Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

miercuri, 29 decembrie 2010

Pășesc în 2011 cu gândul spălat de roua iubirii


A mai trecut un an... Constat că am bifat toate filele calendarului, care e plin și așteaptă să fie înlocuit cu unul nou. Am ajuns la un capăt de linie... urmează un alt drum, pavat cu speranțe înnoite și obiective clare. Simt că timpul e invadat de virusul cruzimii și nu mai dorește să fie răbdător cu noi oamenii, trecând mult prea repede prin clepsidra vieții.
Fiecare își face o retrospectivă a evenimentelor ce le-a trăit în cursul anului. Încerc și eu să-mi adun gândurile, să le ordonez și să-mi evaluez activitatea. Am smuls din desaga Timpului clipe însorite, dar și pe acelea mohorâte, cu nori și ploaie ce mi-au netezit cărările sufletului spre un cuget și trăiri ce ating stelele. Am găsit printre amintiri și eșecuri, pe care am încercat să nu le ascund sub preș, deoarece eșecul te învață mai bine decât succesul. Știți cum se spune: ”Din greșeli, învață omul.” Simt că am căpătat cunoștințe noi, experiențe unice, dorința de a lăsa în urmă înfrângerile și decepțiile și speranțe scăldate de visul numit Iubire. Fiecare experiență a fost o cărămidă ce a consolidat edificiul sufletului, simțind că evoluez, că îmi găsesc maturitatea și echilibrul interior.
Am învățat multe lecții valoroase care au trebuit probate prin testul suferinței. Așa cum metalele prețiose sunt purificate prin foc, la fel și ființa mea a fost testată, pentru a i se arăta adevărata valoare. Am invatat că și atunci când cazi te poți ridica și poți continua cu fruntea sus.
Mă încearcă multe sentimente. În primul rând, simt recunoștință pentru fiecare clipă pe care Dumnezeu mi-a îngăduit să o trăiesc. Chiar dacă sunt o fragilă floare efemeră pe câmpul vieţii, Dumnezeu nu a permis ca vânturile necruţătoare să-mi smulgă rădăcina. Şi în acest an, El a fost lângă mine, dăruindu-mi suava adiere a speranţei, umplându-mă cu seva mulţumirii. Îi mulţumesc pentru că am întâlnit oameni ce au semănat în mine seminţele bunăvoinţei pentru a rodi acum fructul dulce al dragostei.
Imi contabilizez oamenii care au stat lăngă mine și realizez că am fost binecuvântată cu cei pe care i-am dorit să îi cunosc. Într-adevăr, gândurile noastre sunt un magnet, care atrag oameni, acțiuni și evenimente ce poartă amprenta noastră sufletească. Îmi număr prietenii, nu sunt foarte mulți, dar sunt de calitate. Nu încerc să-i enumăr aici...se știu eu. Vreau să împărtășesc cu ei, sentimentele ce mi le-au rafinat. Spun: ”Mulțumesc vouă” cei ce mi-ați fost aproape, un cuvânt simplu ca formă, dar profund ca sens. Vă mulțumesc pentru iubire, pentru iertare, înțelegere, încredere, gânduri sincere, încurajări și pentru momentele frumoase ce au fost ca niște zale ale iubirii, care mi s-au încolăcit de suflet.

E cazul să privesc cu încredere și lumină spre viitor, chiar dacă trăim timpuri grele ce ne apasă inima sub povara deșertăciunii. Chiar dacă zâmbetele noastre, flori de lumină, sunt strivite sub imensitatea îngrijorărilor, la fel ca un ghiocel plăpând, dar în același timp puternic, să scoatem capul din zăpada de gânduri, cu dorința vie de a sorbi clipa frumos și intens.
Pornesc la drum nou cu gândul spălat de roua iubirii, cu așteptări și dorințe purificate. Vreau ca visul pe care l-am construit zi de zi, cartea scrisă în anul 2010 să se concretizeze, să pot ține în mâini coperțile fine ce au închise în ele chiar sufletul meu.
Doresc ca în anul 2011 să mă adăp la izvorul sănătății eu și cei dragi, să pot dărui mai multă iubire, să știu să primesc și să fiu mulțumită pentru ceea ce mi se oferă, să pot deschide ușa inimilor din jur, să-i păstrez lângă mine pe toți cei pe care-i iubesc și să cunosc oameni noi. Nu îmi doresc lucruri materiale, ci lucruri care să ma facă să ma simt bogată în interior.
Doresc să pășesc pe treptele înțelepciunii, să pot atinge lumina sfântă a credinței. Să am linistea sufletească de a putea în continuare crea cuvinte limpezi ce poartă aroma dulce a iubirii.Iar cei ce le aud să simtă căldura sufletului lor de copil.
Mă simt inspirată și bogată!
Închei acest eseu cu citatul:
”Viitorul este denumit ”poate”, singura modalitate de a numi viitorul.Și lucrul cel mai important este acela de a nu-i permite sa te sperie.” Tennessee Williams


Thank you...


luni, 27 decembrie 2010

Credința +Iubire= Triumf în viață


Cât de importantă este speranţa în viaţa unei persoane! Ea este ca o ancoră pentru sufletele noastre în timpul furtunilor, ce nu lasă ca corabia vieţii noastre să se 
scufunde.
Pe lângă speranță, avem nevoie de credință în lupta vieții. Ea este o prindere puternica de Dumnezeu. Credinta e suprema arma secreta, care anihileaza toate necesitatile, împrejurarile si pulverizeaza hazardul.
Fără credinţă este cu neputinţă să-I placem lui Dumnezeu, rămânem pe o treaptă inferioară, la stadiul de animale raţionale. În opinia mea, ea ne ridică la rangul de fiinţe divine, care nu doar gândesc, dar care şi simt. Prin credinţă, urcăm încă o treaptă spre Dumnezeu. Ea ne apropie de Dumnezeu şi ne este asemenea unui scut care ne ocroteşte sufletul. Credinţa ne poate vindeca trupul, mintea şi sufletul.
Credința creștină este darul lui Dumnezeu in puterea caruia primim ca adevăruri sigure tot ce a descoperit Dumnezeu. Doar ea, ne umple deșertul sufletesc cu izvor de pace și lumină. Scriitorul rus a definit foarte frumos această virtute necesară omului: ”Credinţa este forţa vieţii. Dacă omul trăieşte, este pentru că crede în ceva.”
Conform celor spuse de Iisus, având ”credinţă cât un grăunte de muştar putem muta munţii. Uneori, încercările par atât de grele, asemenea munţilor de netrecut, dar doar având puţină credinţă este suficient pentru ale depăşi. Credinţa face toate lucrurile posibile. Doar ea face din imposibil, posibil. Are puterea de transformare.
Dar cea mai importanta este dragostea. Ea face totul să existe. Dragostea este cea mai puternică forţă din Univers. Eu cred că ea este cel mai de preţ bun din lume. Numai dragostea îţi uşurează povara şi îţi dă forţe noi să ieşi cu inima pură din încercările vieţii. Ea transformă toată amărăciunea în dulceaţă şi greul nici nu-l mai simţi.
Apostolul Pavel dă cea mai frumoasă definiție iubirii:
"De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată."
Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
Poate exista triumf în viața pământeană? Eu cred că da...Credința împletită cu iubirea pot să ne facă învingători în lupta extenuantă a vietii, uneori nedreaptă, alteori surprinzătoare, dar întotdeauna merită trăită și prețuită.

duminică, 26 decembrie 2010

Viata-i o lupta, ce se duce pe trei fronturi


Îmi place mult cum descrie viața George Coșbuc, în poezia ”Lupta vieții”.
”O luptă-i viața; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.”
Am conștientizat că viața-i o luptă, iar pentru a o câștiga e nevoie de dârzenie, de dragoste. Iubind viața, nu vei capitula niciodată în fața atacurilor exterioare. Trăiesc doar aceia ce luptă cu curaj și hotărâre, ce au în dotare arme puternice ca speranța, optimismul și credința.
Este nevoie ca oamenii să treacă prin bătălia vieții pentru a ajunge la perfecțiune. Ea înseamnă o luptă continuă, una de dezamăgiri, împliniri, necazuri, bucurii. Lupta nu e unilaterală, ea se duce pe trei fronturi: lupta cu tine însuți, lupta cu ceilalți și lupta cu conjuncturile nefavorabile. Trebuie să existe un echilibru între cele trei laturi. Dacă învingi în lupta cu tine însuți, care e cea mai dificilă, vei ști cum să ai o abordare eficientă și în celelalte lupte. Momentele în care ne aflăm, fie că sunt bune sau rele ne determină să reacționăm într-un fel sau altul. Dacă ne-am însușit psihologia vieții și am înțeles mecanismele naturii umane, vom avea o reacție favorabilă în necazuri, vom avea noi control asupra lor și nu ele asupra noastră. Vom da dovadă că suntem suflete mature și puternice.
Am observat că o persoană care se confruntă cu o problema gravă, e de două ori mai motivată în lupta vieţii. Prin negura ce se aşternuse pe poteca vieţii mele, am reuşit să găsesc clipa înfăşurată în lumină, ce m-a ajutat să-mi regăsesc sinele.
Dumnezeu mi-a dat forţa de lupta cu încercările, dorinţa de a trăi şi de a deveni un om mai bun. M-a ajutat să-mi fac o autoanaliză serioasa şi să-mi reevaluez valorile, dorinţele, priorităţile. Mi-am schimbat scara de valori şi principii, înţelegând care sunt cu adevărat lucrurile importante în viaţă.
Am înţeles că e neînţelept să mă izolez, să mă las dominată de frustrări, de complexe, că trebuie să înlătur astfel de sentimente nesănătoase şi că aşa cum mă privesc eu, aşa mă vor privi şi cei din jur. În fiecare dintre noi, se află un luptător, un erou care iese la suprafaţă în momentele critice. Am primit de la Cel de Sus, forţa psihică de a lupta cu cu viaţa, pentru a se observa puterea divină care lucrează în fiecare din noi.
Cât de importantă este speranţa în viaţa unei persoane! Ea este ca o ancoră pentru sufletele noastre în timpul furtunilor,ce nu lasă ca corabia vieţii noastre să se scufunde.
Ce frumos spune Alexandre Dumas: ”Speranţa e cea din urmă scânteie care se stinge în orice inimă”. Eu consider ca speranţa e un tovarăș fidel ce stă cu noi până la capătul drumului. 

(Eseu din cartea "Ploaie de gânduri", autor: Lavinia Elena Niculicea)

So when you feel like
    hope is gone
look inside you and be strong.




miercuri, 22 decembrie 2010

Puterea de a ”dărui”

E decembrie… prima lună a iernii din punct de vedere calendaristic, însă o lună cu conotaţii speciale pentru cei mai mulţi. În această perioadă, se încearcă a se înlătura egoismul din inimi și se învață verbul ”a dărui”.
Eu consider că nu trebuie să așteptăm o perioadă anume pentru a dărui și a ne arăta iubirea celor din jur. În fiecare zi, este nevoie să ne conjugăm cu verbul „a dărui”. Este cel mai frumos cuvânt ce ne învaţă semnificaţia cuvântului „OM”. ”A darui și ”a iubi” sunt două acțiuni înrudite. Asta înseamnă că la baza actului nostru de ”dăruire” trebuie sa stea întotdeauna ”iubirea”.
Așa cum principiile Ying-yang, feminin-masculin sunt contrare dar în același timp se completează și nu pot exista separat, la fel și ”a dărui” și ”a primi” sunt doua actiuni complementare ce nu pot fi niciodată separate complet. Atunci când dăruim din tot sufletul primim o bucurie fără margini, iar aceasta se va vedea pe chipul nostru. Un om ce cunoaște bucuria nu va dori să țină această trăire înaltă doar pentru el, ci o va împărtăși cu întreg Universul.

Dumnezeu ne învaţă în permanență ce înseamnă a darui. Să ne conjugăm toţi cu verbul a dărui, din ce in ce mai mult. Noi am primit atâtea cadouri de la Dumnezeu,iar asta ar trebui să ne conştientizeze să facem şi noi la fel. Viața este cel mai prețios dar pe care l-am primit de la Cel de Sus. De multe ori, prin modul nostru de a ne trăi viața, ne-o risipim, fără să fim conștienți că ea este un dar.Dumnezeu ne-a dat un alt dar minunat: Iubirea; ea este focul ce ne arde zgura răutății, transformându-ne în persoane altruiste și recunoscătoare.
Observăm că dăruirea este o caracteristică a Universului. Pământul ne dăruiește în continuu hrana pe care o consumăm, fără să aștepte ceva la schimb. Cerul ne dăruiește aerul și lacrimile sale, picăturile de ploaie ce conțin dragostea Sa pentru noi, pământenii. Soarele trimite cu blândețe lumina Sa binefăcatorea și peste cei buni și peste cei răi. Nu există diferențiere, razele Sale iubitoare sunt pentru toți. Iar noi, de ce am face diferențe? Copacii, păsările și animalele ne dăruiesc și ele ceva, uneori chiar propria lor viața. Întreaga Planetă se sacrifică și se dăruiește pentru fericirea noastră. Noi, când vom începe să dăruim ca Pământul?
Photobucket
Îmi dau seama că puterea de a dărui vine de la Dumnezeu, iar ca dăruirea să fie autentică trebuie să fie necondiționată, fără a aștepta să ni se ofere ceva în schimb. Nu trebuie să ne întoarcem privirea de la cel ce este în necaz. Chiar dacă acel om nu are dragoste de Dumnezeu și nu ne vrea binele, important e ca noi să luăm inițiativa în a le arăta iubire. Așa vom demonstra că nu suntem mai prejos ca Pământul si Cerul, în ceea ce privește dispoziția de a ”dărui”. Doar, dăruindu-ne pe noi celorlați, ne înobilăm gândul și simțirea, devenind asemenea lui Dumnezeu, Izvor de daruri desăvârșite.
Eu cred că valoarea unui dar nu constă în bani, ci în cât am investit în el din punct de vedere sufletesc. Fericirea înseamnă a dărui, conform spuselor lui Hristos. Ea e construită din lucruri mici.Putem dărui un zâmbet,să punem o rază de soare pe chipurile acoperite de norii tristeţii şi îngrijorării.Putem trimite gânduri de lumină şi pace acelor minţi pline de nelinişte și durere. Putem dărui din prea plinul sufletelor noastre, bunătate,bucurie şi speranţă acelor inimi îngenuncheate de crivăţul necruţător al neîncrederii. Nu e nevoie de cadouri mari şi scumpe!Putem să dăruim din timpul nostru pentru a fi alături de cineva,pentru a-l asculta, pentru a-l ajuta, să dăruim din energia şi capacităţile noastre. Darurile noastre au valoare doar atunci când sunt făcute din suflet şi au la bază Iubirea.
Puterea de a dărui trebuie exersată în fiecare zi. Iar egoul nostru care ne împovărează cu simțăminte inferioare va fi transformat prin iubire.
Închei cu un citat care îmi place mult: ”Dacă ceea ce primești îți poate fi furat, cine are puterea să-ți fure ceea ce dăruiești”. Antoine de Saint-Exupery

duminică, 19 decembrie 2010

Iubirea


Să trăim IUBIREA, deoarece ea ne va da întotdeauna aripi să ne atingem visurile, să găsim calea către Lumină şi Infinit. Cum spun versurile unei formaţii celebre: ”Love, love, love… all you need is love.” (Iubire, iubire, iubire… tot ce îţi trebuie e iubire).
“Iubirea este un fum făcut din arborii suspinelor. Purificata, e un foc in ochii celor ce se iubesc. Tulburată, este o mare hrănită cu lacrimile celor ce se indragesc. Si inca ce mai e? E nebunia cea mai inteleaptă, fierea ce inăbusă, dulceața ce ne mântuie.” William Shakespeare

sâmbătă, 18 decembrie 2010

Să fiu...

Doamne, nu-ţi cer alese comori,
Dă-mi doar dragoste, de vrei.
Pe cerul Tău să fiu o vie stea
Ce demn îşi poartă lacrima.
Revarsă a dragostei lumină
Pe fiinţa iubită, ce sus mă înalță.
Să fiu o clipă de dor în eternitate,
Ce aduce iubire, lumină şi serenitate.
Să fiu un dulce strop dintr-un izvor
Ce suspină dorul cel mai arzător.
butterfly & rose..
Să fiu o albă, încântătoare floare
Ce-i şopteşte, cu drag unui fluture:
Mângâie-mă, alină-mi a mea durere…
Să fiu o pasăre pe un cer cu soare,
Ce cântul şi-l poartă în trista zare.
Un cântec ce pe noi toţi ne învaţă,
Ce e viața, bucuria şi speranţa…

vineri, 10 decembrie 2010

Imi ridic ochii spre cer

Îmi ridic spre cer ochii-mi trişti, din care-mi curg lacrimi fierbinţi, ce-mi ard zgura interioară şi înalţ o rugăciune ce poartă-n ea durerea unei inimi frânte. Rugăciunea este eliberarea inimii din colivia chinurilor şi poverilor omeneşti. Cu fiecare cuvânt ce-l rostesc şi-l trimit către Tatăl… simt cum trupul meu devine uşor şi parcă se înalţă de la pământ. Deodată, fiinţa mi se metamorfozează într-o pasăre ce zboară spre orizonturi divine şi se opreşte în faţa tronului lui Dumnezeu cu aripile-i zdrobite de zborul extenuant al vieţii. Acolo primesc aripi de lumină şi armonie ce îmi înnoiesc forţele, care până atunci erau secătuite de durerea interioară.

În acele clipe de comuniune cu Dumnezeu, după ce ploile suferinţelor mi-au inundat sufletul, simt cum mă învăluie un curcubeu fascinant de emoţii puternice. Îmi scaldă pe rând fiinţa, roşul intens al iubirii şi puterii, portocaliul veseliei, galbenul optimismului, verdele liniştii sufleteşti, rozul speranţei, albastrul compasiunii şi păcii, violetul credinţei şi încrederii. Curcubeul divin îmi induce o stare de bine… de linişte profundă.
Lumina sfântă şi strălucitoare a Domnului îmi scaldă în nenumărate stări edenice inima cuprinsă de umbrele suferinţei. Mintea devine o mare calmă, iar sufletul vibrează de lumina şi măreţia lui Dumnezeu.

luni, 6 decembrie 2010

Vis de iarnă

E începutul lui decembrie.Frigul îmi ingheață durerea uitata pe crengile stinghere ale sufletului.Glasul vântului îmi șoptește, numai de el știută, povestea iernii. Focul arde în sobă...lemnele de brad trosnesc in sobă, trezindu-mi clipele de dor, adormite pe un tărâm de uitare în fiinţa mea. Înserarea se așează ca o mantie de vise peste orașul ce așteaptă cu dor haine de sărbătoare, lumina dulce a poveștilor pe care i le aduce iarna.
Mă uit pe fereastră... implor cerul să lase să cadă din văzduh steluțe albe de iubire, să simt prezența feerică a iernii. Prin puterea gândului călătoresc pe tărâmul îndepărtat al clipelor magice, când copil fiind așteptam cu înfrigurare sosirea primilor fulgi de nea, să picteze Natura cu vise albe.
Ninge… ninge cu fulgi mari ca de vată. Fulgii argintii de nea roiesc in jurul meu ca nişte fluturi albi şi zglobi. E ca o cascadă de lacrimi de fericire ce cade necontenit pe pământul fiinţei mele. Fulgii de nea sunt ca nişte steluţe de cristal ce parcă se joacă de-a v-aţi ascunselea în aerul răcoros,rotindu-se jucăuşi cu bucuria unui copil.

În câteva clipe pământul s-a acoperit cu un covor de diamant scârţâind sub paşii trecătorilor grăbiţi.Încerc să prind în palme câţiva fulgi rebeli şi poznaşi.Unii dintre ei,obosiţi de joaca lor,îmi ating faţa, odihnindu-se pe chipul meu surprins de spectacolul iernii.Le simt atingerea suavă pe obrajii ce prind culoare şi par doi bujori înfloriţi. Roiul de stele argintii care cad din cer ca un potop de albe visuri,îmi par nişte îngeraşi veseli şi indrăgostiţi ce dansează fericiţi prin văzduh, purtându-mă într-o lume de basm.
Fulgii se îmbulzesc, mă sărută şi mă răsfaţă cu clipe de bucurie în fiinţa-mi amorţită de ger. Parcă am păşit într-un alt tărâm, unul de vis… în care totul e alb şi pur. Copacii cu braţele albe par pudraţi cu zahăr fin. Trandafirii încă înfloriţi s-au încovoiat sub greutatea zăpezii ce-i acoperă. Par nişte bulgăraşi scânteietori. Soarele îşi trimite timid câteva raze voioase,străbătând perdeau de flori albe de omăt şi ajungând pe pământul însetat de lumină.
Mă trezesc din dulcea visare cu zâmbetul pictat pe chipul îmbujorat de emoțiile vii pe care mi le-a trezit Zâna Iarna. A fost un vis de iarnă îmbibat de parfumul melancoliei și poeziei. Spiritul Iernii îmi cuprinde fiinţa şi simt cum în mine se arde zgura răutăţii si egoismului. Acum, simt doar lumină, candoare, veselie și iubire, multă iubire asemenea imensităţii albe ce acoperă pământul.