Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

marți, 26 aprilie 2011

Un om contopit cu sublimul

De câteva zile am intrat intr-o stare de letargie poate și atmosfera de sărbătoare ce ne înconjoară e de vină. Nu am mai reusit să scriu ceea ce am adunat în suflet în ultimul timp. Saptămâna aceasta a fost una mai lejeră, fără prea mult stres și bătaie de cap.
Deși nu m-am odihnit prea bine azi-noapte, am decis să scriu despre o persoană care astăzi mi-a făcut o surpriză frumoasă. Este vorba despre o persoană înzestrată cu însușiri multiple, o artistă cu un limbaj special și o aspirație sinceră spre un orizont superior, cel creștin. Numele ei este Constanța Abălașei Donosa, pictor, grafician și poet,dar mai ales mare Om. Nu am avut plăcerea să o întâlnesc față în față, am corespondat doar prin intermediul internetului și cu toate acestea din discuțiile ziditoare pe care le-am purtat, dânsa mi-a perceput cu acuratețe trairile interioare, surprinzându-mi toate manifestările sufletului. Ce mă determină să afirm aceste lucruri este fapul că dumneai a avut plăcerea să scrie un articol la scrierile mele de pe un site literar prin intermediul căruia ne-am cunoscut. Am primit cu bucurie acest cadou literar, rămânând plăcut surprinsă să descopăr cât de bine m-a descris.
Am sesizat că dânsa este un fin psiholog, al cărui ochi penetrează adâncul din om. În poeziile sale oglindește dorul și zbuciumul inimii, mereu fremătânde, zborul spre Înalt, spre Dumnezeu; reușeste o pledoarie pentru om, pentru frumos, echilibru și ideal, pentru eternizarea clipei efemere prin artă.
Titlul articolului scris de această doamnă deosebita este „Suflet răsfrânt în cuvinte” și o să-l redau în continuare:
"Poezia Laviniei Niculicea, deşi uneori plină de timiditate, este poezia transmisă de un suflet singular prin trăirea stării nemărginite ce o apasă sufleteşte, nerealizând însă că acest lucru este infim pe lângă cealaltă jumătate a sufletului său deschis spre toate orizonturile demne - de care puţini semeni de-ai noştri ar mai fi demni în zilele de astăzi sa cultive: prietenie, dorinţă de cunoaştere, devotament pentru cuvântul credinţă cu tot ce speră de la această viaţă. De ce nu, grija pentru sănătatea şi existenţa unor probleme în viaţa celor din jurul său.
Atât în scriierile poetice cât şi cele de proză scurtă, Lavinia Niculicea, foloseşte limbajul sincerităţii expus în tumultul de cuvinte al vieţii creatoare, prin care ea însăşi tăinuieşte de multe ori cuvântul ; credinţă. Din toate versurile-i scrise, sub starea pe care o avem fiecare atunci când scriem, m-am oprit la următoarele evitând orice gest de indignare, când lucrurile pot fi privite altfel.

„Iisuse, în clipa grelei încercări,

O, ce mult aş vrea să te cobori.

S-alungi toţi norii întristării

Să-mi dai din cupa mântuirii.

Lacrimi ce tot mai mult dor

Să mi le ştergi cu mâna Ta , uşor. „

Cele două strategii ale scrisului ei; poezia şi proza se luminează reciproc, prin sinceritate. Fiecare poezie scrisă cere ceva; cum de altfel, fiecare proză scurtă, duce la aceiaşi legătură subterană a sufletului său.
De ce spun aceste lucruri ?

Fiindcă Lavinia Niculicea, prin toată durerea sufletului său de la incapacitatea de a fi în răndul celor ce merg sau aleargă,valoarea cuvântului scris, i-au dat mai degrabă împăcarea cu sine, ştiind că ceea ce face prin a scrie necontenit, este ceea ce-i face bine ca şi atunci când faci un tratament de şoc al sufletului, spre vindecare. Este ceea ce-i place să facă necondiţionat, ştiind că oamenii cu care intră în contact au suflete alese; unele destul de bine cultivate în aş expune cuvântul lor faţă de structura tematică şi valoarea scriierilor sale, indiferent cât de adânc sau de subtil îşi face cunoscută confesiunea de suflet .
„În sfârşit am primit vestea că tata are nevoie de intervenţie la inimă, că trebuie să i se implanteze un stern în arterele inimii. Este o procedură care este destul de costisitoare, fiindu-i vitală pentru supraveţuire. Mă rog la Dumnezeu, ca totul să decurgă bine, să-l pot îmbrăţişa din nou pe tata, să-i pot spune cât de mult înseamnă pentru mine ! Nu prea i-am spus verbal ce simt pentru el, pentru că am considerat că este mereu lângă mine şi poate simţi dragostea mea. Îmi este mai uşor să-mi exprim sentimentele în scris decât prin viu grai .

……………………………………………………………….........................

„ Lacrimi străpung tăcerea nopţii „

Acest şir de sentimente confesionale decurg de-a rândul în mai multe alte scrieri. Aş mai aminti ” Gânduri despre tata”sau „Reflecţii în prag de primăvară”

Cu aceiaşi sinceritate virgină până la desăvârşirea lacrimei cursă din ochii ei deschişi spre a privi lumina zilei, florile din grădina casei, sau zborul micilor viietăţi printre ramurile din crângurile abia înverzite. Lacrima ochilor ei care ştie să admire un trup frumos sugerându-i toate disponibilităţile de a se bucura; lacrimile ochilor ei care ştiu să vadă prin percepere şi să preţuiască în acelaşi timp, îi dă statutul demn de admirat .
Am aşternut aceste rânduri despre scrisul Laviniei, promis cândva, când starea sufletului meu nevăzută şi nesimţită de nimeni mă ducea ca o forţă cosmică spre misterul gândurilor negre, la preţuirea şi admiraţia celui care mă ignora cu o stare de extaz, eu plângând în urma cuvintelor unei prietene, care-l tot blestema.

Fără să ştie de acest inedit al meu, ea aşternându-şi toate tristeţile prin rândurile unui mesaj trimis pe e-mail, a avut o influenţă atât de directă asupra stării mele de moment - rar întâlnită - încât m-a redus la tăcere, la interiorizare mai profundă, la suferinţa mea pentru dragoste şi adevăr pentru un suflet de om.
Din acea clipă, am apropiat-o şi am simţit-o privindu-mi lacrimile şiroaie de milă. Toate aceste peregrinări s-au întâmplat înainte sau paote în ajun de Sf. Ierarh Nicolae. În fiecare zi vedeam în lumina ochilor mei, mesajul Laviniei, lămurindu-mă despre starea sănătăţii sale. Plângeam şi constatam cum defineşte ea viaţa, încercând cu orice preţ să bareze toate obstacolele.
Am învăţat ceva !
Iată respectul şi iubirea mea pentru sufletul Laviniei, într-un fel, suflet năpădit de dramatism; starea ei de sub semnul durerii, care puţini o înţeleg.
Şi când lacrimile-i curg, să ştie că din amarul lor, vor pleca valurile dulci ale iubirii."

Constanţa Abălaşei-Donosă,

miercuri, 20 aprilie 2011

Doamne, Tu m-ai ridicat

Doamne, Tu m-ai ridicat pe culmi de împlinire,
M-ai ajutat să-nving munţi de foc şi granit,
M-ai copleşit cu a Ta supremă şi pură iubire
Dăruindu-mi pe al Tău Fiu mult prea-iubit.

El a ars ca o torţă aprinsă pe un altar de suferinţă
Luminând, ca un far al meu trist, însingurat suflet.
A scris cu spini şi sânge în mine o scumpă dorinţă
Ca viaţa să-mi aibă o tare nădejde şi un nou cuget.

Tată, un dor nestins în inimă Tu mi-ai lăsat,
Să caut mereu a Ta faţă luminoasă necurmat,
Un rug aprins să-mi fii pe veci în inimă, Doamne
Să ard etern de focul şi harul mântuirii Tale.

În zborul crud al vieţii mele am obosit,
Dar aripi lungi de vultur Tu mi-ai dat
Şi neobosit pe calea Ta eu am umblat.

luni, 18 aprilie 2011

Navigând în mijlocul furtunilor

Au început să mijească câteva raze de soare printre perdeau de nori plumburi ce mi-au acoperit viața în ultimele săptămâni. Așa cum se spune în popor: După ploaie iese și soarele. Sunt liniștită și bucuroasă că intervenția la inimă a tatălui a ieșit bine… simt că lucrurile reintră pe făgașul normal.
Vreau să cred că soarele va străluci tot mai puternic pe strada vieții mele iar mireasma primăverii îmi va inunda sufletul. Privirea mi se înseninează și încep să am deschidere către lucrurile frumoase din jur, pe care de multe ori le neglijăm, prinși fiind în vâltoarea evenimentelor. Îmi sunt datoare cu un zâmbet așa că schițez un surâs plin de candoare. În zâmbet citesc: iubire, acceptare, demnitate și autostimă, atât pentru mine cât și pentru cei ce mă înconjoară. Acum, pomișorii din curte par să fie scăldați în culorile vii ale speranței și optimismului.
Sunt emoționată la gândul că tata se va întoarce acasă în următoarele ore și îl voi putea îmbrățișa strâns. În lipsa lui, am încercat să-mi transfer poverile, neliniștile și speranțele din suflet în acest jurnal electronic. Am învățat câteva lecții de viață prețioase în tot acest timp.
Noi, oamenii ne aflăm într-o călătorie de explorare, încercând să ne descoperim și să ne autocunoaștem.
Nu putem ajunge la această performanță fără provocări și încercări. Avem nevoie să fim puși în situații limită, pentru a ne testa și a evolua în această călătorie interioară. Suntem loviti de vânturi potrivnice şi valuri napraznice pe marea existenţei în care ne zbatem sa plutim lin şi să rămânem la supafaţa. Însă, Dumnezeu ne-a înzestrat cu tot ceea ce avem nevoie pentru a naviga prin felurite furtuni ca bolile, dezamăgirile şi tragediile.
Speranţa, perseverenţa, credinţa şi iubirea reprezinta colacul nostru de salvare. Să ne agăţăm de el cu toată forţa pentru a ieşi la limanul fericirii. Furtunile nu ne pot doborî dacă le înfruntăm cu o atitdine potrivită. Îmi vin în minte următoarele cuvinte înţelepte: ”Ceea ce nu ne doboară, ne face mai puternici”.
Am învățat faptul că orice obstacol este o oportunitate pentru un progres ulterior. Cei care transformă obstacolele în oportunităţi sunt învingători prin viață. Pentru a găsi calea spre lumină, e nevoie să trecem şi prin întuneric. Însă, credința ne este un far luminos ce ne va ajuta să ajungem la destinația dorită.
"Despre viata nu se poate scrie decat cu un toc inmuiat in lacrimi". Emil Cioran

joi, 14 aprilie 2011

Lacrimi stăpung tăcerea nopții

S-a înserat. Noaptea, veșmânt sculptat cu diamante ce strălucesc peste inimile tăcute, coboară tiptil peste întinderea orașului. Lacrimile, perle pierdute din colierul sufeinței străpung tăcerea nopții, dându-mi fiorul rece al necunoscutului, acest infinit obscur. Necunoașterea clipei de mâine este mai înfricoșătoare decât moartea.
Îmi rezerv câteva momente în care să fiu eu cu mine, să-mi conștientizez trăirile din această zi care este pe sfârșite. Atunci când îmi vine să plâng, scriu, atunci când simt că nu mai pot suporta durerea, scriu; toate stările converg spre scris, țelul existenței mele. Acum, gândurile neliniștite ce șerpuiesc prin cotloanele minții îmi rănesc visurile țesute cu migală de copilul din mine, perforând liniștea nopții. Toată ziua am avut inima cât un purice, germenii îngrijorării prinzând rădăcini adânci în solul bătătorit al inimii mele. Am așteptat o veste de la medicul ce îl tratează pe tata. Mă rugam în tăcere că analiza la inimă să-i iasă bine. Noaptea trecută am fost bântuită de atâtea simțăminte... simțeam că mă sufoc sub tsunamiul de gânduri întunecoase și dureroase. Am adormit cu greutate,târziu, sub mângâierea diafană a lunii, ce sta de strajă în palatu-i celest.
În sfârșit, am primit vestea că tata are nevoie de o intervenție la inima, că trebuie sa i se implanteze un stent în arterele inimii. Este o procedură care este destul de costisitoare, fiindu-i vitală pentru supraviețuire. Am rămas fără grai când am auzit cât costă o astfel de intervenție, însă cred că sănătatea tatălui este mult mai importantă decât banii. Mâine este ziua cea mare în care toate gândurile mele se vor îndrepta spre tata. Mă rog la Dumnezeu ca totul să decurgă bine, să-l pot îmbrățișa din nou, să-i pot spune cât de mult înseamnă pentru mine, să putem avea conversațiile noastre pe teme fotbalistice, ca mai înainte... să fie lângă mine. Nu prea i-am spus verbal ce simt pentru el pentru că am considerat că el e mereu lângă mine și poate simți dragostea mea. Imi este mult mai ușor să-mi exprim sentimentele în scris decât prin viu grai. Cu toate, că sunt o persoană extrovertită și sociabilă, nu mă simt confortabil în a-mi exprima sentimentele verbal în fața cuiva drag, prefer să arăt ce simt prin gesturi și acțiuni.
Acum, am realizat că e momentul să ne exprimăm sentimentele pentru cei dragi zi de zi, pentru că poate mâine nu vom mai avea această șansă. Noi,oameni gândim în felul următor: ”Măine o să spun, mâine o să fac... o să am timp, dar mai târziu. Însă, azi este singurul dar pe care îl avem chiar acum. Nu avem siguranța că mîine va exista. Viața este mult prea scurtă. Să nu îmbătrînim acumulând regrete pentru lucrurile pe care nu le-am făcut, pentru vorbele pe care nu le-am spus și pentru iubirile pe care nu le-am arătat. Pentru a nu regreta mîine, să facem azi tot ce ne aduce bucurie și liniște sufletească. Să nu amânăm pentru că amânarea este hoțul care ne fură vremea.
Închei acest eseu cu încredere și credință în Dumnezeu că tata va fi bine și că va supraviețui acestei furtuni, iar soarele va ieși luminos pe cerul vieții noastre.

miercuri, 13 aprilie 2011

Realitatea cenuşie a sistemului medical

De câteva zile încoace, încerc din răsputeri să mă adun, să-mi recapăt tonusul vesel şi optimist cu care îi obişnuisem pe cei din jur. Trăiesc momente dificile şi asta din cauză că tata este încă în spital cu probleme de sanătate.
Nu am mai putut să aştern în scris tot ceea ce mă apăsa în interior, însă azi mi-am spus că trebuie să privesc în oglinda sufletului meu şi să redau tot ceea ce se vede. Nu e uşor să scrii oricând şi oricum, e necesar să ai o dispoziţie potrivită pentru a crea, să ai echilibru şi linişte interioară pentru a putea să-ţi „auzi” muza. Este o perioadă stresantă în care ceața rece a confuziei și deznădejdii mi-a învăluit viața. Din când în când, mai picură pe petalele fragile ale sufletului, roua speranței coborâtă din tărâmul celest.
Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că, cât de cât, starea tatălui meu este stabilă. Și asta într-o mare măsură se datorează doctorei care s-a ocupat cu dăruire de tatăl meu. Simțul ridicat al responsabilitații și promptitudinea cu care a acționat dânsa au contribuit la reducerea suferinței tatălui meu. De asemenea, mi-au întărit convingerea că încă mai avem în țară medici competenți, profeșioniști, care își efectuează meseria cu dăruire, în ciuda lipsei banilor din domeniul sănătații. Nu aceleași cuvinte de laudă le am la adresa celor care au frâiele sistemului sanitar și se ocupă de această țară. Pentru că tata se află în postura de pacient am luat contact cu toate deficiențele și lacunele sistemului medical din România. Se desființează spitale, oamenii sunt lăsați să moară în fața spitalelor pentru că nu mai au parte de îngrijire adecvată, salarii mizere care le determină pe multe cadre medicale să părăsească țara și lipsa aparaturii performante. Ce cuvinte descriu mai bine această stare anormală de lucruri?
Cuvinte ca: indiferența, suferința, incompetența și lista cuvintelor grele ar putea continua, din păcate. Am constat că este un sistem muribund ce cu greu mai poate fi resuscitat și ținut în viață. Este nevoie de o reformă drastică care să readucă la viață acest sistem năpăstuit.
Pănă de curând, mă număram printre persoanele care alegeau să păstreze tăcerea în ceea ce privește nemulțumirea față de tot ceea ce se întâmplă în domniile importante, cum este și cel al sănătății. Preferam să îmi spun părerea celor apropiați sau chiar să mi-o țin pentru mine, considerând că strigătul meu de ajutor nu ar conta și nu ar schimba cu nimic realitatea crudă în care ne zbatem. Însă acum nu mai pot să tac și să mă prefac că nu contează... îmi spun opinia vizavi de ceea ce se întamplă. Nu e sănătos să avem o atitudine de indiferență și introvertire. Cum spune Octavian Paler: ”Nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă.”
Mă gândesc la tot ceea ce am trăit eu și familia mea zilele acestea... disperare, neputință, epuizare, durere... stări ametecate ce-ți golesc sufletul de putere. Era nevoie ca tata să fie internat intr-un spital din București pentru a i se face o analiză importantă(angiografia coronară) și nu reușeam deloc să obținem internarea pentru că ni se dădeau tot felul de explicații: ba că este in preajma Paștelui, locurile fiind rezervate, ba că trebuie să fii mai mult mort decât viu ca să ți se facă o astfel de analiză și asta pentru că costă foarte mult, iar spitalele duc lipsă de fonduri materiale, așa cum se știe. În condițiile în care tata a lucrat mai bine de 40 de ani în domeniul sănătății ca asistent medical iar sora mea și cumnatul fiind doctori...e destul de frustrant să te lovești de astfel de situații, zic eu sub demnitatea umană. Mă întreb eu ce poate să facă omul de rând, lovit de boală, într-o astfel de postură ingrată? Nu are altă altrnativă decât să moară. Ca cetățeni a unei țări ce face parte din U.E, e normal să nu ni se cenzureze dreptul la sănătate, la o viață decentă și demnă.
Ieri am primit ușurată vestea bună că tata poate fi internat. Gândurile mele calde și luminoase se îndreaptă spre el, care în aceste clipe se află pe patul Spitalului Universitar din București, așteptând cu încredere ca mâine să i se facă investigația hotârâtoare.
Am învățat că viitorul este o necunoscută, o probabilitate și nu o certitudine. Este important să trăim în prezent, simţind prezentul trăind în noi pentru că el este singura realitate la care ne raportăm.

sâmbătă, 9 aprilie 2011

Gânduri despre tata

În această săptămână, simt că am fost transferată într-o altă realitate, în care nu mă regăsesc, păşind într-un tărâm ce îmbracă culorile îngrijorarii, fricii şi deznădejdii. Mă simt năpădită de lacrimi ce par nişte picături de gheaţă ce se topesc în focul durerii.
Aştern pe o foaie albă de hârtie cuvintele încărcate de povara neliniştitelor gânduri…. Foaie se umple de stropi galbeni ca ceara… este pictată aproape toată de penelul sufletului pe care îl înmoi din când în când în fântâna nesecată a lacrimilor. Urmăresc absentă pe fereastră, florile ce se leagănă duios în braţele vântului, îndrăgostit pe vecie de primăvară, câte o pasărea cu trilu-i dulce încearcă să-mi aducă licărul speranţei în inima străpunsă de săgeţile neputinţei. Narcisele suave îşi descreţesc fruntea printr-un zâmbet larg şi luminos ce-mi lasă un parfum discret de optimism.
Revin la gândurile ce nu-mi dau pace de cateva zile încoace, ţinându-mă captivă evenimentelor ce mi s-au întâmplat recent şi mi se derulează prin faţa ochilor cu repeziciune. Par desprinse dintr-un film cu o scenariu prost care-mi induce un oftal lung. Cuvintele le scriu cu greutate însă doresc să le dau drumul pentru a mă elibera de durerea apăsătoare. Aşa cum am mai spus, scrisul e o formă de terapie, de descărcare emoţională. Ce frumos spune Nicolae Iorga: "Scrie ca să nu pierzi florile gândului tău, pe care, altfel le ia vântul !"
Mi-e foarte greu să scriu în aceste clipe despre o persoană dragă sufletului meu, tata, care trece prin momente dificile...
Mă gândesc la tata care stă pe un pat de spital, internat de urgenţă în spital din cauza problemelor cardiace. Când doctora ne-a spus că a suferit un infarct, am fost şocată pentru că el nu a avut probleme cu inima până în aceste momente. A fost atât de aproape de moarte, iar gândul acesta mă face să urlu de durere… De-a lungul timpului, inima lui a fost strivită de vântul nemilos al dramelor existenţiale. Fiinţa dragă este sub îngrijirea medicilor, care încearcă să facă tot ceea ce se poate pentru a evita alte pericole care pândesc din umbră şi ne umbresc existenţa.
Vreau ca tata să fie bine, să-mi fie aproape, îl vreau alături, să-mi spună iar pe nume, să fiu ”fetița lui tata” să mă facă să zâmbesc la glumele pe care le spune, la bancurile pe care le povesteşte şi la care se pricepe ca nimeni altul. Tata este foarte spontan şi inventiv, ştiind cum să binedispună pe cineva. Nu am întâlnit pe nimeni care să ai aibă simţul umorului atât de dezvoltat. În zilele ce vor urma, sper să pot aşterne în scris mai multe despre fiinţa care mi-a dat viaţă şi cu care am o relaţie specială. Îmi vin în minte următoarele cuvinte:
“Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui. Dacă nu ştii să-l faci să te iubească, e o cauza pierdută”. Tot ce pot spune este: „Te iubesc, tată!”. Iubirea pentru un părinte e un act atât de natural ca și un izvor ce curge lin, fără opreliști la vale.
Tot ceea ce pot face acum este să-mi pun încrederea şi speranţa în Dumnezeu, care ne mângăie în orice durere şi ne dă ocrotire în braţele Sale.

luni, 4 aprilie 2011

Respir prin cuvânt

De câteva zile, nu am mai reușit să scriu în jurnalul virtual și am început să simt lipsa acestui fapt. Mi-am zis că este o necesitate și în același timp o plăcere să-mi împărtășesc gândurile, trăirile-fărâme de suflet, momentele plăcute sau mai puțin plăcute cu voi, cei care vă faceți timp să îmi citiți cuvintele, să le apreciați sau nu... Mă simt bine cu mine atunci când aștern pe hârtie tot ceea ce simt, tot ceea ce alții își doresc să citească. Visul celui care scrie este să fie citit.
Mă gândesc că prin scris vă fac părtași la clipele mele de intimitate, de durere, de bucurie, speranțe și împliniri. Doresc ca prin ceea ce scriu să creez emoții, de preferat pozitive, să pot să trezesc în sufletul cuiva iubirea pentru frumos, pentru poezie, pentru tot ce ne înalță și ne îmbogățește universul interior.
Mă simt relaxată, mulțumită și revigorată atunci caând scriu... pentru câteva ore renunț la cotidianul agitat, evadez din această lume agitată, plonjând într-o lume boemă, plină de culoare ce-mi dă dreptul la vis și imaginație.
Emoțiile când sunt reprimate, ținute ascunse provoacă multă neliniște și chiar boli. Așa că este nu doar plăcut dar și util să așternem în scris simțămintele.
Sunt recunoscătoare pentru faptul că sunt, că gândesc, simt, respir prin cuvânt... pentru porția de inspirație pe care o primesc.
Trăim într-o lume lipsită de recunoștință, demnitate și respect pentru adevăratele valori. E greu să fim recunoscători având în vedere timpurile grele pe care le trăim în prezent, în care vedem un tablou pictat în culori sumbre cum ar fi conflicte, războaie, dezastre naturale și degradare în toate aspectele importante. dar tocmai aceste vremuri complicate ne provoacă să creștem, să evoluăm ca ființe complexe.
E greu să arătăm recunoștință atunci când ne privim în față vulnerabilitățile și limitările. Dar tocmai aceste ”crăpături” fac ca viața să fie mai interesantă. Astfel, avem posibilitatea să ne dezvoltăm aptitudinile și să ne perfecționăm. Fiecare provocare ne construiește caracterul. E greu să fim recunoscători atunci când ne lovim de oameni aroganți, egoiști și invidioși care ne rănesc și ne dezamăgesc. Să ne amintim că nimeni nu este perfect.
Trebuie să acceptăm oamenii aşa cum sunt şi să găsim părţile bune în ei.
Oricât de banală și tristă ar fi viața unui om, tot există un motiv pentru care să își exprime gratitudinea. Sunt recunoscătoare pentru faptul că observ cum soarele râde la mine și mă mângâie cu raze jucăușe în fiecare dimineață. Astă înseamnă că trăiesc o nouă zi de viață.
Sunt recunoscătoare pentru afecțiunea și prietenia persoanelor întâlnite, pentru iubirea pe care mi-o pot oferi mie însămi. Astă dovedește că Dumnezeu își face simțită prezența și lucrarea prin oameni... că iubirea nu se termină niciodată. Sunt recunoscătoare pentru erorile comise în viață pentru că am învățat prin intermediul lor lecții importante de viață, acumulând mai multe cunoștințe și înțelepciune.
Dacă mă bucur de un asfințit de soare superb înseamnă că pot să văd, dacă mă bucur de savoarea unui fruct, de mireasma îmbietoare a unei flori înseamnă că pot simți... acestea fiind motive de a-mi dovedi recunoștința.
Să nu uităm că fericirea nu vine ca rezultat al obţinerii a ceva ce nu avem, ci mai degrabă vine, recunoscând şi apreciind tot ceea ce avem.
"Ai primit azi un cadou ce constă în 86.400 de secunde. Ai folosit una ca să spui mulțumesc?”