Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

marți, 28 iunie 2011

Toamnă-n suflet

În sufletul meu e o rece toamnă
Inima-mi este îngenuncheată,
De o tristă iubire şi de soartă
Fiinţa-mi parcă e moartă.

O, ai plecat şi inima-mi plânge
Simt cum lumina mi se stinge.
Privirea mi-e goală şi tristă,
Mă întreb de ce fiinţa-mi mai există.

vineri, 24 iunie 2011

Te rog, mai stai...

Te rog… mai stai cu mine
O clipă, să-mi fi desfătare.
Să furăm din clepsidra iubirii
Încă o clipă de patos nebun.

Te rog… mai stai cu mine,
Să mă arunci în marea de vise
Să mă înalţ pe valul iubirii,
Purtată de vânt spre alte zări.

Te rog… mai stai cu mine
Eşti îngerul existenţei mele,
Tu, aripile încet mi le-ai vindecat,
Să pot zbura spre infinitul Iubirii.

Tu eşti visul meu cel dulce şi rebel
Vis de dor şi căutare, luminat de iubire
Ce mă încarcă cu tainice, subtile energii,
Să simt binecuvântata clipă de „a fi”.

miercuri, 22 iunie 2011

Cuvinte spălate cu roua speranţei

Mi-am luat ca mantie iubirea,
Să mă păzească de cruda răutate
Ce provoacă în om disensiunea,
Lăsând sufletele genuine, ruinate.

Speranţa-i o arzătoare făclie de cer,
Ce-mi luminează acum, paşii minţii.
Din scări de vise, parcă eu cobor
Iubind lumina, mă înrudesc cu sfinţii.

În tăcere, eu zbor în locurile celeste
Culeg din albe stele, praf de credinţă
Îl presar cu grijă, peste visele terestre
Înveşmântate în umbre de biruinţă.

Îmi spăl cuvintele cu roua de dimineaţă,
Le hrănesc cu răsăritul ţesut în taină
De ale noastre doruri, frânturi de viaţă
Şi alung blestemul, otrăvitoare buruiană.

vineri, 17 iunie 2011

Pe aripa timpului, am aflat speranţa

Timpul e un râu neobosit ce curge prin noi cu înţelepciune, determindu-ne şi pe noi să alergăm prin labirintul vieţii. Pe aripa timpului, îmi scriu visurile, dorul şi zborul ce uneori s-a frânt sub povara amintirilor.
Răsfoiesc pagina amintirilor cu degetele sufletului cuprins de nostalgie. Nu vreau să trăiesc în trecut pentru că el este o iluzie, ci vreau să trăiesc în prezent deoarece el e singurul lucru palpabil ce mă determină să trăiesc intens şi sa fiu vie. Trecutul are rolul lui, acela de a înmagazina experienţe şi trăiri ce ne ajută în timp să ne descoperim şi să apreciem mai mult ziua prezentă. Dacă trecutul nu se mai poate rescrie, prezentul poate fi modelat şi transformat, conform gândurilor şi trăirilor noastre… Foarte mulţi trăiesc ori în trecut, ori în viitor, dar prea puţin în prezent şi astfel nu mai găsesc bucuria în a trăi clipa.
Deschid fereastra clipelor şi respir bucuria de a exista aici, pe acest pământ răstignit de atâtea idealuri goale. Se simte un aer impregnat de aroma teilor bâtrâni ce străjuiesc străzile, fiind martori legămintelor de iubire. Asta, mă duce cu gândul la Eminescu şi al său tei ce l-a inspirat şi i-a îmbogăţit universal literar. Se spune, că poetul şedea deseori la umbra teiului şi scria poezii.
Şi astăzi, parcă se mai aud paşii eternului îndrăgostit, rostind, în liniştea serii, şoapte de iubire frumoasei Veronica, muza lui iubită. Poezia eminesciană are un loc aparte în inima mea. Ea mi-a deschis drumul spre un univers literar complex şi mi-a influenţat scrierile. Despre Eminescu, nu se poate vorbi decât la superlativ.
...............................................................................................
În scrierile mele, am vorbit despre puterea speranţei şi cât de importantă este ea în viaţa mea. Speranţa este acel lucru din noi care refuză să moară şi care constant ne luminează întunericul rătăcit pe cerul vieţii noastre. Este acea forţă care ne dă curaj de a continua drumul în ciuda obstacolelor întâlnite. Atunci când încetează să mai fie speranţa, încetează şi viaţa. Îmi place foarte mult cum descrie speranţa, Octavia Paler şi închei cu acest citat:
“Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Dacă adevărul este ”ceea ce există”, speranţa este acea parte din ceea ce există care nu vrea niciodată să se aşeze în genunchi, care refuză să se consoleze, să se împace cu răul.”
Pentru ca speranţa să gaseasca drumul spre noi, e nevoie de făclia dragostei. Îmi place, să vorbesc despre dragoste… este subiectul meu preferat şi asta pentru că fără dragoste, nu poţi exista. Nici speranţa, nici adevărul, nici credinţa nu pot exista fără dragoste… nici chiar omul, ediciful fundamental al lui Dumnezeu, la a cărei temelie stă dragostea.
A iubi însemană să te renegi pe tine, să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te inalţă asemeni unui zbor neîntrerupt spre infinit.
Dar voi continua acest domeniu complex cu altă ocazie, pentru că despre dragoste se pot umple multe pagini şi tot nu se poate pune punct. Dragostea e fără de sfârşit…


joi, 9 iunie 2011

Mi-am recâştigat dreptul de "a spera" (partea a 2 a)

Aşa cum am promis, voi încerca să scriu în jurnal gândurile ce freamătă înăuntrul meu şi să continui discuţia de ieri, despre câteva dintre coordonatele profunde ale sufletului meu: luptă, suferinţă, voinţă, speranţă, dor şi iubire.
Pe harta interioară am redescoperit bucuria de a fi eu şi de a-mi reclădi visurile învăluite în fumul disperării şi suspinelor. Nu am disperat sub povara tristeţii, mi-am spus de fiecare dată când eram sub flama durerii(care ne arde zgura ego-ului) că trebuie să lupt şi să zâmbesc din nou. Am realizat că sunt un om puternic.
Viaţa ne provoacă în fiecare clipă. Trebuie să-i acceptăm provocările şi să înţelegem că nu trebuie să stăm pe loc, pentru că nici viaţa nu o face.
Scopul nostru este de a evolua şi a deveni fiinţe mature şi puternice, iar pentru asta trebuie să ne restructurăm priorităţiile în ordinea potrivită.
Să nu lăsăm miciile bucurii şi clipele de lumină să treacă pe lângă noi… trebuie să intrăm în jocul vieţii cu bucuria şi curiozitatea unui copil.
Am mai învăţat ceva: că talentul nu mi-l poate lua decât cel ce mi l-a dat, adică Dumnezeu. Când eram la pământ, simţeam că nu mai pot scrie, gândeam că m-au părăsit cuvintele. Dar nici îngrijorările, nici temerile, nici oamenii nu-mi poate fura acest dar. El e mereu cu mine, atât în momentele grele, cât şi în cele frumoase. Uneori, e nevoie de timp, pentru a înţelege toate lecţiile vieţii. Cuvintele au început să se nască din nou, atunci când am înţeles că trebuie să redevin „eu”, un eu golit de umbre şi sentimente mici… să intru pe frecvenţa unor gânduri măreţe ce şi-au izvorul în dragostea de Dumnezeu.
Poeziile şi tot ceea ce scriu sunt oglinzile sufletului meu ce exprimă în lumea exterioară sensibilitatea şi zborul senin al gândurilor mele. Arta adevărată are un limbaj universal, acela al emoţiei autentice umane.
Viaţa te duce într-un punct foarte sus, ca atunci când cazi şi eşti jos, să înţelegi cine eşti şi ce poţi realiza. Cea mai mare reuşită nu este în a nu cădea niciodată, ci în a te ridica de fiecare dată când cazi. Iar viaţa dă lecţii dureroase doar celor ce ştiu să se ridice dincolo de limitări şi slăbiciuni.
Aşa că am decis (şi chiar am pus în aplicare) să nu treacă nicio zi fără să zâmbesc cuiva, să râd cu tot sufletul, cum o face un micuţ, să scriu în fiecare zi ceva frumos, să mulţumesc Celui de Sus că exist, pentru talentul ce mi l-a dat, acela de a înfrumuseţa lumea prin cuvânt şi pentru o percepţie profundă a lucrurilor ce mă înconjoară… să-mi preţuiesc familia şi prietenii care sunt stâlpii unei existenţe împlinite. Inchei cu urmatorul citat:
“Viziunea îţi va deveni clară doar în momentul în care vei privi în inima ta… Cine priveşte în afară, visează. Cine priveşte înăuntru, se trezeşte.”
Carl Gustav Jung
O să las pentru mâine şi alte gânduri bune...VA URMA

miercuri, 8 iunie 2011

Mi-am recâstigat dreptul de "a spera" (prima parte)

De multe ori, am încercat să vă fac părtaşi la emoţiile, idealurile şi experienţele mele. Şi azi, aş dori să dau frâu imaginaţiei şi să vă fac să vedeţi universul cuvintelor aşa cum e el… fascinant şi complex, un univers care ne duce pe culmile cele mai înalte ale visului. Avem nevoie de vis, dar şi de o abordare corectă a realităţii exterioare. Am o filozofie de viaţă ce merită spusă.
Aş vrea ca mulţi să vadă lume din jur prin ochii mei, ce au fost scăldaţi de roua suferinţei. Am un mod aparte de a comunica cu florile, cu păsările cu… Natura. De exemplu, îmi place să stau ore în şir să privesc florile, păsările ce străpung cerul cu zborul lor neobosit. Mă întreb de multe ori, câţi oameni se opresc din mersul lor, pentru a observa şi a admira nişte vietăţi mici şi delicate, aşa cum sunt păsărelele… câţi îşi rup din timpul lor să se bucure de o floare, de un apus splendid de soare?
Îmi place să-mi comunic trăirile şi să descopăr împreună cu Universul bucuria de a crea, de a fi reală, fără măşti… întotdeauna mi-au plăcut oamenii naturali, simpi şi spirituali, cărora nu le e teamă de a fi ei înşişi în orice situaţie.
De când m-am născut şi până acum, mi-am câştigat titlul de "luptătoare" şi dreptul de "a spera" în ciuda conjuncturilor nefavorabile. Am învăţat că nu putem fi veseli tot timpul, însă putem să o luăm de la capăt, ori de câte ori vânturi potrivnice ne îngenunchează. În ultimul timp, am avut o perioadă grea, în care simt că m-am zbătut să supravieţuiesc. Problema de sănătate a tatălui şi problemele personale m-au împins pe marginea unei prăpastii. Toate mă copleşiseră şi o ceaţă de întunecate gânduri îmi umbriseră viziunea pozitivă pe care o aveam.
Nu mă regăseam şi nu mă recunoşteam într-un tablou pictat în culorile: deznădejdii, frustrării, apatiei, îndoielilor, culpabilizării şi renunţării… Mi-am zis că eu nu sunt aşa şi că trebuie să fac ceva să fiu din nou "eu" cea pozitivă, plină de viaţă şi de zâmbet. Mi-am infuzat în suflet, puterea de "a zâmbi" şi "a iubi" fără motiv şi fără bariere.
Tot ceea ce contează este atitudinea pe care o avem în viaţă. Necazurile, probleme sunt inerente şi nu le putem evita, dar putem să le abordăm într-o manieră în care să nu ne doboare.
Într-una din scrierile mele mai vechi, am arătat că lupta cu noi înşine este cea mai dificilă. Dacă vom putea să controlăm şi să creăm lumea interioară –realitatea pe care o întâlnim în mintea şi emoţiile noastre, atunci vom putea învinge şi circumstanţele exterioare. Am înţeles că totul depinde doar de noi. Să deschidem bine, nu doar ochii, ci şi inima. Cu inima, învăţăm că viaţa este frumoasă aici în clipa prezentă.
Aceast eseu îl voi continua si mâine... vă voi împărtăşi alte idei constructive.
VA URMA

marți, 7 iunie 2011

Mă visez un trandafir roşu

Mă visez un trandafir roşu
cu sclipirea unei raze albastre
ce transformă în Rai,
fiecare ciob de trăire.
gândurile mi s-au frânt
în spinii timpului.
tu eşti un fluture
înveşmântat în infinit
te aşezi pe petalele-mi
deschise spre iluzia dragostei.
Vântul ne leagănă uşor
în somnul veşniciei…
ca-ntr-un balansoar al destinului.
Nici tu, nici eu,
nu ne dezlipim gândurile
ce stau captive
nopţilor fierbinţi de vară.

luni, 6 iunie 2011

Vara-i acolo unde simţi că trăieşti

În sfârşit, a venit vara… Soarele râde cu mai multă poftă pe cerul azuriu care îmi inundă sufletul cu străluciri de tinereţe. Rândunele ciripesc în graiul lor plin de candoare, trezindu-mi sufletul din tăcutele visuri.
Cireşii s-au înroşit de dragostea ce-o poartă albastrului cerului…un cer cu vise colorate de asfinţitul dorinţelor. Cireşele apetisante mă duc cu gândul la cireşul din curtea bunicii, care în fiecare an se lăsa pe mâinile noastre, a copiilor, dornici de a ne umple buzunarele cu roadele-i zemoase. Amintirile plăcute sunt ca un izvor de lumină ce se revarsă peste timpul prezent. Vântul mă atinge pe furiş, cu mângâierea florilor de salcâm, împletindu-mi în plete surâsul tău enigmatic
Azi, cerul e ca o mare însetată de gustul ţărmului mult iubit. Îl privesc cu mirarea şi bucuria unui copil…cu zâmbetul îi ating inima ţesută în lacrimile îngerilor. Inspir intens respiraţia verii ce are parfum de iarbă proaspăt cosită şi gust de fragi sălbatici.
Am aşteptat cu ardoare atingerea catifelată a verii, să ies în grădina casei mele în care au înflorit o multitudine de flori ce ameţesc privirile trecătorilor.
De-a alungul aleii, stau mândrii trandafirii stropiţi cu roua tainicelor mele gânduri.
Doamne cât iubesc florile, în special trandafirii! Sunt captivată de aceste minunăţii ce-mi sărută inimă cu petale de dragoste şi nostalgie. Parcă, trandafirii îmi simt bătăile inimii, dorul de tine, lacrimile ce-mi scaldă aşternutul clipelor solitare în fiecare noapte. Această mărturisire am mai făcut-o şi în alte scrieri de ale mele… Nu mă satur sa vorbesc de ei. Încerc să inventez cuvinte care să exprime dragostea şi bucuria ce o simt când sunt în preajma florilor. Rămân fără grai în faţa frumuseţii cu care Dumnezeu le-a înveşmântat… o bogăţie de culori, de arome,de forme ce-ţi fură privirea într-o secundă şi te face să te simţi o umilă creatură ce păleşte în faţa ingeniozităţii naturii.
Curtea casei este un parc în care simţi bucuria de a trai, de a simţi profund fiecare clipă pe care vara ne-o promite. Nu exagerez cu nimic când spun ca grădina mea este un adevărat Paradis din care nu ai dori nicicând să evadezi. Uneori, am impresia că florile de aici au înflorit doar pentru a mă face să zâmbesc. Oricât aş fi de tristă, nu mă pot să nu fiu invadată de o stare de bine, de linişte, de căldură ce o regăşesc în mijlocul florilor. Pentru mine este ca o terapie prin care-mi vindec durerea, o oază de inspiraţie. În fiecare seară, le admir, le comunic trăirile mele profunde… privirea mea se pierde de multe ori, în acest miraj al florilor.
Vara e acolo unde simţi că trăieşti, că visezi, că iubeşti. Aş vrea să am o vară doar pentru noi doi, în care să ne regăsim… pe aripile unei clipe de poveste.