Toamna îmi pastelează fiinţa simt în galben şi roşu amintirea împrumut ruginiul frunzelor îmi îmbrac cu el lacrimile şi gust din durerea toamnei. În acest anotimp bacovian devin fetiţa nostalgică aşezată pe genunchii tatălui, într-o zi în care visurile nebune erau intacte şi-mi mocneau în ochi. Trec prin mine ploile de septembrie păsările rebele îmi desenează pe cer zâmbetele învăţate pe de rost primăvara. Frunzele se împrăştie prin aleile solitare ca şi rănile ce dor ascunse sub piele... Seara vine în mirosul unor visuri coapte, adormind sub copacul golit de remuşcări melancolia mi se închide în inimă ca esenţele tari în sticluţele mici. Vântul îmi şopteşti cu glasul frunzelor: - El este aici, îl poţi recunoaşte - după urmele ultimul vis…