Lavi en rose

Dintr-un apus de iarnă adun un fir de speranță, Plantându-l sub zăpezile adormite-n mine, Să-nflorească primăveri cu sevă de viață, Sub ninsorile aspre să hiberneze un mâine.   Ca o ploaie născută-n zori mă înalț și cobor Peste firul de iarbă strivit de plânsul lui ieri. Evadând din strânsoarea unui primitiv nor, Spăl obrazul clipei cu îngeri izgoniți din ceruri.   Când umbre bizare îmi sechestrează zborul, Cu spasme de lumină, răsăritul mă ridică, Dintr-un colț de infinit îmi spune Ziditorul: Urcă spre soare, cu norii fă echilibristică!   Nu abdic pe câmpul înroșit de rănile luptelor, Ca un soldat pe umeri port întreaga planetă. Tatuez înfrângeri și victorii pe fruntea stelelor, Nu cad cei ce au visuri ascunse-n portbaionetă. Autor: Lavinia Elena Niculicea

Să poţi să speri când totul se dărâmă, să ai curaj să mergi pe-a vieții sârmă, să încerci să cuprinzi tot necuprinsul, să poţi să-ţi ridici din ruine visul...   Să poţi face din credinţă o armă, în luptă s-o foloseşti fără teamă, să cauţi stelele eternității stăruitor, uitându-te spre cer, vei fi biruitor.   Să poţi mângâia, chiar de sângerezi, în ziua de mâine, tu mereu să crezi, să-ţi scrii cu litere aldine al tău viitor, să fii tare, chiar de eşti un visător!…   Să zâmbeşti când zilele aduc furtună, să poţi iubi într-o lume fără lumină, să dăruieşti când nu primeşti nimic să-i tratezi la fel, pe cel mare și cel mic.   Să poţi lupta când rănile rău te dor, chiar de cazi la pământ şi nu ţi-e uşor, să poţi învinge mereu prin iubire, vei primi atunci cununa de fericire!...   Versuri: Lavinia Elena Niculicea  

  Ninge peste pletele tăcerii mele cu florile cerului înmiresmate de un vis anonim. Timpul mă pierde într-un anotimp zănatic, galopând cu ochii semi-închiși să nu uite de mine. Ghemuită sub pleoapele copilăriei zgârii retina opacă prin fiecare ciob de trăire, pe buze înmugurindu-mi poezia.  Lavinia Elena Niculicea

  Azi nu îmi spun nimic, mă privesc în sufletul lumii ca-ntr-o oglindă fragilă mă dor întrebările albe ca o iarnă perpetuă în aorta stângă am pitit muguri noi inima să-mi amintească cum am înflorit primăveri să pot afla răspunsurile mi-am anesteziat dorurile rămâne un feeling înaripat cu puncte de suspensie...   Autor: Lavinia Elena Niculicea  

Tată, nu ai mai rămas să culegi anotimpurile mustind de viață, să-mi așezi în glastră copilăria.   Vino, prinde-mi în păr primii ghiocei, primăvară să danseze prin minte un vals știut doar de noi.   În grădina din fața casei, plivesc dorul sălbatic, dar tot crește până la nori, îmbrăcând câmpiile sterpe.   Te naști mereu în versul meu, sărutând tandru fruntea cuvintelor. Frământ metafore cu palmele viitorului adaug esența zărilor pierdute, să-ți pregătesc un tort de ziua ta. Clipele dulci-amărui le garnisesc cu amintiri, timpul se căznește să le sufle.   În fiecare noapte reintri în visul meu. Încă nu am găsit o formulă să te pot păstra. Deranjată de mersul stelelor, adorm din nou în sudoarea răsăriturilor.   (Tata, din vol. Poet cu normă întreagă, 2019, Lavinia Elena Niculicea)  

Necuvântătoarele urlă cu nelinişti de dor În pădurea în care arde ucigătorul foc. Visuri angelice-n ele se sting şi mor Să luptăm, să salvăm, nu să stăm pe loc.   Speranţele ne sunt răpuse prea devreme De către demonul cu chip de suferinţă. Să rezolvăm ale vieții și ale morții dileme. Clipa trece… Și noi prin a ei circumferinţă.   Ceasul arată că iubirea-i aici şi acum, S-o întoarcem mereu la începuturi. Fiorul adamic e polen scuturat în fum, Convertește omiziile în herghelii de fluturi.   Să alergăm cu viaţa până dincolo de soare, Să culegem din galaxii o stea albastră. Cu inima şi cerul să facem prinsoare Că va lumina planeta noastră...   Versuri: Lavinia Elena Niculicea