Scrijelesc pe hârtie sentimentele pe care viaţa le îmbracă în nuanţe când mai deschise, când mai închise. În miez de noapte, când dorul tău îmi străpunge linia fericirii din palma vieţii, mă întreb ce înseamnă tăcerea ta... Oare tăcerea-ţi e o masca ce ascunde iubirea?
Scormonesc prin frânturi de vise şi calc pe cioburi de amintiri ce-mi rănesc sentimentele înveşmântate în parfumul sinceritaţii. Sentimente pierdute curg ca un râu de regrete prin valea sufletului meu, răpus de văpaia dragostei. Luna, delicat astru, îmi mângăie cu raza-i caldă, obrazul scăldat de lacrimi. Cerul mă priveşte cu ochi blânzi în care citesc nemurirea. Simt că el îmi citeşte gândurile şi îmi gustă suferinţa.
În palma sufletului meu, am ascuns un vis furat din stele. Acum e doar praf ce se pierde în dimineţile tăcute. Lacrimile ce izvorăsc din fântâna dorului îmi spală clipele cu tăcerea nopţilor de mai. Ca o pasăre rănită, căzută la pământ aşa este inima mea în această clipă de solitudine. Într-o clipa, tu mi-ai rănit aripile. Cum mai pot să zbor acum spre zările iubirii, ale infinitului?
Tu ai fost cerul meu cu soare, iar eu pasărea ce-ţi brăzda nemărginirea, înâlţându-mă până la soare, sorbind lacrimile îngerilor şi zburînd pe cele mai înalte culmi ale fericirii. Unde ţi-e seninul şi căldura de altădată? Oare voi mai regăsi vreodată trăirea nebună ce o simţeam în zborul meu spre tine? În ce moment au apărut norii grei ai suferinţei şi amărăciunii, transformând totul în plumb?
De când nu mai eşti cu mine, ziua s-a transformat în noapte, lumina-n întuneric. Acum e o noapte fără lună, fără stele, o noapte friguroasă ce-mi dă fiorul morţii şi al dezintegrării fiinţei mele. E o eternă noapte ce nu cunoaşte bucuria zorilor, căldura razelor de iubire.
Mă rog ca Cerul să mă ajute să renasc din cenuşa mâhnirii întocmai ca Pasărea Phoenix. Am descoperit că iubirea adevărată şi profundă, neatinsă de nici un interes egoist, cea necondiţionată, care izvorăşte de pe tărâmuri celeste este capabilă să ne regenereze fiecare bucăţică a sufletului şi să ne vindece aripile frânte. Ea ne redă aripile speranţei, să zburăm din nou spre ceruri senine.
Doamne, dă-mi acum, aripi de vultur să zbor neobosită spre Înalt, dincolo de cerul întunecat de dureri, spre cele mai înalte culmi ale existenţei.
Scormonesc prin frânturi de vise şi calc pe cioburi de amintiri ce-mi rănesc sentimentele înveşmântate în parfumul sinceritaţii. Sentimente pierdute curg ca un râu de regrete prin valea sufletului meu, răpus de văpaia dragostei. Luna, delicat astru, îmi mângăie cu raza-i caldă, obrazul scăldat de lacrimi. Cerul mă priveşte cu ochi blânzi în care citesc nemurirea. Simt că el îmi citeşte gândurile şi îmi gustă suferinţa.
În palma sufletului meu, am ascuns un vis furat din stele. Acum e doar praf ce se pierde în dimineţile tăcute. Lacrimile ce izvorăsc din fântâna dorului îmi spală clipele cu tăcerea nopţilor de mai. Ca o pasăre rănită, căzută la pământ aşa este inima mea în această clipă de solitudine. Într-o clipa, tu mi-ai rănit aripile. Cum mai pot să zbor acum spre zările iubirii, ale infinitului?
Tu ai fost cerul meu cu soare, iar eu pasărea ce-ţi brăzda nemărginirea, înâlţându-mă până la soare, sorbind lacrimile îngerilor şi zburînd pe cele mai înalte culmi ale fericirii. Unde ţi-e seninul şi căldura de altădată? Oare voi mai regăsi vreodată trăirea nebună ce o simţeam în zborul meu spre tine? În ce moment au apărut norii grei ai suferinţei şi amărăciunii, transformând totul în plumb?
De când nu mai eşti cu mine, ziua s-a transformat în noapte, lumina-n întuneric. Acum e o noapte fără lună, fără stele, o noapte friguroasă ce-mi dă fiorul morţii şi al dezintegrării fiinţei mele. E o eternă noapte ce nu cunoaşte bucuria zorilor, căldura razelor de iubire.
Mă rog ca Cerul să mă ajute să renasc din cenuşa mâhnirii întocmai ca Pasărea Phoenix. Am descoperit că iubirea adevărată şi profundă, neatinsă de nici un interes egoist, cea necondiţionată, care izvorăşte de pe tărâmuri celeste este capabilă să ne regenereze fiecare bucăţică a sufletului şi să ne vindece aripile frânte. Ea ne redă aripile speranţei, să zburăm din nou spre ceruri senine.
Doamne, dă-mi acum, aripi de vultur să zbor neobosită spre Înalt, dincolo de cerul întunecat de dureri, spre cele mai înalte culmi ale existenţei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu