acel ceva ce ne atrage spre ei. Sunt oameni care ne induc o stare aparte, de linişte şi bucurie, dar aprind şi un foc în sufletul nostru, care ne fac să fim vii, pasionali, sa fim captivaţi de privirea şi gesturile lor. Sunt oameni care ne rămân în suflet oricât am căuta să-i uităm, care şi-au lăsat o amprentă de neşters în viaţa noastră, care ne ajută să regăsim drumul către noi înşine, care ne inspiră prin forţa şi curajul lor, ne motivează prin povestea lor, ne transformă şi ne fac fericiţi prin simpla lor prezenţă. Eu îi numesc pur şi simplu: oameni speciali. 
V-aţi întâlnit măcar o dată cu astfel de oameni? Eu da. De aceea mă pot numi o norocoasă. Astfel de oameni sunt puţini, dar există. Îi simţi, îi recunoşti, îi iubeşti fără nici un efort. Pur şi simplu te cuceresc cu zâmbetul din privire, cu lumina pe care o împrăştie peste tot… 
Oamenii speciali se înţeleg fără cuvinte şi se simt de la distanţă. Ei scot la suprafaţă ceea ce ai tu mai bun în tine: compasiune, generozitate, bucurie, dragoste. Te ajută să fii mai bun, mai puternic, mai încrezător, mai iubit… sa fii cea mai bună versiune a ta. Ei apar în viaţa noastră pentru a ne face conştienţi de darul de a iubi şi fi iubiţi.Vi s-a întâmplat ca o persoană să rămână specială inimii voastre pentru totdeauna, indiferent de timp, de distanţă şi obstacole? Mie da… E un sentiment unic să ştii că eşti special pentru cineva sau ca acel cineva este special pentru tine. Nu fii un om obişnuit, fii un om special!
Întâlnirea cu un om special ne schimbă fundamental… Aşa, că azi ştiu să fiu recunoscătoare şi fericită pentru ca am întâlnit un astfel de om… 
29.11.2013

miercuri, 27 noiembrie 2013

Ninge la fereastră



A venit iarna, mai devreme decât ne aşteptam, aşa spunem mereu,
nu-i aşa? De fiecare dată, ea e imprevizibilă. Pesemne, i-a fost dor de noi... Mie, nu! Recunosc, iarna nu e anotimpul meu favorit... Nu 
prea mă împac cu frigul, ceaţa, gheaţa. Îmi place mult prea mult prospeţimea primăverii, căldura verii. Doar atunci când ninge, pot să spun că mă atrage iarna. 
A început de ieri seară să cadă câte un fulg, dar nici acum n-a stat! Ninge ca-n poveşti, ceea ce mă face să zâmbesc inocent, să simt fiorul iernii, aşa cum o făceam în copilărie. Un roi de fluturi albi, mari, pufoşi şi veseli căd din cer. Parcă, cerul i-a aruncat cu putere pe pământ, să-l îmbrace în puritate. M-am uitat mai bine pe fereastră, şi într-adevăr erau mulţi fluturi speciali… unii care sunt făcuţi din nea. Uimirea mi s-a transformat în bucurie, pentru că erau primii fulgi de zăpadă din acest an.
Mi-a fost mare sete de alb, de visuri înveşmântate în sărbătoare, de emoţia primei zăpezi, de viaţă... Mi-a fost sete să strâng în palme visul de copil cuminte, care aşteaptă mereu darul... iubirii. Şi pentru a rămâne în această atmosferă de iarnă, vă ofer poezia următoare: 

Ninge la fereastră

Ninge la fereastra... gândului negru,
îl îmbracă în albul munţilor din cer,
simt că respir răcoarea lacrimilor
îngheţate pe un ram de amintire.

Ninge la fereastra... sufletului însetat
de tăcutele zâmbete uitate în noi, 
îmbrăţişez fiecare fulg de stea albastră,
care topeşte întristarea unui început târziu.

Un văl de brumă se aşterne în aşteptarea
dragostei, fâlfâit de aripă divină....
Îmi creşte un dor, de inimă nebună
sub zăpada bătătorită de paşii timpului.

Lavinia Elena Niculicea

27.11.2013



joi, 21 noiembrie 2013

Născută să iubesc...




Dacă iubind, vei schimba viaţa cuiva, atunci merită tot ce ai trăit. Rugăciunea inimii mele a fost să iubesc... Iar Dumnezeu mi-a răspuns. Am cunoscut iubirea prin experienţe incredibile, prin întâlnirea cu oameni speciali, prin crearea cuvintelor profunde, prin emoţia de a fi autentica, prin trăirea unică a vieţii.
Am învăţat că nu e important să te întrebi cât trăieşti, ci mai degrabă să te întrebi cât iubeşti. Viaţa e scurtă şi limitată, iubirea nu e... Iubirea nu se sfârşeşte niciodată, ci are capacitate de a se multiplica. Atunci când e dăruită, ea creşte tot mai mult.
Pentru mine e important să ştiu că am iubit, că am putut să mângâi, să dăruiesc, să inspir, să vindec şi să trăiesc în intensitate clipa.
Am învăţat că oricât de mult ai iubi, oamenii te pot răni, te pot părăsi, însă în cele din urmă, inima ta e împăcată pentru că a cunoscut forţa iubirii. Si asta te face special. Iubirea întotdeauna transformă, o bucăţică din tine îmbrăţişează o altă bucăţică. Şi nici tu şi nici acea persoană nu mai puteţi fi ca înainte... Sufletele se recunosc atunci când iubesc.
Iubirea întotdeauna cunoaşte drumul către casă, către Dumnezeu, aşa că iubind nu vei fi singur.
La final, rămâne întrebarea: Tu cât ai iubit?



marți, 12 noiembrie 2013

Povestea continuă...

Să continui povestea clipelor mele trecute şi prezente... Vă invit să mergem pe drumul sufletului meu, ce din speranţă şi-a făcut o armură de oţel din, alegând prin suferinţă şi prin scris să se transforme.
"Ţin minte, emoţia care m-a însoţit în acea zi a anului 1994, când am intrat pe poarta unui spital cunoscut din Bucureşti. Mama avea inima cât un purice, germenii îngrijorării încolţiseră în solul inimii ei bătătorit de multe încercări. Biopsia nu a fost aşa de grea cum eu îmi închipuiam. Eram încrezătoare în viaţă, o luminiţă plină de speranţă pâlpâia în fiinţa-mi firavă. După un timp, am văzut-o pe mama ieşind din cabinetul medicului cu o privire pierdută şi tristă. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi, ca nişte picături de rouă pe o pajişte verde.
– Ce s-a întâmplat, mamă? De ce plângi?
– Nu este nimic grav. Mă emoţionează faptul de a vedea atâţia copii bolnavi, mi-a răspuns ea, încercând cu greu să-şi reţină lacrimile.
În acel timp, eu nu puteam ghici că în mintea ei se învălmăşeau mii şi mii de gânduri grele, iar sufletul îi era o pasăre răpusă de furtuni. Mult mai târziu, am înţeles ce se întâmpla în inima ei de mamă.
În timp ce ieşeam pe poarta spitalului, nu bănuiam schimbarea care avea să survină în viaţa mea. Diagnosticul era clar şi implacabil. Vestea a fost ca un pumnal în inima părinţilor. Însă, acum înţeleg privirea îndurerată a mamei, când a ieşit din cabinetul medicului. Mama înţelesese că totul avea să se schimbe, cuvintele medicului rămăseseră întipărite în mintea sa… eu aveam să nu mai pot merge. Parcă, un fulger i-a trăsnit întreaga fiinţă. Pur şi simplu, ea nu putea concepe că fetiţa plină de viaţă, jucăuşă şi încrezătoare putea avea această soartă.
Visurile pe care mi le-am făcut eu şi părinţii aveau să se năruie asemenea unui castel de nisip. Parcă întreaga lume se prăbuşise pentru ei. Fiind doar un copil, eu am conştientizat mai greu gravitatea bolii. Ca un fier încins în inimă, aşa era această boală pentru ai mei părinţi. Scria negru pe alb – boală incurabilă. 
Părinţii, pur şi simplu nu puteau accepta acest verdict. Îşi spuneau că viaţa nu poate fi atât de crudă cu mine. Ei au încercat totul pentru a împiedica evoluţia bolii. Au fost „cârjele” ce m-au susţinut să nu cad pradă deznădejdii. Boala, asemenea timpului, avansa fără să bag de seamă, dar efectele se făceau simţite. Fetiţa care alerga, sărea coarda şi dansa, începea să simtă cum boala îi limita mişcările. 
 Sunt multe momente în care simţi că Dumnezeu te-a abandonat. Ei bine, e o percepţie eronată. Pentru ca El, spre deosebire de oameni nu te abandonează niciodată. Recunosc că a existat un timp în care am început să mă izolez, o perioadă de negare a realităţii, în care mi-am pus multe întrebări, iar întrebările care persistau în mintea mea erau: „De ce eu?”, „Cu ce am greşit eu, Doamne?” Acum probabil m-aş întreba: „Dar, de ce nu eu?”. De fapt, Dumnezeu mi-a dat această viaţă, această familie, acest trup, acest suflet, acest talent, mi-a dat oameni care să-mi fie aproape. El a dorit ca eu să vin în existenţă, să am parte de astfel de experienţe, de lecţii.
Fiecare dintre noi are de îndepinit o misiune, aici pe pământ. Am venit pentru a trăi anumite experienţe, doar acele experienţe care ne-ar putea ajuta să creştem spiritual, sa ne maturizăm,  să ne exprimăm aşa cum Dumnezeu doreşte. Desigur, că în acele momente, când te trezeşti pe cap cu o boală, e greu să vezi dincolo de suferinţă, să o percepi ca pe o experienţă de viaţă. În acea fază a bolii, am trăit o serie de stări contradictorii. Eram pe o scenă în care decorul se schimba la fiecare act al unei piese pline de dramatism, iar rolul meu era extrem de solicitant. Nu era un simplu rol, ci rolul vieţii mele. Trebuia să duc o luptă grea şi obositoare zi de zi, clipă de clipă. 
Prin negura aşternută pe poteca vieţii mele, am reuşit să găsesc clipa înfăşurată în lumină ce m-a ajutat să-mi regăsesc sinele. Am conştientizat că viaţa-i o luptă, iar pentru a o câştiga e nevoie de dârzenie, de dragoste. Iubind viaţa, nu vei capitula niciodată în faţa atacurilor exterioare. Trăiesc doar aceia ce luptă cu neînfricare şi hotărâre, ce au în dotare arme puternice ca speranţa, optimismul şi credinţa. "
(Momente autobiografice, din vol. Ploaie de gânduri. )
12.11.2013




duminică, 3 noiembrie 2013

Poveste de viaţă



            Azi, am ales să vă spun o poveste… de viaţă. A mea. O poveste despre curaj, despre iubire, despre puterea de a lupta, care împleteşte durerea, bucuria, şi speranţa.
Poate,  v-aţi întrebat adesea: Cine sunt? Şi eu mi-am pus această întrebare.  Nu-mi place să vorbesc despre mine, însă prin scris o pot face mult mai uşor. Sunt un om, ca oricare altul, poate cu ceva în plus: capacitatea de a compune, de a scrie, de a dărui celorlalţi nu doar cuvinte, ci şi emoţii… un talent ar spune mulţi. Da, un har care nu-mi aparţine, pentru că mi-a fost oferit de Cel de Sus. Îl iau ca pe un dar, care la rândul meu îl ofer altora…  Poate că mi-a fost dat ca o compensaţie pentru ce aveam să pierd în viaţă. Dincolo de surâsul copilăresc, de versul citit, se ascunde o poveste destul de dureroasă. Doresc să vă introduc în acest univers uman, încărcat de stări şi trăiri adânci, în care probabil, dintre semeni se vor regăsi.
M-am născut într-o zonă mirifică din judeţul Vâlcea, într-o zi de primăvară, în luna florilor şi a dulcilor poeme. Eram cel de-al doilea copil al unei familii respectabile în Băbeni, oameni intelectuali (mama – învăţătoare, iar tatăl – asistent medical) care mi-au insuflat valori morale şi credinţă în Dumnezeu. Eram un copil cu părul blond, ondulat, scăldat de raze strălucitoare, ochi căprui, vii şi jucăuşi, cu un surâs timid şi inocent în privire. Tatăl meu obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii. Acum înţeleg faptul că în viaţă nu există coincidenţe, ci anumite lucruri se întâmplă cu un motiv, au un rost al lor şi e important să fim fini observatori pentru a le percepe.
Îmi amintesc că eram un copil normal, vioi, delicat, cu o doză mare de sensibilitate, captivată de misterul a tot ce mă înconjura, dornică să dezleg enigma vieţii. Aveam o înclinaţie spre dans. Mă visam o balerină. Era visul meu cel mai arzător. Am început să fac dans modern la vârsta de 7 ani. Simţeam o mare bucurie pentru că puteam face ceea ce îmi plăcea cel mai mult. Anii copilăriei curgeau lin, dar viaţa avea să-mi descopere o latură necunoscută până atunci, faptul că este imprevizibilă. Viaţa ne cuprinde, ne ia în braţele sale protectoare, dar ne şi scapă din braţe atunci când ne aşteptăm mai puţin. Ea este plină de situaţii neprevăzute şi e necesar să ne adaptăm la orice situaţie.
 La cea mai frumoasă vârstă – a adolescenţei – un eveniment dureros avea să-mi marcheze viaţa. Aveam în jur de 13 ani, când părinţii au observat că se întâmplă unele lucruri neobişnuite cu mine. Mă împiedicam foarte des, când parcurgeam o distanţă mai lungă şi oboseam, în special când urcam scările. Părinţii, îngrijoraţi de ceea ce se întâmplă, m-au dus la un medic de specialitate. Din acel moment, viaţa mea avea să o ia pe o traiectorie neaşteptată, pe o pantă a durerii, care avea să-mi schimbe idealurile. Nori negri au apărut pe cerul nostru. Au urmat zile şi luni de căutări prin spitalele ţării pentru a mi se stabili un diagnostic. În urma unor investigaţii, la spitale renumite din ţară, renumitul chirurg Pesamosca mi-a pus un diagnostic ce a necesitat o operaţie de alungire de tendon. Ce am simţit în acele momente ? E greu de definit… o gamă largă de stări: teamă, nesiguranţă, nelinişte, speranţa ca mă voi vindeca. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că vedeam şi simţeam totul cu naivitate, cu acea copilărie specifică vârstei. Credeam cu tărie în viaţă şi mă gândeam că e doar o boală trecătoare, o pasăre rătăcită pe un petec de cer. Familia a stat la căpătâiul patului de spital, încurajându-mă, fiindu-mi Icarul aripilor frânte. În acea perioadă, eram dezamăgită, deoarece obţinusem premiul al doilea la un concurs de franceză, urmând să merg în Franţa, însă eu trebuia să mă operez. Bineînţeles, că mai importantă era sănătatea mea. Mă gândeam că voi scăpa de acele probleme de sănătate şi voi avea alte nenumărate ocazii. Operaţia a reuşit, după a fost mai dificil, deoarece a trebuit să stau cu piciorul în ghips şi apoi, să învăţ să merg din nou. Ţin minte, că eram ca un copil care păşea pentru prima dată. Norii îngrijorării au început treptat să dispară. Eu mă refăceam din zi în zi. Totul părea să reintre pe un făgaş normal.
După un an, a urmat un control medical care avea să-mi spulbere speranţele de vindecare. Era anul 1994 când mi s-a pus diagnosticul, stabilit în urma biopsiei. Scria negru pe alb – boală incurabilă. Nu ştiam mai nimic despre această boală, mai rară. Vestea a fost ca un pumnal în inima părinţilor. Ei au înţeles că totul avea să se schimbe… A urmat o perioadă dificilă, am început să mă deplasez din ce în ce mai greu. Mi-era foarte greu să văd cum boala pe zi ce trece, înaintează ca un hoţ perfid care-mi fură din putere. În ciuda acestei situaţii, am reuşit să termin liceul cu rezultate foarte bune. Am învăţat că boala poate să-mi limiteze mişcările trupului, dar nu-mi poate limita sufletul şi neuronul, speranţele şi visurile. Aşa am început să scriu…
M-am încăpăţânat să cred în visurile mele. Am reuşit prin voinţă şi plăcerea de a studia să absolv Facultatea de Limba şi Literatura Română. Nu mi-a fost uşor, aşa cum era de aşteptat. Trebuia să mă deplasez la o distanţă de zeci de km, uneori pe vreme proastă, să urc scări în condiţiile în care eu mă aflam, dar perseverenţa şi determinarea mea au dat roade. Anul trecut am reuşit să public cartea “Ploaie de gânduri” în care îmi dezvălui dimensiunea interioară. Întotdeauna m-a caracterizat verbul “a lupta”. Cea mai dură bătălie este cea cu boala. Pot spune că drumul meu spre găsirea unei metode de tratare a fost şi încă este obositor şi lung, presărat cu multe eşecuri, dezamăgiri, lacrimi, voinţă şi speranţă. Dar nu renunţ să cred…"
Cercetările medicale au avansat foarte mult în ultimii ani, se întrevăd raze de soare, se aşteaptă ca în curand să fie scos pe piaţă un tratament eficient pentru boala de care sufăr. Asta e o veste pe care o aştept de mult… Sper ca această previziune să se împlinească. Până atunci, nu trebuie să abandonez lupta cu boala şi e important să fiu într-o stare cât mai bună…
Scriind aceste frânturi de viaţă e dureros pentru mine, să rememorez prin tot ce am trecut, dar  faptul că pot aşterne în scris tot ce e simt e ca o terapie care mă vindeca. De fapt, scrisul şi iubirea reprezintă colacul meu de salvare… Mă agăţ de ele şi pot ajunge la liman.
Mai am un vis, acela de a-mi edita din nou cartea, dar despre asta am să vorbesc mai tarziu. Am sa continui în zilele următoare povestea mea..
(Momente autobiografice, din vol. Ploaie de gânduri, 2012)


joi, 31 octombrie 2013

Uneori, oamenii pleacă



Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră, fără să ne întrebe, fără să ne anunţe, fără un cuvânt… Uneori, ei pleacă pentru că nu-şi mai găsesc locul lângă noi, alteori doresc să rămână însă nu ştiu cum să ne-o arate, nu mai găsesc drumul către noi…
De multe ori, viaţa alege în locul lor… Moartea, boala, accidentele, neînţelegerile aleg ca ei să ne fie luaţi… şi nu avem niciun cuvânt de spus. Ne rămân întrebări chinuitoare, răspunsuri nesatisfăcătoare, o grămadă de  de ce-uri”, derulăm în mintea noastră un întreg film, noi fiind protagoniştii şi regizorii lui… Ne spunem: dacă aş fi fost aşa, sau poate dacă nu se întâmpla aşa, dacă i-aş fi arătat mai mult… etc. Adevărul este că pe lumea asta singura certitudine este faptul că suntem trecători şi că există pierderi ce ne lasă sufletul gol, toate celelalte sunt probabilităţi care se pot întâmpla sau nu, doar moartea este garanţia pe care o avem de la naştere. Începi să mori din clipa când te naşti, începi să trăieşti din clipa când iubeşti. Viaţa, iubirea şi moartea îşi dau mana aici pe pământ, un fel de pact pentru ca omul să cunoască eternitatea.
Pierdem oameni din vina sau fără vina noastră, pur şi simplu pentru că aşa e viaţa cu pierderi şi câştiguri, cu înfrângeri şi succese, cu regrete şi împliniri… Nimic nu e constant, totul se schimbă, totul are o finalitate.
Când pierdem un lucru, ne plângem şi ne panicăm, însă când pierdem un om, atunci înţelegem care sunt adevăratele pierderi, că lucrurile pot fi refăcute, pot fi înlocuite, însă oamenii de lângă noi nu. Şi atunci înţelegem că ar trebui să le spunem mai des celor dragi, că îi iubim, că ne pasă de ei, să îi ţinem în inimă, chiar dacă nu putem să-i ţinem de mână, să le vorbim mai mult, să le arătăm ce şi cât reprezintă în viaţa noastră. Ştiu sentimentele nu se măsoară în procente, însă le putem manifesta mai intens, pentru că viaţa e imprevizibilă şi unică. Când pierdem pe cineva drag e ca şi cum am pierde o bucăţică din noi, asemenea unui joc de puzzle, când pierde o piesă, el devine incomplet… La fel şi noi, devenim incompleţi. Preţul unui om nu poate fi cuantificat decât de ce alegem să simţim pentru el. Dacă alegem să-i arătăm iubire, el devine de nepreţuit.
Uneori, oamenii pleacă, dar pe solul inimii noastre rămân paşii lor: experienţe, amintiri, iubiri, sentimente. Alegeţi să spuneţi acum: îmi pare rău, iartă-mă, te iubesc, pentru că cei de lângă noi nu vor fi cu noi o veşnicie.


31.10.2013

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Gând de toamnă



Azi, e un octombrie luminos... Soarele râde cu mai multă poftă pe cerul azuriu, care îmi inundă sufletul cu străluciri de veselie. Păsărelele ciripesc în graiul lor plin de candoare, trezindu-mi sufletul din tăcutele visuri. 
Vântul mă atinge pe furiş, cu mângâierea crizantemelor, cu parfumul rozelor. Un fluture zboară fericit. Îl privesc cu mirarea şi bucuria unui copil. Astăzi, vântul a aruncat departe norii, iar ploaia s-a ascuns dincolo de ei. Razele soarelui alintă florile înrourate iar copacii le străjuiesc visele. Toamna are cel mai frumos zâmbet şi  îmi aduce în suflet magia prin covorul de frunze şi prin suavele miresme. Privesc căderea frunzelor ca-ntr-un dans al melancoliei. Dorul se aprinde în mine... Frunzele îmi îmbracă paşii cu eternitate. Amintirile mă urmăresc şi îmi lasă dulcele-amar parfum al aşteptării.
Nu doar eu, dar cred ca şi octombrie a devenit nostalgic după vară, soare, vise...  
Sunt invadată de o stare de bine, de linişte, de căldură, de copilărie. Simt un dor de Viaţă.

12.10.2013



vineri, 11 octombrie 2013

Cititul, o oază pentru suflet


Pentru mine, lectura este o formă a fericirii. Citirea unei cărţi mă transpune într-o altă lume, la care nu aş avea acces într-un alt mod. E un privilegiu de a mă regăsi şi a trăi mai multe vieţi. Lectura este un refugiu în care mă adăpostesc de toate superficialitatea şi mizeriile lumii. O carte este medicina pentru suflet.
“O carte buna nu are niciodata sfarsit.” spunea R.D. Cumming.
Da, o carte bună, pot spune eu că îţi schimbă viaţa şi vei dori să o reciteşti, să te împrieteneşti din nou cu acea lume, care ţi-a adus o viaţă în plus. O astfel de carte este pentru mine: Pacientul Englez, pe care am citit-o pe nerăsuflate. O poveste de dragoste. De mare dragoste. Ea este una dintre cele mai frumoase istorii literare si cinematografice ale lumii. Este scrisă de Michael Ondaatje. S-a făcut şi un film după această poveste, regizat de Anthony Minghella.
Pe scurt: Explorator pasionat al desertului, interesat „numai de lucrurile care nu pot fi cumparate sau vandute”, barbatul fara nume este contele ungur Laszlo Almasy, descoperitorul oazei pierdute Zerzura. O iubeste pe Katharine, sotia unui englez care lua parte la expeditii. Este un pasaj din carte care imi place:
„Aceasta este povestea modului in care m-am indragostit de o femeie care mi-a citit o anumita povestire din Herodot... Era o inocenta, surprinsa de ceva din mine... Eu sunt un om care asteapta pana vede ceea ce vrea.” O iubeste total, dureros, ii savureaza sub toate formele prezentele, ii uraste absentele. Impreuna descopera sensuri care ii tulbura, care le deschid vazduhuri de fericire si adancuri de nelinisti. „Ea intotdeauna si-a dorit cuvintele, le iubea, crescuse printre ele. Cuvintele ii dadeau claritate, ii ofereau o logica, un tipar. Pe cand eu simteam ca vorbele indoaie emotiile ca pe niste nuiele inmuiate in apa.”
“Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pendant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător […]. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”.
V-am făcut curioşi? Dacă nu aveţi răbdare şi obiceiul de a citi, va propun sa vedeţi filmul, dar zic eu că nu se compară cu a citi cartea. E mult mai fascinant... “Ar trebui sa citim pentru a le da ocazia sufletelor noastre sa se desfete.” 
Va ofer câteva citate care mi-au plăcut mult:
"În fiecare noapte te scot din inima mea și în fiecare dimineață te găsesc acolo la loc.
"Jumatate din vreme nu pot sa traiesc fara sa te ating. In restul timpului simt ca nu conteaza daca te mai vad sau nu vreodata. Nu este vorba de moralitaate ci despre cat poti duce. "
Te-am parasit pentru ca stiam ca nu te pot schimba niciodata... De acum inainte fie ne vom gasi sufletele fie ni le vom pierde...„Aceasta a fost povara povestii nostre. Situatia noastra... Paranoia si claustrofobia iubirii ascunse.”
– Pacientul englez"


joi, 10 octombrie 2013

In Memoriam Laura Stoica



Pe 10 octombrie 1967 se năştea cântăreaţa Laura Stoica, pe care am indrăgit-o foarte mult. Artista ar fi implinit 46 de ani, dar, din păcate, viaţa a avut cu ea alte planuri. Laura Stoica a murit pe data de 9 martie 2006, in urma unui tragic accident de masină, alături de cel pe care-l iubea, Cristian Mărgescu. Stiu ca la vremea aceea m-a marcat foarte tare aceasta veste cumplita. Tocmai ce îşi găsise fericirea, era însărcinată si astepta cu emoţie să devină mamă. Ne dam seama in astfel de momente grele că viaţa e dura si imprevizibila, uneori. Tot ce putem face este să ne amintim de ea cu drag, ascultându-i vocea deosebită şi melodiile care au devenit hit-uri peste ani.
Mi-a plăcut la ea atitudinea pozitivă, mereu optimistă chiar daca viaţa nu a răsplătit-o aşa cum merita. Zâmbetul ei candid şi luminos avea puterea de a-ţi oferi o stare de bine, iar vocea ei aparte îţi transmitea emoţii infinite pe care doar un artist autentic le poate transmite publicului. Era o prezenţă tonică, plină de viaţă, generoasă, onestă, modestă şi caldă. Avea un timbru vocal inconfundabil, plin de originalitate. Era adepta inovaţiei în muzică.
Intr-una dintre melodiile sale spunea: Eu n-am atins nicio stea. Cred că s-a grăbit să atingă o stea şi a plecat fulgerator dintre noi... Fizic nu mai e printre noi, dar ea a rămas in sufletele noastre prin muzica sa, prin amintirile despre ea... Parca versurile sale prevedeau acest tragic deznodământ. Una dintre piesele mele preferate sunt sugestive:
"Un actor grabit, care pleaca, imediat ce piesa a luat sfarsit,
Bucuros ca rolul a fost usor, alearga... spre alt decor?"
Da, a fost un actor bun, grăbit, care după ce şi-a dus la bun sfârşit rolul pe acest pământ, a alergat spre alt decor, sper că unul mai bun...
Laura Stoica a fost si va ramane una dintre artistele mele favorite....


Nicio stea






marți, 1 octombrie 2013

Nevoia de a înţelege viaţa



"Mulţi trăiesc viaţa, puţini însă o pricep."

Încerc să înţeleg viaţa... Nu e uşor de făcut, dar doar aşa pot s-o trăiesc mai demn şi mai bine.
Mereu mi-am zis ca nu putem fi constanţi în sentimente. Şi asta pentru simplul motiv că suntem oameni, nu suntem perfecţi, avem momente în care purtăm raiul în suflet, iar alteori iadul, de multe ori puţin din fiecare.  Nu suntem roboţi şi nu putem acţiona în fiecare zi la fel. Nu suntem nici îngeri, cu aripile mereu deschise spre eternitate. Suntem doar oameni, mânaţi de dorinţe, imperfecţiuni, îndoieli, speranţe. 
Un om e un univers de stări, de cuvinte şi emoţii… Unii aleg să-şi facă cunoscute cuvintele, alţii le închid în ei, preferând să-şi arate mai degrabă emoţiile. Unii preferă ca doar tăcerea să o lase să vorbească în locul lor. Intr-adevăr, un om poartă în el mai multe vieţi şi nu ştii niciodată pe care o poţi descoperi.
Viaţa e uneori ca un clovn, care tot face giumbuşlucuri. Ne face să râdem, să ne minunăm. De multe ori, trucurile sunt cam nepotrivite şi nu ne prea vine să râdem. Atunci când ne obişnuim prea mult cu o stare, viaţa ne serveşte o mâncare rece: Durerea. 
Viaţa conţine multă dualitate: pe cerul sufletului tău, azi poate fi soare, iar mâine ploaie. Dacă nu am trăi ambele momente, nu am vedea curcubeul, care se arată la orizont, atunci când ne lăsăm stropiţi de picăturile vieţii. 
Viaţa e un oftat prelung, sau un surâs cald… amăgire sau încredere. Poate să însemne ziduri sau ruine. Azi construim, mâine dărâmăm şi tot aşa. Singura constantă e faptul că mereu învăţăm. Învăţăm să iertăm, să acceptăm, să tolerăm, să ne autodepăşim, să ne stăpânim, să gustăm fericirea, iar în final să iubim… Dar mai presus, de toate, învăţăm să fim noi înşine şi să fim mulţumiţi cu noi, iar asta e cea mai mare descoperire. Pentru că doar atunci când recunoaştem cine suntem cu adevărat, putem să ne iubim şi prin urmare să-i iubim şi pe ceilalţi. Iar iubirea noastră va produce în cei de lângă noi, transformarea. Doar pentru că îi iubim aşa cum sunt, ei vor dori să se schimbe. Tot ce îşi doreşte un om este să fie iubit aşa cum e, nu aşa cum ar putea fi. 
Viaţa nu e o sarcină uşoară, însă e tot ce ni s-a dat. Trăirea ei este amprenta ce o lăsăm pe pământ. E preferabil să fie una de neşters. Îmi doresc ca paşii mei, să lase urme în sufletul tău…





miercuri, 18 septembrie 2013

Indiferenţă



Indiferenţa ta e o ploaie 

mult prea rece pentru mine.

Îmi biciuie visurile,

mă udă până la suflet 

îmi frânge orice gând.

Nu mă ocoli din teamă

de a nu-mi spune da sau nu...

Priveşte-mă drept în ochi, 

voi înţelege în ce colţ m-ai aruncat:

într-unul al dragostei sau al urii...

- Indiferenţă, eşti un zâmbet şters

aruncat de cineva

care nu a cunoscut iubirea!

- Indiferenţă, ştii ce mi-aş fi dorit? 

- Să fi fost pentru tine invizibilă ,

ca tu să nu mă fi ales pe mine...

Oricum, acum că îţi cunosc răceala

apreciez mai mult iubirea…

Mă înfăşor cu ea aşa cum 

pământul se înfăşoară cu frunze

şi adorm pe genunchii toamnei.


18.09.2013, Lavinia Elena Niculicea



miercuri, 21 august 2013

Gânduri despre viaţă...



Viaţa e ca un tren ce aleargă cu viteză, ce se opreşte din când în când pentru a se alimenta cu visurile din noi - pasageri rătăciţi într-un colţ de gară, stând în sala de Aşteptare a fericirii, a împlinirii, a iubirii, a ceva ce ne dorim să ne întregească, să ne dea sentimentul că nu suntem singuri. Pe fiecare vagon stă scris: dorinţe, căutări, întrebări, visuri, speranţe, lacrimi, dureri, greşeli, regrete, aşteptări, iubiri, dezamăgiri, iluzii, bucurii, strădanii de a fi înţeleşi, de a rămâne noi înşine, lecţii şi binecuvântări. Stau şi mă întreb pe peron:
- Ce bilet am şi în care vagon voi ajunge?
Ca să ştim unde vom ajunge, mai întâi trebuie să ştim unde mergem, de ce, cum, cu cine mergem. Trenul vieţii nu aşteaptă să ne hotărâm şi nu opreşte unde şi când dorim noi. De multe ori, el trece pur şi simplu pe lângă noi. Lumea e efemeră şi simţim că nu avem suficient timp să iubim, să trăim…
- Sunt o simplă călătoare, îmi spun adesea în minte… Port cu mine prea multe bagaje, de care nu sunt sigură că îmi folosesc. Intru în tren cu nenumărate visuri. 
Mă aşez într-un loc unde pot să visez în linişte la ceva ce îmi face călătoria uşoară. Deschid fereastra şi las ca briza caldă a unui suflet să-mi mângâie singurătatea. Ochii mi se spală în izvoare de lut şi încep să văd cum e să fii Om. Aţipesc uneori, obosită de atâta vis, iar ochii mei te văd pe tine… Eşti undeva între suspin şi fericire, între flori şi spini… Te culeg cu privirea, străinul meu şi aduc în mine fericirea. Realizez că singura călătorie ce nu ne oboseşte e cea în care ne-am abandonat cu totul, aruncând pe fereastră grijile şi având cu noi singurul bagaj care merită: Iubirea.
Viaţa e a te găsi şi a te regăsi, a dori şi a căuta, a avea şi a fi… o cantitate potrivită de realitate şi vis. Viaţa e ceea ce mă face să pierd, să câştig, să urlu, să sper, să sufăr şi din nou şi din nou să iubesc.
Viaţa e o călătorie spre Paradis şi Infern. Cu bune şi rele, am învăţat că viaţa merge mai departe...


16.08.2013