Lavi en rose

Toamna îmi pastelează fiinţa simt în galben şi roşu amintirea împrumut ruginiul frunzelor îmi îmbrac cu el lacrimile şi gust din durerea toamnei. În acest anotimp bacovian devin fetiţa nostalgică aşezată pe genunchii tatălui, într-o zi în care visurile nebune erau intacte şi-mi mocneau în ochi. Trec prin mine ploile de septembrie păsările rebele îmi desenează pe cer zâmbetele învăţate pe de rost primăvara. Frunzele se împrăştie prin aleile solitare ca şi rănile ce dor ascunse sub piele... Seara vine în mirosul unor visuri coapte, adormind sub copacul golit de remuşcări melancolia mi se închide în inimă ca esenţele tari în sticluţele mici. Vântul îmi şopteşti cu glasul frunzelor: - El este aici, îl poţi recunoaşte - după urmele ultimul vis…

De-a lungul vieţii, întâlnim o categorie de oameni care ne face să ne simţim privilegiaţi.  Sunt oameni, rari, discreţi, cu un fel de sclipire în ochi, cu acel ceva ce ne atrage spre ei.  Sunt oameni care ne induc o stare aparte, de linişte şi bucurie, dar aprind şi un foc în sufletul nostru, care ne fac să fim vii, pasionali, sa fim captivaţi de privirea şi gesturile lor.  Sunt oameni care ne rămân în suflet oricât am căuta să-i uităm, care şi-au lăsat o amprentă de neşters în viaţa noastră, care ne ajută să regăsim drumul către noi înşine, care ne inspiră prin forţa şi curajul lor, ne motivează prin povestea lor, ne transformă şi ne fac fericiţi prin simpla lor prezenţă.  Eu îi numesc pur şi simplu: oameni speciali.  V-aţi întâlnit măcar o dată cu astfel de oameni?  Eu da. De aceea mă pot numi o norocoasă.  Astfel de oameni sunt puţini, dar există. Îi simţi, îi recunoşti, îi iubeşti fără nici un efort. Pur şi simplu te cuceresc cu zâmbetul din privire, cu lumina pe care o î

A venit iarna, mai devreme decât ne aşteptam, aşa spunem mereu, nu-i aşa?  De fiecare dată, ea e imprevizibilă. Pesemne, i-a fost dor de noi... Mie, nu!  Recunosc, iarna nu e anotimpul meu favorit...  Nu  prea mă împac cu frigul, ceaţa, gheaţa.  Îmi place mult prea mult prospeţimea primăverii, căldura verii.  Doar atunci când ninge, pot să spun că mă atrage iarna.  A început de ieri seară să cadă câte un fulg, dar nici acum n-a stat!  Ninge ca-n poveşti, ceea ce mă face să zâmbesc inocent, să simt fiorul iernii, aşa cum o făceam în copilărie. U n roi de fluturi albi, mari, pufoşi şi veseli căd din cer. Parcă, cerul i-a aruncat cu putere pe pământ, să-l îmbrace în puritate. M-am uitat mai bine pe fereastră, şi într-adevăr erau mulţi fluturi speciali… unii care sunt făcuţi din nea. Uimirea mi s-a transformat în bucurie, pentru că erau primii fulgi de zăpadă din acest an. Mi-a fost mare sete de alb, de visuri înveşmântate în sărbătoare, de emoţia primei zăpezi, de viaţă... Mi-a

Dacă iubind, vei schimba viaţa cuiva, atunci merită tot ce ai trăit. Rugăciunea inimii mele a fost să iubesc... Iar Dumnezeu mi-a răspuns. Am cunoscut iubirea prin experienţe incredibile, prin întâlnirea cu oameni special i, prin crearea cuvintelor profunde, prin emoţia de a fi autentica, prin trăirea unică a vieţii. Am învăţat că nu e important să te întrebi cât trăieşti, ci mai degrabă să te întrebi cât iubeşti. Viaţa e scurtă şi limitată, iubirea nu e... Iubirea nu se sfârşeşte niciodată, ci are capacitate de a se multiplica. Atunci când e dăruită, ea creşte tot mai mult. Pentru mine e important să ştiu că am iubit, că am putut să mângâi, să dăruiesc, să inspir, să vindec şi să trăiesc în intensitate clipa. Am învăţat că oricât de mult ai iubi, oamenii te pot răni, te pot părăsi, însă în cele din urmă, inima ta e împăcată pentru că a cunoscut forţa iubirii. Si asta te face special. Iubirea întotdeauna transformă, o bucăţică din tine îmbrăţişează o altă bucăţică. Şi nici tu şi

Să continui povestea clipelor mele trecute şi prezente... Vă invit să mergem pe drumul sufletului meu, ce din speranţă şi-a făcut o armură de oţel din, alegând prin suferinţă şi prin scris să se transforme. "Ţin minte, emoţia care m-a însoţit în acea zi a anului 1994, când am intrat pe poarta unui spital cunoscut din Bucureşti. Mama avea inima cât un purice, germenii îngrijorării încolţiseră în solul inimii ei bătătorit de multe încercări. Biopsia nu a fost aşa de grea cum eu îmi închipuiam. Eram încrezătoare în viaţă, o luminiţă plină de speranţă pâlpâia în fiinţa-mi firavă. După un timp, am văzut-o pe mama ieşind din cabinetul medicului cu o privire pierdută şi tristă. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi, ca nişte picături de rouă pe o pajişte verde. – Ce s-a întâmplat, mamă? De ce plângi? – Nu este nimic grav. Mă emoţionează faptul de a vedea atâţia copii bolnavi, mi-a răspuns ea, încercând cu greu să-şi reţină lacrimile. În acel timp, eu nu puteam ghici că în mintea e

             Azi, am ales să vă spun o poveste… de viaţă. A mea. O poveste despre curaj, despre iubire, despre puterea de a lupta, care împleteşte durerea, bucuria, şi speranţa. Poate,   v-aţi întrebat adesea: Cine sunt? Şi eu mi-am pus această întrebare.   Nu-mi place să vorbesc despre mine, însă prin scris o pot face mult mai uşor. Sunt un om, ca oricare altul, poate cu ceva în plus: capacitatea de a compune, de a scrie, de a dărui celorlalţi nu doar cuvinte, ci şi emoţii… un talent ar spune mulţi. Da, un har care nu-mi aparţine, pentru că mi-a fost oferit de Cel de Sus. Îl iau ca pe un dar, care la rândul meu îl ofer altora…   Poate că mi-a fost dat ca o compensaţie pentru ce aveam să pierd în viaţă. Dincolo de surâsul copilăresc, de versul citit, se ascunde o poveste destul de dureroasă. Doresc să vă introduc în acest univers uman, încărcat de stări şi trăiri adânci, în care probabil, dintre semeni se vor regăsi. “ M-am născut într-o zonă mirifică din judeţul Vâl