Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

joi, 30 august 2012

Timp de dragoste


Toamna vine în galop,
un vânt de regrete
îi bate în faţă.
Vara îşi pierde paşii,
în locurile în care
ne întâlneam noi doi.
Despărţirea e ecoul
unei stele frânte
de prea multe ploi;
doar praful ei se aşterne
peste amintiri…

Timpul m-a legat la ochi
să nu mai număr
greşelile dragostei,
să văd doar curcubee,
pe un cer de aşteptare.
Chiar dacă viaţa mi-a vândut
prea multe iluzii deşarte,
eu tot cumpăr pe credit
un soi de fericire…
Sunt naivă ca orice poet.
Negociez cu Dumnezeu
preţul dragostei noastre.
Tot ce pot da în schimb
e bucuria de a iubi.



miercuri, 29 august 2012

E toamnă, dragul meu!


E toamnă, dragul meu!
Mi-ai simţit paşii pe covorul
amintirilor?
Mai spune-mi că ţi-e dor,
de adierea-mi
nostalgică şi jucăuşă.
Tu, care-mi alergai cu privirea
prin părul de mătase
şi-mi pictai pe frunze
fluturi de dragoste,
ce chemau ploaia,
doar pentru noi!
Spune-mi că
nu îţi e indiferentă
atingerea dragostei noastre
ştiută doar
de cerul toamnei.
Pe crengile sufletului
brodate de atâtea visuri,
vino şi agaţă-mi eternitatea!





marți, 28 august 2012

Zborul

Ploaia de azi cade
cu mirare
peste pământul meu,
amestecat
cu lacrimi şi zâmbete.
Noroiul naşte flori
cu mireasma dorului,
cu gust de dragoste...
Plouă liniştit asemeni
unui vis din zori.
Cu fiecare atingere
a vieţii
îmi cresc aripi de lumină –
Nu mi le frânge!
Doar priveşte-mi zborul
lin, ameţitor,
întrerupt doar de fericire.
Acum pot zbura spre
cerul tău,
spălat de atâta neuitare.



luni, 27 august 2012

Tac şi scriu

Ce bine e atunci cand poti sa te exprimi prin arta... e o senzatie care nu poate fi descrisa in cuvinte, doar se trăieşte. Un artist- poet, scriitor, pictor- nu are limite de timp, de spatiu... se exprima atunci cand simte, are totala libertate şi asta mi se pare minunat.
Atunci când creez, sufletul meu respiră... e un act atat de natural, încât orice efort e sinonim cu bucuria. Simt nevoia să scriu, aşa cum pasărea simte nevoie de a zbura.
Eu vreau să fac cuvintele să vorbească în locul meu, de aceea tac şi scriu... Prin artă, sufletu-mi nu mai e pustiu.
Tăcerea aruncă în mine cu bucăţi de dor, transformate în cuvinte... lacrima sângerie spune povestea unei inimi, zâmbetul aruncă peste suflet,un curcubeu de vise. Prin cuvinte, mă nasc din nou, în acea tăcere neînţeleasă, în care plouă cu dor.
Deodată, se aude ecoul unui vis... scânteiere de speranţă amestecată cu lacrimi.

miercuri, 22 august 2012

Sufletul îmi cântă iubirea


Încerc să mă cunosc mai bine şi să-mi exploatez potentialul interior...Prin scris, poţi să stai faţă în faţă cu sufletul tău, ca intr-o oglindă, să-ţi priveşti cele mai adânci trăiri şi să realizezi "cine eşti" şi "ce poţi face". Dau glas sufletului prin scris...Atunci când scriu, sufletul cântă iubirea, respirând prin fiecare por, libertatea de a fi, bucuria de a simţi. Las ca talentul să-mi inflorească la soarele iubirii de viaţă, de oameni, de cuvinte, de flori, de veşnicie...
Iubirii i se pot găsi diverse comparații, dar trăirea ei este unică. Doar ea dă strălucire ochiilor, bogăție sufletului și plenitudine vieții. Iubirea e rațiunea mea de a experimenta clipa, când mai grea, când mai ușoară.
Îmi deschid ușor cămările inimii, să intre în ea iubirea, aripă smulsă dintr-un înger ce trăiește în Cer, fericirea de ”A Fi”. Învăț să simt iubirea și mă înfior la atingerea ei catifelată. Ea mă înalță spre zările fericirii, care sunt mult prea departe pentru cel ce nu simte iubirea cu toată ființa și bucuria, ci doar o gândește.
Iubirea e o lavă fierbinte care izbucneşte din însăşi vulcanul fiinţei mele şi mă topeşte încet, mă arde, mă purifică şi mă metamorfozează. În astfel de momente, ea devine vie şi profundă.
Iubirea este asemenea unui trandafir care îmi aduce gingăşie şi splendoare şi o motivaţie puternică în viaţă.
Parfumul ei îmi îmbată inima şi trăiesc o beţie de sentimente: bucuria de a trăi viaţa la intensitate maximă, până la extazul suprem. Dar am descoperit că iubirea are spini care mi s-au înfipt adânc în mine, încât a devenit sângerie. Atunci încerc gustul suferinţei - o faţetă a iubirii - şi beau din cupa cu pelin şi dulceaţă, trăiesc din plin agonia şi extazul, delirul şi calmul.
Iubirea cunoaşte multe taine. Cine vreodată a avut curajul şi înţelepciunea de a le descoperi?
Eu vreau să simt ce n-am simţit niciodată, urcând mereu câte-o treapta spre iubire, cu dor, cu lacrimi, cu căutări, cu speranţă, obosind în visare...




joi, 16 august 2012

Am simţit că iubesc

Mi-ai coborât cerul în suflet
am simţit ca iubesc... 
liber, pur, profund, nebuneşte. 
Prin cuvânt eu am făcut 
pact cu nemurirea, 
să ţes în tine curcubeul fericirii.
Mi-ai dăruit iubire 
şi s-a înfăptui miracolul 
de a mă naşte din nou. 
Pe fila sufletului tău, 
scriu visul, dorul, 
zbuciumul şi fericirea. 
Trăim poemul dragostei, 
înfioraţi de rimele ei...
Depărtarea nu poate 
să strivească clipa asta,
dulce-amară cădere
în abisul vieţii.

 http://youtu.be/jjJO31HPRhY

marți, 14 august 2012

Ascult tăcută…


Ascult tăcută… şoaptele ploii de dor
cad-n mine cu picuri de fior.
Simt că păşesc pe marginea unui vis
scăldat în pulberea fină a unui surâs.

Te privesc cu ochii unei stele îndepărtate
pierdută-n galaxia tainică a iluziilor amare.
Îmi deschid larg porii sângerii ai inimii…
să intre în ei respiraţia caldă a iubirii.

Ai în ochi nostalgia cerului de primăvară,
în inimă dulceaţa salcâmului în floare.
Sărutul tău a lăsat o dâră pe obrazul meu…
Tu mi-ai tatuat în suflet cuvântul „dor”.

luni, 13 august 2012

Arta de "a iubi"

Dragostea este esenţa trăirii noastre, cel mai înalt grad de simţire, cea mai eficientă modalitate de a ne decoperi pe noi în alţii… călătoria inimii spre fericire.
Important e să conştientizăm iubirea, iar apoi trăirea ei va veni de la sine. Şi asta pentru ca avem plantată în noi sâmânţa iubirii. Trebuie să o hrănim constat cu lumină, bucurie, căldură umană, speranţă pentru a putea prinde rădăcini şi a da rod. E minunat să poţi iubi fără condiţii, fără limite... iubirea nu trebuie să fie doar unilaterală, ci trebuie s-o extindem. Am descoperit arta de a iubi oamenii, copiii, florile, animalele, cărţiile, poezia,cerul, pământul, pădurea, marea... viața. Da, a iubi este o artă, cea mai înaltă formă de expresie umană. Pentru a atinge desăvârşirea-n iubire, trebuie să o practicăm. Încerc să adun nectarul sufletului mea - iubirea-, şi să hrănesc inima lumii.
În calitate de creator de cuvinte şi de emoţii, dorinţa mea este de a-mi simţi cititorul, de-ai descoperi trăirile profunde, de a-mă contopi cu visurile lui, cu durerea şi speranţele lui... de a-l întelege, de a il iubi, cunoscându-l in profunzime. Condiţia esenţiala a scriitorului este de a iubi cuvantul, si pe cel ce il citeste. Si cum să il iubească dacă nu il cunoaşte, nu il inţelege pe cel de lânga el?
Vreau să adun toate bucăţele răspândite în inima mea, experienţe, dorinţe, temeri, dureri, lacrimi, sensibilitate, amintiri şi să construiesc un puzzle, o imagine de viaţă, în care se regăseşte şi cititorul meu. E ca şi cum eu aştern pe hârtie ceea ce-ar fi dorit el să scrie.

Sunt îndrăgostită de cuvânt şi vreau să-l gravez în inimi şi nu doar pe hârtie. Tot ce trăieşte cititorul, experienţa, zbuciumul şi visul său, încerc să le traduc într-un limbaj propriu şi estetic.
Aş asemăna scriitorul cu un copac care îşi are rădăcinile în solul experienţelor umane şi a realităţiilor cotidiene, iar coroana de gânduri o are îndreptată spre cer… spre vis, fantezie, acea lume abstractă, ce nu poate fi palpată ci doar imaginată. El rezistă tuturor intemperiilor şi nu îngenunchează în faţa convenţiilor sociale. Un poet sau un scriitor trebuie să aibe acel univers propriu, numit originalitate.
Cineva spunea: ”Originalitatea nu constă în a spune ce nu a mai spus nimeni, ci în a spune exact ceea ce gândeşti tu însuţi.”
Iubirea îmi dă curajul de a fi creativă, de a fi dispusă să exprim frumosul şi de-ai face pe cei de lângă mine să-mi descopere taina inimii.

vineri, 10 august 2012

Noapte de vară înveșmântată în dragoste

Era spre sfârşitul unei zile toride de iulie. Soarele era un glob portocaliu pe un cer ce adunase în el toate nunaţele de albastru. Vântul adia uşor, răcorind pământul înfierbântat.Țărmul însorit era scăldat de razele vii ale soarelui.
Deasupra mea era cerul senin, brăzdat de pescăruşi albi ce se roteau fericiţi în zborul lor lin şi ameţitor, celebrând minunatul dar, numit viaţă. Păsările îmi dădeau impresia că sunt nişte bărcuţe de hârtie, care plutesc uşor pe o mare cuprinsă de liniştea serii. Această imagine îmi amintea de momentele fericite ale copilăriei. Chiar dacă am devenit adult, copilăria păstrează mereu o aură a veseliei şi inocenţei. Incep să călătoresc în timp, la anii dulci ai copilăriei. Îmi amintesc cum mă plimbam desculţă pe iarba verde, stropită de rouă, simţindu-mi trupul firav înviorat. Mă văd alergând prin livada din spatele casei, aruncându-mă pe fânul cosit, ce-mi învăluia trupul cu mireasma sa proaspătă.
Aşezată pe spate priveam cerul cu nori pufoşi, alburi şi roz, gândindu-mă că eu plutesc împreună cu ei, simţindu-mă liberă de orice constrângere. Sorbeam cu sete oceanul de puritate al cerului şi mă lăsam molipsită de veselia şi vioiciunea păsărelelor ce mă înconjurau, simţind că mă pierd uşor în imensitatea cerului. Acolo în cer, nu simţeam teamă, nelinişte sau durere, ci doar bucurie în stare pură şi ocrotire divină, ştiind că sunt mai aproape de Dumnezeu. Norii erau căluţii mei albi care mă duceau pe un tărâm pur şi minunat, lăcaşul îngerilor, fiinţe sublime de lumină. Visam cu ochii deschişi, pierzând noţiunea timpului, până când auzeam vocea duioasă a mamei strigându-mă... 
Strigătul ascuţit al pescăruşilor mi-a adus gândurile în prezent, trezindu-mă din reveria dulce ce mi-a strecurat în suflet picături de melancolie. Mi-am dat seama, că mă aflam pe o plajă pustie, în amurg... Marea îmi susura la ureche o melodie de dragoste, ce-mi umplea fiinţa cu bucuria autentică ce este generată de lucrurile fireşti. Totul purta atingerea frumuseţii divine. Mă plimbam de-a lungul mării albastre, lăsându-mă mângâiată de briza mării. Era ca şi cum iubitul meu îmi atingea uşor faţa, soptindu-mi cuvintele dragostei.
M-am aşezat pe nisipul auriu pentru a privi spectacolul, pe care Natura se pregătea să-l pună în scenă. Raze de aur, parcă rupte Rai, se răsfrângeau peste talazurile impetuoase, îmbrăţişându-le pasional, vroind să le spună cât de dor le-a fost de ele, aşteptând cu nerăbdare momentul întâlnirii lor. Razele se pierdeau în unduirile mării, dansând iubirea cântată de valurile celeste pe care Dumnezeu le-a trimis din iubire pe pământ.
-Ce act minunat de dragoste! mi-am spus eu cu emoţie în glas. Natura ne învaţă tandretea, romantismul, serenitatea, înțelepciunea, puritatea şi armonia.
În faţa ochilor mei era un tablou pictat cu atâta măiestrie de Cel Mai Mare Pictor, Dumnezeu. Peisajul era de vis, o adevărată operă de artă ce nu are preţ. Parcă, Dumnezeu aruncase cu iscusinţă acuarele pe pânza cerului creând un asfinţit perfect ale cărui culori vii, intense îmi pătrundeau în suflet, luminându-mi cu putere interiorul. Simţeam cum fiinţa îmi era scăldată de un spectru al sentimentelor pure şi profunde, regenerându-o în întregime.


joi, 9 august 2012

Spiritualitatea un ingredient esenţial în viaţă


Trăim într-o eră în care oamenii și-au pierdut busola care să le indice drumul corect spre interior, spre suflet. Se poate observa o stare de confuzie și dezechilibru în multe aspecte ale vieții. În astfel de momente, mulți își doresc ”acel ceva” care să le dea senzația de împlinire, de plenitudine a existenței. Spiritualitatea poate fi răspunsul potrivit la căutările noastre. Ea înseamnă să gășești mulțumire sufletească, credință și iubire într-o lume plină de ipocrizie și imperfecțiune.
Oamenii bogati in spirit sunt frumoși! Ați observat vreodata asta? Vorbesc frumos, au o strălucire aparte în privire și se raportează la niște valori superioare!
E simplu să vorbești despre spiritualitate, e mai greu să-ți depășești condiția materială, să uiți de problemele din sfera umană și să te focusezi pe lucruri înalte, dătătoare de lumină și pace. Sunt mulți care-și identifică această nevoie de a fi spirituali și caută să și-o satisfacă, găsind forță și echilibru, alții mai puțin norocoși își petrec viața fără să-și conștientizeze latura spirituală.
Nimeni nu poate fi fericit doar trăind prin prisma lucrurilor materiale. Avem nevoie să ne îmbrăcăm sufletul cu coroana spiritualității, cu gândurile frumoase ce vin din Inalt și care ne crează o stare de confort mental, împlinire sufletească și echilibru al ființei. Astfel suntem în echilibru cu noi, cu cei din jurul nostru, cu Universul si cu Dumnezeu.

Ceea ce e frumos la noi, oamenii e faptul că nu suntem nişte roboţi care acţionează din constrângere. Suntem creaţi cu liber arbitru. Dumnezeu ne-a dat acest dar minunat, voinţă proprie, liberatate de a gândi, de a simţi şi de a acţiona. Aşa cum depindem de un tată uman, în mod asemănător depindem de Tatăl nostru ceresc. Este o dependenţă benefică pentru fiinţa noastră şi asta pentru că am fost creaţi cu spiritualitate, această nevoie fundamentală a omului.
Dacă neglijăm satisfacerea acestei nevoi, vom simţi un gol interior, sentimentul că ne lipseşte ceva, că suntem incompleţi. Fără spiritualitate, simţim că fiinţa ne este întreruptă, că există o deconectare de la divin şi o separare între corpul material şi Spirit. Nici nu avem cum să ne simţim fericiţi, împliniţi în astfel de condiţii.
De exemplu, să ne gândim la o plantă dezrădăcinată, ale cărei rădăcini sunt smulse, care nu mai poate să-şi extragă hrana din sol şi care nu mai poate primi suficientă lumină. Este evident că se ofileşte şi moare. În mod asemănător, omul care nu-şi are rădăcinile în Dumnezeu, care nu e conştient de latura duhovnicească pe care o posedă şi nu şi-o dezvoltă, este o persoană dezrădăcinată. Dacă nu se hrăneşte spiritual, în cele din urmă moare. 
E înţelept să ne deschidem mintea şi inima spre Dumnezeu.

luni, 6 august 2012

Te simt, iubite


Pe aripa visului,
cântă-mi simfonia vieţii şi a iubirii
lasă-mi ecou de stele
să simt cum gândurile-mi –
crengi de visare se înalţă
spre constelaţia golită de iluzii.

Te simt, iubite, în fiecare respiraţie,
în ploaia pastelată de curcubeie
Te gust ca pe o cafea aburindă,
iar sufletu-mi miroase a prospeţime,
Mai lasă-mi, te rog, zaţul îmbibat de
aroma fericirii…