Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

marți, 24 mai 2011

Îmbracă-mă cu vise

îmbracă-mă cu vise
să mă pot plimba
pe cărări de gânduri
pavate cu dragoste
cu lumina dorului
din privirea-ţi melancolică
desenează-mi zâmbetul
pe cerul clipelor de mâine
imploră raza jucăuşă a lunii
să îmi mângâie tristeţea
închisă între genele
sufletului amorţit
ce picură lacrimă izbăvirii
privirea mea te caută
în înalţimile visului
în rătăciri de o clipă
să simt atingerea
infinitului.
adoarme-mă în taina
anotimpului ferice
cu şoaptele tăcutelor ploi
ce curg alert prin mine
ca într-un labirint
de cuvinte nerostite.

vineri, 20 mai 2011

Mi-ai spus adio

Inima îmi e de gheaţă
De când mi-ai spus adio,
Viaţa îmi atârnă de o aţă
Sufletul spune: te rog, vino…

Mi-ai tulburat a mea fiinţă
De când tu, întâi m-ai privit.
În inimă, s-a aprins o luminiţa
Iar, dragostea a inflorit subit.
Cum să repari o inimă rănită?

joi, 19 mai 2011

Încrederea-i un castel de nisip năruit

Astăzi, mi-am propus să vorbesc despre încredere, şi asta pentru că în ultimul timp, m-am lovit de unele chestiuni ce vizau încrederea…de a crede în mine, în cei de lângă mine. Am meditat mult la ce înseamnă încrederea, mi-am pus unele întrebări pertinente vizavi de acest sentiment.
Am înţeles că încrederea e hotărâtoare în a suda relaţii interumane satisfăcătoare, că ea e baza oricărei legături, indiferent de natura ei şi că fără încredere, nu există dragoste, prietenie, nimic… Mi-am dat seama, că foarte puţine persoane înţeleg, într-adevăr semnificaţia acestui cuvânt şi nu-i acordă importanţa cuvenită decât atunci când cineva îi face conştienţi de faptul că au pierdut-o.
Încrederea şi viaţa au în comun faptul că sunt fragile. Eu aş asemăna încrederea cu un castel de nisip, care s-a construit greu, fiecare strat închegat de nisip pus la acel castel, constituind câte o experinţă de viaţă. La venirea unui val puternic, cum ar fi: minciuna, trădarea, ea se năruie, rămând pe ţărmul iubirii doar iluzii. Încrederea se pierde foarte uşor, într-o clipă… şi când te gândeşti că îţi ia timp să cunoşti o persoană, să-i câştigi încrederea, e un sentiment destul de frustrant să ştii că o poţi avea într-o zi, iar în ziua următoare să nu mai existe.
Sunt genul de persoană care-mi pun foarte uşor încrederea în oameni, deschizându-mi inima larg în faţa celor din jur, dorind să cred că toţi oamenii sunt de bună-credinţă, că nu au nimic de ascuns şi că sunt la fel de deschişi ca mine… poate e un soi de naivitate, de inocenţă, de-a închide ochii în faţa crudei realităţi în care, de multe ori nu mă pot regăsi.
Sunt un om care visează prea mult şi speră să găsească în celălalt acel sâmbure de sinceritate, de bunătate şi de iubire… îmi spun de multe ori, să fiu mai reţinută în a-mi deschide sufletul în faţa oricui şi oricum. Trăim într-o societate în care oamenii sunt sceptici, mai ales în privinţa relaţiilor, în care nu mai au încredere nici în ei, darămite în cel de lângă ei. Dar până la urmă, eu fac tot ceea ce simt şi de multe ori, mă lovesc de dezamăgire, când descopăr că oamenii nu sunt demni de încrederea mea.
Cel mai dureros e atunci când cineva cu care ai ajuns să legi o relaţie frumoasă şi aţi trăit experienţe de neuitat împreună, acea persoană îţi trădează încrederea. Consecinţele sunt dintre cele mai triste: simţi dezamăgire, frustrare, nesiguranţă, teama de a nu fi rănit din nou. Încrederea şi dezamăgirea se întrepătrund, de multe ori merg impreuna. Ne închidem într-o carapace, ca o formă de apărare, fără să mai vrem să lăsăm uşa deschisă, nici măcar către noi înşine. Acesta e un lucru trist, pentru că dacă nu mai reuşim să avem încredere nici în propria persoană, cum am putea pretinde să ne încredem în cel de lângă noi.
Cum se mai poate recâştiga încrederea pierdută? Mai poţi să simţi la fel ca înainte? Ce-ţi poate vindeca sufletul rănit? Rămân foarte multe întrebări, în urma pierderii încrederii în cineva. E nevoie de timp pentru a putea reconstrui din nou acel lucru… Timpul are calitatea de a vindeca, de a reclădi, de a reda speranţă în inima omului. Am descoperit că timpul e singurul învăţător, căruia omul e dispus să-i dea ascultare, el fiind un consilier înţelept, imprimându-ne învăţăminte, care peste ani se dovedesc valoroase. Pe lângă timp, mai este ceva, şi anume dragostea… doar dragostea are puterea de a uita răul suferit, de a ierta, de a uni la maxim două persoane. Am învăţat că iubirea este capabilă să transforme greşeală într-o lecţie de viaţă, să ne ajute să ne descoprim în ceilalţi, dăruindu-ne fără teamă şi fără oprelişti. Închei cu un citat care-mi vine în minte:
„Nimic nu înlătura mai mult toate sentimentele bune decât neîncrederea.”
De aceea, spun eu, e bine să avem încredere în viaţă. Pentru că, fără încredere, totul e in zadar.

marți, 17 mai 2011

Sentimente pierdute in miez de noapte

Scrijelesc pe hârtie sentimentele pe care viaţa le îmbracă în nuanţe când mai deschise, când mai închise. În miez de noapte, când dorul tău îmi străpunge linia fericirii din palma vieţii, mă întreb ce înseamnă tăcerea ta... Oare tăcerea-ţi e o masca ce ascunde iubirea?
Scormonesc prin frânturi de vise şi calc pe cioburi de amintiri ce-mi rănesc sentimentele înveşmântate în parfumul sinceritaţii. Sentimente pierdute curg ca un râu de regrete prin valea sufletului meu, răpus de văpaia dragostei. Luna, delicat astru, îmi mângăie cu raza-i caldă, obrazul scăldat de lacrimi. Cerul mă priveşte cu ochi blânzi în care citesc nemurirea. Simt că el îmi citeşte gândurile şi îmi gustă suferinţa.
În palma sufletului meu, am ascuns un vis furat din stele. Acum e doar praf ce se pierde în dimineţile tăcute. Lacrimile ce izvorăsc din fântâna dorului îmi spală clipele cu tăcerea nopţilor de mai. Ca o pasăre rănită, căzută la pământ aşa este inima mea în această clipă de solitudine. Într-o clipa, tu mi-ai rănit aripile. Cum mai pot să zbor acum spre zările iubirii, ale infinitului?
Tu ai fost cerul meu cu soare, iar eu pasărea ce-ţi brăzda nemărginirea, înâlţându-mă până la soare, sorbind lacrimile îngerilor şi zburînd pe cele mai înalte culmi ale fericirii. Unde ţi-e seninul şi căldura de altădată? Oare voi mai regăsi vreodată trăirea nebună ce o simţeam în zborul meu spre tine? În ce moment au apărut norii grei ai suferinţei şi amărăciunii, transformând totul în plumb?
De când nu mai eşti cu mine, ziua s-a transformat în noapte, lumina-n întuneric. Acum e o noapte fără lună, fără stele, o noapte friguroasă ce-mi dă fiorul morţii şi al dezintegrării fiinţei mele. E o eternă noapte ce nu cunoaşte bucuria zorilor, căldura razelor de iubire.
Mă rog ca Cerul să mă ajute să renasc din cenuşa mâhnirii întocmai ca Pasărea Phoenix. Am descoperit că iubirea adevărată şi profundă, neatinsă de nici un interes egoist, cea necondiţionată, care izvorăşte de pe tărâmuri celeste este capabilă să ne regenereze fiecare bucăţică a sufletului şi să ne vindece aripile frânte. Ea ne redă aripile speranţei, să zburăm din nou spre ceruri senine.
Doamne, dă-mi acum, aripi de vultur să zbor neobosită spre Înalt, dincolo de cerul întunecat de dureri, spre cele mai înalte culmi ale existenţei.

vineri, 13 mai 2011

Dacă mă vei uita

Dacă mă vei uita, iubirea mea
Talazuri se vor zbate-n mare,
Apusuri se vor pierde-n zare
Păsări vor purta tristeţi copleşitoare.

Dacă mă vei uita, iubirea mea
Florile petalele-şi vor scutura,
Izvoarele de dor vor lăcrima
Copacii de haine se vor dezbrăca.

Dacă mă vei uita, iubirea mea
Soarele să zâmbească va înceta,
Privighetorile din crâng vor amuţi
Sălciile de lângă lac se vor jeli.

Dacă tu mă vei uita, poate,
Ziua se va preface-n noapte,
Măreaţa luna, încetişor va păli
Stelele pe cer nu vor mai sclipi.

Dacă mă vei uita, iubirea mea
Flori de gheaţă vor înflori în inima
Şi nici chiar soarele cu căldura sa,
Nu le va putea nicicând topi-va.

Toate dorurile vor fi ferecate,
Gândurile-mi vor fi încătuşate
În mintea mea, toate, toate.
Îngerii din cer se vor întrista
Doar dacă tu…mă vei uita.

miercuri, 11 mai 2011

Mi-e dor de mare

mi-e dor de mare
zeiţa iubirii pierdute
gândul meu atinge
adâncimile mării
simt cum sufletul tău
scrie cu tuș dragostea
pe zarea cea albastră
cuvintele pierdute
le regăsesc printre valurile
ce scânteiază în asfințitul
îmbrăcat în roze.
cerul sărută marea,
stingându-i dorul
aprins de visul din zori
simt cum marea
se înveșmântă cu
curcubeul veșniciei.
vântul îmi dezgolește visul
pe care înserarea
mi l-a strâns în brațe.
mă simt un înger trist
coborât de pe coama
regretelor tardive
în liniștea serii ascult
cântecul timpului.
îmi lipesc sufletul
de scoica amintirilor
să-ți înțeleg tăcerea.
luna îmi vrăjește clipele
cu ale sale blânde șoapte
simt că ești din nou aici…
mă pictezi cu lumina
din privirea mării
stele ne sunt martore
la dragostea noastră
ne vom cununa pe țărmul
nins de zările măiastre
ne vom contopi cu marea
într-un sălbatic dans
purtați pe spuma visului
spre taina fericirii.

marți, 10 mai 2011

Singurătate

Picături de ploaie
îmi schimbă decorul
pictat în culoare de cer
singurătatea este
un ciocan
ce bate peste suflet
cuiele dorului.
mi-ai lăsat acum
frimituri de stele
cu care îmi hrănesc
pustiul din mine.
doar visul îmi dă
aripi de înger
să zbor dincolo
de zidul
tăcerii tale.

luni, 9 mai 2011

Mă rătăcesc în visare

Încerc să scriu
cu lacrima din privire
pe fila nopţii
dorul de tine
care-mi fură
în aceste clipe
somnul.
mă rătăcesc în visare
ca-ntru-un labirint
de vorbe
mă aplec timid
peste marginea clipei,
să simt fiorul adânc
al dragostei.
printre genele visului
mi-alunecă
secretul fericirii
închis în
căuşul timpului.
vino, vino iubite
să-l descifrăm împreună
lumina din a ta privire
e un amalgam de cuvinte
ce-mi umple
cartea vieţii.


sâmbătă, 7 mai 2011

Mă simt ploaie

Ma simt ploaie
caldă de vară
mă preling pe
buzele-ţi moi
îţi sărut
infinitul regăsit
sorbind-ţi cu sete
lacrima
din colţul zâmbetului
amară ca o cafea băută
pe fugă
marea o simt
în ochii-ţi adânci
gustul lor e
dulce-sărat
la fel ca viaţa.
înot printe valuri
de suflet
mă lovesc de
stâncile gândurilor
tale
înserarea ne e
paravan
pentru iubirea
ce tăinuieşte
paradisul
cerul ne este
aproape,
picurându-ne
praf de stele
peste
visul furat.
iubeşte-mă ca un copil
cu luna în privire
pe ţărmul scăldat
de iluzii.
iubite, atinge-mă
cu gândul
să simt acum
talazul fericirii
cum se zbate-n mine.
şoapte de sirenă
îţi voi dărui
în asfinţitul aprins
de dorinţe
pescăruşii cu cântul lor
ne vor duce spre
orizontul
pictat în veşnicie.

vineri, 6 mai 2011

Fericire-i...

Fericire-i pentru mine,
În clipa când sunt cu Tine.
Doamne, nu-i nimic mai scump
Decât, să te am în inimă şi-n gând.

Fericire-i pentru mine,
Să-i fac semenului bine.
Cu toată inima să Te iubesc
Pe acest pământ să Te slăvesc.

Să ard de zelul Tău mistuitor
Să luminez tot adevărul Tău.
Sufletul să-l înalţ în rugăciune,
Să las în urmă orice amărăciune.

joi, 5 mai 2011

Parfum de mai

A venit suava primăvară, cu alai,
Salcâmul adie printre file de suflet
Aducând speranţa, cu parfum de mai
Flori de cer îmi picură pe creştet.

Trandafirii roşii îmi râd pe sub fereastră
Eu te aştept să mă atingi cu vise timpurii
Să ne lăsăm scăldaţi de roua cea albastră
Să ne îmbătăm de liliacul cu parfum de mai.

Te văd venind, înnourat de-un cer de dor.
Mă las pierdută-n orizontul de roze plin.
Inima-mi se imbracă în nuanţele unui bujor.
Îmbrăţişarea-ţi dulce alungă al meu suspin.

Mărgăritarii, acum se îngână-n ochii tăi,
Iubite, te privesc ca pe un zeu solitar
Îmi acoperi cu sărutări părul bălai
Cu ploaie de şoapte ucizi visul amar.

miercuri, 4 mai 2011

Primăvara cu lacrimi în ochi

A venit mult-iubita lună mai. Este luna în care ma regăsesc cel mai mult… poate pentru că am venit în existenţă în mai şi mă simt conectată la tot ceea ce înseamnă această luna: adierea blândă a vântului ca o şoaptă ce îmi mângâie sufletul, rândunele care dansează cu cerul dansul bucuriei, firele de iarbă de un verde aprins ce îmi induce dorinţa de a trăi intens fiecare clipă, razele jucăuşe ce îmi colorează chipul cu zâmbete şi sărutări de lumină, liliacul ce îmi înmiresmează gândul cu speranţă, înflorirea trandafirilor înveşmântaţi în nuanţele dragostei pure şi profunde etc.
De fapt, primăvara doar în luna mai înfloreşte, făcându-ne declaraţii şi spunându-ne să ne lăsăm purtaţi în voia dragostei de viaţă, rătăcind prin vise, asemenea unui copil nevinovat… Vreau o primăvară cu ciripit suav de păsărele, cu picături îngâlbenite de soare, cu pomi pictaţi în culorile sufletului meu.
Observ că primele zile de mai sunt stropite de lacrimile cerului. Plouă cu stropi mici, puri şi plini de candoarea acestui anotimp.
Picăturile de ploaie par nişte flori de lăcrămioare ce cad pe pâmânt cu mirare şi îmi lasă în suflet aroma îmbietoare a visului. Nu sunt atrasă foarte tare de ploaie… dar acum mă las cuprinsă de spectacolul ploii. Mi se pare ca ploaia de mai are alt gust, alt parfum, alt înţeles… Inspir cu putere aerul cald, îmbibat de prospeţime şi candoare.
Ploaia îmi dă aripi să zbor pe culmile dorului, visând că tu eşti cu mine şi îmi atingi genele cu sărutările sufletului tău pătimaş ce simt că mă caută necontenit. Chipul tău se adăpoşteşte în mintea mea, inspirându-mă să mă las purtată în jocul cuvintelor… imaginile cu tine aleargă prin faţa ochilor mei şi nici chiar timpul nu le poate opri din alergarea nebună. Ascult sunetul ploi… recunosc melodia în interiorul meu. Îmi spun că primăvară are în ochi lacrimi şi mă întreb de ce oare plânge… de dor, de tristeţe, de bucurie sau simte şi ea ca orice om să-şi descarce sufletul cuprins de apasarea timpului.
Printre perdeau de nori posomorâţi, se furişează câteva raze de soare, neastâmpărate, ce aruncă zâmbete cu subînţeles grădinii înrourate. Realizez că ploile de primăvară sunt scurte asemenea unor săruturi fugare pe care cerul le dă pâmântului umezit de un dor adânc.
Privirea mi-e atrasă de florile din grădină ce şi-au ridicat căpşorul de sub picăturile de plumb şi simt cum ele zâmbesc sub curcubeul de dorinţe timide pe care cerul îl leagănă în braţe. Sunt fascinată de peisajul Naturii, simţind cum îmi declară generozitatea şi iubirea prin culori zâmbitoare.
Zâmbesc şi eu împreună cu primăvara şi dăruiesc vieţii un zâmbet plin de iubire şi recunoştinţă.

marți, 3 mai 2011

Visez...

Visez că vei veni în astă seară
Balsam vei pune pe a mea rană.
Vom adormi sub liliacul din grădină
Îmbrăţişaţi de blânda, împărăteasa lună.

Vântul va cânta pe strune de vioară
Dragostea ce nicicând nu o să moară
O să-ţi închin un poem de dor nebun
Iubite, eşti pe veci al inimii mele stăpân.

Liliacul înflorit îmi va ninge peste plete
Înfioraţi, ne vom iubi cu nemăsurată sete.
Din cer, ne vor veghea diamantine stele
În zori, ne va trezi dulce tril de pasărele.

duminică, 1 mai 2011

Flori de liliac alb

Mă plouă pe aripile gândului
cu flori de liliac în alb pictate
înmiresmate de un vis de iubire.
Mă pierd într-un April de dor
un zâmbet a înmugurit pe buza
sufletului ars de tainele existenţei.
Cerul şi-a deschis alene pleoapele
sorbind seninul din lacrima
născută de zăpada gândurilor mele.
Tăcerea adie printre liliacul înflorit
sălbatice dorinţe dansând în noapte
îmi prelungesc trăirea efemeră.