Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

miercuri, 8 iunie 2011

Mi-am recâstigat dreptul de "a spera" (prima parte)

De multe ori, am încercat să vă fac părtaşi la emoţiile, idealurile şi experienţele mele. Şi azi, aş dori să dau frâu imaginaţiei şi să vă fac să vedeţi universul cuvintelor aşa cum e el… fascinant şi complex, un univers care ne duce pe culmile cele mai înalte ale visului. Avem nevoie de vis, dar şi de o abordare corectă a realităţii exterioare. Am o filozofie de viaţă ce merită spusă.
Aş vrea ca mulţi să vadă lume din jur prin ochii mei, ce au fost scăldaţi de roua suferinţei. Am un mod aparte de a comunica cu florile, cu păsările cu… Natura. De exemplu, îmi place să stau ore în şir să privesc florile, păsările ce străpung cerul cu zborul lor neobosit. Mă întreb de multe ori, câţi oameni se opresc din mersul lor, pentru a observa şi a admira nişte vietăţi mici şi delicate, aşa cum sunt păsărelele… câţi îşi rup din timpul lor să se bucure de o floare, de un apus splendid de soare?
Îmi place să-mi comunic trăirile şi să descopăr împreună cu Universul bucuria de a crea, de a fi reală, fără măşti… întotdeauna mi-au plăcut oamenii naturali, simpi şi spirituali, cărora nu le e teamă de a fi ei înşişi în orice situaţie.
De când m-am născut şi până acum, mi-am câştigat titlul de "luptătoare" şi dreptul de "a spera" în ciuda conjuncturilor nefavorabile. Am învăţat că nu putem fi veseli tot timpul, însă putem să o luăm de la capăt, ori de câte ori vânturi potrivnice ne îngenunchează. În ultimul timp, am avut o perioadă grea, în care simt că m-am zbătut să supravieţuiesc. Problema de sănătate a tatălui şi problemele personale m-au împins pe marginea unei prăpastii. Toate mă copleşiseră şi o ceaţă de întunecate gânduri îmi umbriseră viziunea pozitivă pe care o aveam.
Nu mă regăseam şi nu mă recunoşteam într-un tablou pictat în culorile: deznădejdii, frustrării, apatiei, îndoielilor, culpabilizării şi renunţării… Mi-am zis că eu nu sunt aşa şi că trebuie să fac ceva să fiu din nou "eu" cea pozitivă, plină de viaţă şi de zâmbet. Mi-am infuzat în suflet, puterea de "a zâmbi" şi "a iubi" fără motiv şi fără bariere.
Tot ceea ce contează este atitudinea pe care o avem în viaţă. Necazurile, probleme sunt inerente şi nu le putem evita, dar putem să le abordăm într-o manieră în care să nu ne doboare.
Într-una din scrierile mele mai vechi, am arătat că lupta cu noi înşine este cea mai dificilă. Dacă vom putea să controlăm şi să creăm lumea interioară –realitatea pe care o întâlnim în mintea şi emoţiile noastre, atunci vom putea învinge şi circumstanţele exterioare. Am înţeles că totul depinde doar de noi. Să deschidem bine, nu doar ochii, ci şi inima. Cu inima, învăţăm că viaţa este frumoasă aici în clipa prezentă.
Aceast eseu îl voi continua si mâine... vă voi împărtăşi alte idei constructive.
VA URMA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu