Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Pastel de toamnă



Toamna îmi pastelează fiinţa
simt în galben şi roşu amintirea
împrumut ruginiul frunzelor
îmi îmbrac cu el lacrimile
şi gust din durerea toamnei.
În acest anotimp bacovian
devin fetiţa nostalgică
aşezată pe genunchii tatălui,
într-o zi în care visurile nebune
erau intacte şi-mi mocneau în ochi.
Trec prin mine ploile de septembrie
păsările rebele îmi desenează pe cer
zâmbetele învăţate pe de rost primăvara.
Frunzele se împrăştie prin aleile solitare
ca şi rănile ce dor ascunse sub piele...
Seara vine în mirosul unor visuri coapte,
adormind sub copacul golit de remuşcări
melancolia mi se închide în inimă
ca esenţele tari în sticluţele mici.
Vântul îmi şopteşti cu glasul frunzelor:
- El este aici, îl poţi recunoaşte -
după urmele ultimul vis…

vineri, 29 noiembrie 2013

Oameni speciali...




De-a lungul vieţii, întâlnim o categorie de oameni care ne face să ne simţim privilegiaţi. Sunt oameni, rari, discreţi, cu un fel de sclipire în ochi, cu acel ceva ce ne atrage spre ei. Sunt oameni care ne induc o stare aparte, de linişte şi bucurie, dar aprind şi un foc în sufletul nostru, care ne fac să fim vii, pasionali, sa fim captivaţi de privirea şi gesturile lor. Sunt oameni care ne rămân în suflet oricât am căuta să-i uităm, care şi-au lăsat o amprentă de neşters în viaţa noastră, care ne ajută să regăsim drumul către noi înşine, care ne inspiră prin forţa şi curajul lor, ne motivează prin povestea lor, ne transformă şi ne fac fericiţi prin simpla lor prezenţă. Eu îi numesc pur şi simplu: oameni speciali. 
V-aţi întâlnit măcar o dată cu astfel de oameni? Eu da. De aceea mă pot numi o norocoasă. Astfel de oameni sunt puţini, dar există. Îi simţi, îi recunoşti, îi iubeşti fără nici un efort. Pur şi simplu te cuceresc cu zâmbetul din privire, cu lumina pe care o împrăştie peste tot… 
Oamenii speciali se înţeleg fără cuvinte şi se simt de la distanţă. Ei scot la suprafaţă ceea ce ai tu mai bun în tine: compasiune, generozitate, bucurie, dragoste. Te ajută să fii mai bun, mai puternic, mai încrezător, mai iubit… sa fii cea mai bună versiune a ta. Ei apar în viaţa noastră pentru a ne face conştienţi de darul de a iubi şi fi iubiţi.Vi s-a întâmplat ca o persoană să rămână specială inimii voastre pentru totdeauna, indiferent de timp, de distanţă şi obstacole? Mie da… E un sentiment unic să ştii că eşti special pentru cineva sau ca acel cineva este special pentru tine. Nu fii un om obişnuit, fii un om special!
Întâlnirea cu un om special ne schimbă fundamental… Aşa, că azi ştiu să fiu recunoscătoare şi fericită pentru ca am întâlnit un astfel de om… 
29.11.2013

miercuri, 27 noiembrie 2013

Ninge la fereastră



A venit iarna, mai devreme decât ne aşteptam, aşa spunem mereu,
nu-i aşa? De fiecare dată, ea e imprevizibilă. Pesemne, i-a fost dor de noi... Mie, nu! Recunosc, iarna nu e anotimpul meu favorit... Nu 
prea mă împac cu frigul, ceaţa, gheaţa. Îmi place mult prea mult prospeţimea primăverii, căldura verii. Doar atunci când ninge, pot să spun că mă atrage iarna. 
A început de ieri seară să cadă câte un fulg, dar nici acum n-a stat! Ninge ca-n poveşti, ceea ce mă face să zâmbesc inocent, să simt fiorul iernii, aşa cum o făceam în copilărie. Un roi de fluturi albi, mari, pufoşi şi veseli căd din cer. Parcă, cerul i-a aruncat cu putere pe pământ, să-l îmbrace în puritate. M-am uitat mai bine pe fereastră, şi într-adevăr erau mulţi fluturi speciali… unii care sunt făcuţi din nea. Uimirea mi s-a transformat în bucurie, pentru că erau primii fulgi de zăpadă din acest an.
Mi-a fost mare sete de alb, de visuri înveşmântate în sărbătoare, de emoţia primei zăpezi, de viaţă... Mi-a fost sete să strâng în palme visul de copil cuminte, care aşteaptă mereu darul... iubirii. Şi pentru a rămâne în această atmosferă de iarnă, vă ofer poezia următoare: 

Ninge la fereastră

Ninge la fereastra... gândului negru,
îl îmbracă în albul munţilor din cer,
simt că respir răcoarea lacrimilor
îngheţate pe un ram de amintire.

Ninge la fereastra... sufletului însetat
de tăcutele zâmbete uitate în noi, 
îmbrăţişez fiecare fulg de stea albastră,
care topeşte întristarea unui început târziu.

Un văl de brumă se aşterne în aşteptarea
dragostei, fâlfâit de aripă divină....
Îmi creşte un dor, de inimă nebună
sub zăpada bătătorită de paşii timpului.

Lavinia Elena Niculicea

27.11.2013



joi, 21 noiembrie 2013

Născută să iubesc...




Dacă iubind, vei schimba viaţa cuiva, atunci merită tot ce ai trăit. Rugăciunea inimii mele a fost să iubesc... Iar Dumnezeu mi-a răspuns. Am cunoscut iubirea prin experienţe incredibile, prin întâlnirea cu oameni speciali, prin crearea cuvintelor profunde, prin emoţia de a fi autentica, prin trăirea unică a vieţii.
Am învăţat că nu e important să te întrebi cât trăieşti, ci mai degrabă să te întrebi cât iubeşti. Viaţa e scurtă şi limitată, iubirea nu e... Iubirea nu se sfârşeşte niciodată, ci are capacitate de a se multiplica. Atunci când e dăruită, ea creşte tot mai mult.
Pentru mine e important să ştiu că am iubit, că am putut să mângâi, să dăruiesc, să inspir, să vindec şi să trăiesc în intensitate clipa.
Am învăţat că oricât de mult ai iubi, oamenii te pot răni, te pot părăsi, însă în cele din urmă, inima ta e împăcată pentru că a cunoscut forţa iubirii. Si asta te face special. Iubirea întotdeauna transformă, o bucăţică din tine îmbrăţişează o altă bucăţică. Şi nici tu şi nici acea persoană nu mai puteţi fi ca înainte... Sufletele se recunosc atunci când iubesc.
Iubirea întotdeauna cunoaşte drumul către casă, către Dumnezeu, aşa că iubind nu vei fi singur.
La final, rămâne întrebarea: Tu cât ai iubit?



marți, 12 noiembrie 2013

Povestea continuă...

Să continui povestea clipelor mele trecute şi prezente... Vă invit să mergem pe drumul sufletului meu, ce din speranţă şi-a făcut o armură de oţel din, alegând prin suferinţă şi prin scris să se transforme.
"Ţin minte, emoţia care m-a însoţit în acea zi a anului 1994, când am intrat pe poarta unui spital cunoscut din Bucureşti. Mama avea inima cât un purice, germenii îngrijorării încolţiseră în solul inimii ei bătătorit de multe încercări. Biopsia nu a fost aşa de grea cum eu îmi închipuiam. Eram încrezătoare în viaţă, o luminiţă plină de speranţă pâlpâia în fiinţa-mi firavă. După un timp, am văzut-o pe mama ieşind din cabinetul medicului cu o privire pierdută şi tristă. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi, ca nişte picături de rouă pe o pajişte verde.
– Ce s-a întâmplat, mamă? De ce plângi?
– Nu este nimic grav. Mă emoţionează faptul de a vedea atâţia copii bolnavi, mi-a răspuns ea, încercând cu greu să-şi reţină lacrimile.
În acel timp, eu nu puteam ghici că în mintea ei se învălmăşeau mii şi mii de gânduri grele, iar sufletul îi era o pasăre răpusă de furtuni. Mult mai târziu, am înţeles ce se întâmpla în inima ei de mamă.
În timp ce ieşeam pe poarta spitalului, nu bănuiam schimbarea care avea să survină în viaţa mea. Diagnosticul era clar şi implacabil. Vestea a fost ca un pumnal în inima părinţilor. Însă, acum înţeleg privirea îndurerată a mamei, când a ieşit din cabinetul medicului. Mama înţelesese că totul avea să se schimbe, cuvintele medicului rămăseseră întipărite în mintea sa… eu aveam să nu mai pot merge. Parcă, un fulger i-a trăsnit întreaga fiinţă. Pur şi simplu, ea nu putea concepe că fetiţa plină de viaţă, jucăuşă şi încrezătoare putea avea această soartă.
Visurile pe care mi le-am făcut eu şi părinţii aveau să se năruie asemenea unui castel de nisip. Parcă întreaga lume se prăbuşise pentru ei. Fiind doar un copil, eu am conştientizat mai greu gravitatea bolii. Ca un fier încins în inimă, aşa era această boală pentru ai mei părinţi. Scria negru pe alb – boală incurabilă. 
Părinţii, pur şi simplu nu puteau accepta acest verdict. Îşi spuneau că viaţa nu poate fi atât de crudă cu mine. Ei au încercat totul pentru a împiedica evoluţia bolii. Au fost „cârjele” ce m-au susţinut să nu cad pradă deznădejdii. Boala, asemenea timpului, avansa fără să bag de seamă, dar efectele se făceau simţite. Fetiţa care alerga, sărea coarda şi dansa, începea să simtă cum boala îi limita mişcările. 
 Sunt multe momente în care simţi că Dumnezeu te-a abandonat. Ei bine, e o percepţie eronată. Pentru ca El, spre deosebire de oameni nu te abandonează niciodată. Recunosc că a existat un timp în care am început să mă izolez, o perioadă de negare a realităţii, în care mi-am pus multe întrebări, iar întrebările care persistau în mintea mea erau: „De ce eu?”, „Cu ce am greşit eu, Doamne?” Acum probabil m-aş întreba: „Dar, de ce nu eu?”. De fapt, Dumnezeu mi-a dat această viaţă, această familie, acest trup, acest suflet, acest talent, mi-a dat oameni care să-mi fie aproape. El a dorit ca eu să vin în existenţă, să am parte de astfel de experienţe, de lecţii.
Fiecare dintre noi are de îndepinit o misiune, aici pe pământ. Am venit pentru a trăi anumite experienţe, doar acele experienţe care ne-ar putea ajuta să creştem spiritual, sa ne maturizăm,  să ne exprimăm aşa cum Dumnezeu doreşte. Desigur, că în acele momente, când te trezeşti pe cap cu o boală, e greu să vezi dincolo de suferinţă, să o percepi ca pe o experienţă de viaţă. În acea fază a bolii, am trăit o serie de stări contradictorii. Eram pe o scenă în care decorul se schimba la fiecare act al unei piese pline de dramatism, iar rolul meu era extrem de solicitant. Nu era un simplu rol, ci rolul vieţii mele. Trebuia să duc o luptă grea şi obositoare zi de zi, clipă de clipă. 
Prin negura aşternută pe poteca vieţii mele, am reuşit să găsesc clipa înfăşurată în lumină ce m-a ajutat să-mi regăsesc sinele. Am conştientizat că viaţa-i o luptă, iar pentru a o câştiga e nevoie de dârzenie, de dragoste. Iubind viaţa, nu vei capitula niciodată în faţa atacurilor exterioare. Trăiesc doar aceia ce luptă cu neînfricare şi hotărâre, ce au în dotare arme puternice ca speranţa, optimismul şi credinţa. "
(Momente autobiografice, din vol. Ploaie de gânduri. )
12.11.2013




duminică, 3 noiembrie 2013

Poveste de viaţă



            Azi, am ales să vă spun o poveste… de viaţă. A mea. O poveste despre curaj, despre iubire, despre puterea de a lupta, care împleteşte durerea, bucuria, şi speranţa.
Poate,  v-aţi întrebat adesea: Cine sunt? Şi eu mi-am pus această întrebare.  Nu-mi place să vorbesc despre mine, însă prin scris o pot face mult mai uşor. Sunt un om, ca oricare altul, poate cu ceva în plus: capacitatea de a compune, de a scrie, de a dărui celorlalţi nu doar cuvinte, ci şi emoţii… un talent ar spune mulţi. Da, un har care nu-mi aparţine, pentru că mi-a fost oferit de Cel de Sus. Îl iau ca pe un dar, care la rândul meu îl ofer altora…  Poate că mi-a fost dat ca o compensaţie pentru ce aveam să pierd în viaţă. Dincolo de surâsul copilăresc, de versul citit, se ascunde o poveste destul de dureroasă. Doresc să vă introduc în acest univers uman, încărcat de stări şi trăiri adânci, în care probabil, dintre semeni se vor regăsi.
M-am născut într-o zonă mirifică din judeţul Vâlcea, într-o zi de primăvară, în luna florilor şi a dulcilor poeme. Eram cel de-al doilea copil al unei familii respectabile în Băbeni, oameni intelectuali (mama – învăţătoare, iar tatăl – asistent medical) care mi-au insuflat valori morale şi credinţă în Dumnezeu. Eram un copil cu părul blond, ondulat, scăldat de raze strălucitoare, ochi căprui, vii şi jucăuşi, cu un surâs timid şi inocent în privire. Tatăl meu obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al literaturii. Acum înţeleg faptul că în viaţă nu există coincidenţe, ci anumite lucruri se întâmplă cu un motiv, au un rost al lor şi e important să fim fini observatori pentru a le percepe.
Îmi amintesc că eram un copil normal, vioi, delicat, cu o doză mare de sensibilitate, captivată de misterul a tot ce mă înconjura, dornică să dezleg enigma vieţii. Aveam o înclinaţie spre dans. Mă visam o balerină. Era visul meu cel mai arzător. Am început să fac dans modern la vârsta de 7 ani. Simţeam o mare bucurie pentru că puteam face ceea ce îmi plăcea cel mai mult. Anii copilăriei curgeau lin, dar viaţa avea să-mi descopere o latură necunoscută până atunci, faptul că este imprevizibilă. Viaţa ne cuprinde, ne ia în braţele sale protectoare, dar ne şi scapă din braţe atunci când ne aşteptăm mai puţin. Ea este plină de situaţii neprevăzute şi e necesar să ne adaptăm la orice situaţie.
 La cea mai frumoasă vârstă – a adolescenţei – un eveniment dureros avea să-mi marcheze viaţa. Aveam în jur de 13 ani, când părinţii au observat că se întâmplă unele lucruri neobişnuite cu mine. Mă împiedicam foarte des, când parcurgeam o distanţă mai lungă şi oboseam, în special când urcam scările. Părinţii, îngrijoraţi de ceea ce se întâmplă, m-au dus la un medic de specialitate. Din acel moment, viaţa mea avea să o ia pe o traiectorie neaşteptată, pe o pantă a durerii, care avea să-mi schimbe idealurile. Nori negri au apărut pe cerul nostru. Au urmat zile şi luni de căutări prin spitalele ţării pentru a mi se stabili un diagnostic. În urma unor investigaţii, la spitale renumite din ţară, renumitul chirurg Pesamosca mi-a pus un diagnostic ce a necesitat o operaţie de alungire de tendon. Ce am simţit în acele momente ? E greu de definit… o gamă largă de stări: teamă, nesiguranţă, nelinişte, speranţa ca mă voi vindeca. Acum, privind în urmă, îmi dau seama că vedeam şi simţeam totul cu naivitate, cu acea copilărie specifică vârstei. Credeam cu tărie în viaţă şi mă gândeam că e doar o boală trecătoare, o pasăre rătăcită pe un petec de cer. Familia a stat la căpătâiul patului de spital, încurajându-mă, fiindu-mi Icarul aripilor frânte. În acea perioadă, eram dezamăgită, deoarece obţinusem premiul al doilea la un concurs de franceză, urmând să merg în Franţa, însă eu trebuia să mă operez. Bineînţeles, că mai importantă era sănătatea mea. Mă gândeam că voi scăpa de acele probleme de sănătate şi voi avea alte nenumărate ocazii. Operaţia a reuşit, după a fost mai dificil, deoarece a trebuit să stau cu piciorul în ghips şi apoi, să învăţ să merg din nou. Ţin minte, că eram ca un copil care păşea pentru prima dată. Norii îngrijorării au început treptat să dispară. Eu mă refăceam din zi în zi. Totul părea să reintre pe un făgaş normal.
După un an, a urmat un control medical care avea să-mi spulbere speranţele de vindecare. Era anul 1994 când mi s-a pus diagnosticul, stabilit în urma biopsiei. Scria negru pe alb – boală incurabilă. Nu ştiam mai nimic despre această boală, mai rară. Vestea a fost ca un pumnal în inima părinţilor. Ei au înţeles că totul avea să se schimbe… A urmat o perioadă dificilă, am început să mă deplasez din ce în ce mai greu. Mi-era foarte greu să văd cum boala pe zi ce trece, înaintează ca un hoţ perfid care-mi fură din putere. În ciuda acestei situaţii, am reuşit să termin liceul cu rezultate foarte bune. Am învăţat că boala poate să-mi limiteze mişcările trupului, dar nu-mi poate limita sufletul şi neuronul, speranţele şi visurile. Aşa am început să scriu…
M-am încăpăţânat să cred în visurile mele. Am reuşit prin voinţă şi plăcerea de a studia să absolv Facultatea de Limba şi Literatura Română. Nu mi-a fost uşor, aşa cum era de aşteptat. Trebuia să mă deplasez la o distanţă de zeci de km, uneori pe vreme proastă, să urc scări în condiţiile în care eu mă aflam, dar perseverenţa şi determinarea mea au dat roade. Anul trecut am reuşit să public cartea “Ploaie de gânduri” în care îmi dezvălui dimensiunea interioară. Întotdeauna m-a caracterizat verbul “a lupta”. Cea mai dură bătălie este cea cu boala. Pot spune că drumul meu spre găsirea unei metode de tratare a fost şi încă este obositor şi lung, presărat cu multe eşecuri, dezamăgiri, lacrimi, voinţă şi speranţă. Dar nu renunţ să cred…"
Cercetările medicale au avansat foarte mult în ultimii ani, se întrevăd raze de soare, se aşteaptă ca în curand să fie scos pe piaţă un tratament eficient pentru boala de care sufăr. Asta e o veste pe care o aştept de mult… Sper ca această previziune să se împlinească. Până atunci, nu trebuie să abandonez lupta cu boala şi e important să fiu într-o stare cât mai bună…
Scriind aceste frânturi de viaţă e dureros pentru mine, să rememorez prin tot ce am trecut, dar  faptul că pot aşterne în scris tot ce e simt e ca o terapie care mă vindeca. De fapt, scrisul şi iubirea reprezintă colacul meu de salvare… Mă agăţ de ele şi pot ajunge la liman.
Mai am un vis, acela de a-mi edita din nou cartea, dar despre asta am să vorbesc mai tarziu. Am sa continui în zilele următoare povestea mea..
(Momente autobiografice, din vol. Ploaie de gânduri, 2012)