Lavi en rose

  Ai plecat, lăsându-mi clipa fără soare, te mai aştept pe prispa vieţii cu o floare. Primesc în gând scrisorile aşteptate, şi lacrimi resemnate-s cuvintele timbrate. Ai plecat şi eu în şoapte de vânt te chem, să-mi dezlegi dorurile făcute ghem. Recit îngerilor poemele scrise, să-mi ţeasă liniştea din fuiorul de vise. Ai plecat pe o cărare de toamnă, ne-ai lăsat durerea, ce înseamnă clipe îngenuncheate-n rugăciune şi inimile transformate-n tăciune. Ai plecat, lăsându-mi pe frunze anotimpul cu nuanţe confuze. Stea din marea depărtare, alungă-mi a vieţii oftare!... Lavinia Elena Niculicea

Cine sunt eu? Cine ești tu? Fire de praf stelar, scuturat de un Vis anonim, pe fereastra cerului, lăsată deschisă de-un înger uituc. Ne-am așezat pe o bucată de viață, poposind în mireasma unei clipe efemere. În timp, am ajuns o pată de culoare, în jocul abstract al luminii, sfidând umbrele pământului. Suntem trăire de cristal sau de sticlă mată, luând forma timpului investit în banca tristeților sau a bucuriilor, uneori pierdut la ruleta himerelor. Suntem memoria unui Vis! Memory of a Dream Who am I? Who are you? Star dust shaken by an anonymous Dream, on the window of Heaven, left open by a runaway angel. We sat on a piece of life, stopping in the scent of a transient moment. Over time, we became a colored stain, in the abstract play of light, defying the Earth's  shadows We are clear or matte glass, taking the form of the time invested in the bank of sadness or joy, sometimes lost at the chimeras roulette.

Radiografia visului-Lavina Elena Niculicea, Editura Anamarol Recenzie de Cătălina DINCĂ Visul chiar dacă nu-l știi, el există Volumul de poezii ,, Radiografia visului” m-a cucerit prin sensibilitatea autoarei și prin forța cu care trece prin încercările vieții, lăsându-și în urmă visul, ,, Tăcerea îmi calcă visul/ în picioare,/…. și urcă Golgota clipelor…”, dar care găsește speranța în Hristos , Cel care ,, o ridică de fiecare dată”. Cu toate că nu poți înțelege greutățile vieții, poeta ne dă o lecție, nu doar să trăim în prezent, nici să trăim clipa, ci s-o escaladăm ,, Escaladez cu tălpile goale clipa,/strivindu-i firul de neînțeles...”ne ,,așteaptă Lumina” , ,, cu visul o îmbrățișez”, Iubirea o eliberează, lasă în urmă tăvălugul durerii fizice și lăuntrice. Lavinia Elena Niculicea este îndrăgostită de un ,,drumeț dezbrăcat de inhibiții,/furișat în odaia gândurilor” , această dragoste o simte în ,, respirația invizibilă”, în ,,ploaia sărutată de curcubeie” , ,,în v

Unde esti copilărie cu mirarea ta, cu jocul, cu inocenţa şi veselia, cu expansivitatea şi iubirea ta? Eram copii şi aveam aripile deschise spre iubire şi frumos. Astfel că, zborul era lin, spre un tărâm de poveste, in care rătăceam visând că atingem cerul, doar cu un deget. Era doar o palmă între cer şi pământ, pentru că iubirea curată întotdeauna ne apropia de îngeri. Râdeam mult, ne jucam des, iertam uşor, împărtăşeam totul, ne împăcam repede, ne minunam şi de o floare, ne  lăsam atinşi de picurii de ploaie, fără teama că am putea păţi ceva... Nu ne limitam trăirile frumoase, ci ne limitam orgoliile. Acum, totul e invers... Ne extindem orgoliile şi ne limităm trăirile. Ne controlăm emoţiile, nu mai dăm frâu liber visului, iar sufletul se simte încorsetat de griji, temeri si nevoi. I-am ucis zâmbetul copilului din noi. I-am tăiat aripile şi i-am furat visurile. E bine să mai fim din când în când copii, ca adultul de azi să poată supravieţui. Să ne păstrăm sufletul de copil!

Printre cireșii înfloriți circulă liber un virus anonim ce mă forțează să privesc mai mult în mine. Ferestrele râmân închise, iar inima larg deschisă către mâine, poate poștașul îmi va aduce vești bune. Mă uit pe dosul clipelor să văd când expiră pandemia, să știu ce emoții gust mai întâi. În singurătate îmi coc fericirea, frământând stelele în vasul cel mai scump. Știe cineva de unde pot cumpăra drojdie, să pun la dospit visurile pe care le credeam mărunte? Pereții mă strâng de atâta dor de a da mâna cu Natura, doi îngeri păzitori îmi predau lecții virtuale despre supraviețuire. Ating oamenii prin visul transparent, purtând o mască de unică folosință. Doar când vorbesc cu Dumnezeu mi-o dau jos. Dragostea Lui mă imunizează pentru anotimpul viitor. Versuri: Lavinia Elena Niculicea , 19.04.2020

Azi, de Ziua Mondială a Artei, vă dăruiesc o poezie și un desen. Anatomia sufletului am pornit în căutarea copilul fără griji ce vâna fluturi pentru a-i prinde în insectarul sentimentelor mă pierd în lumina încâlcită a florilor ce-mi cade pe umerii goi dorul de orele în care îmi predai anatomia sufletului e un junghi intercostal ce a început să doară tot mai tare la fiecare trecere a anilor pe roșu consult dicționarele de argou să pot traduce sensul timpului pierdut în stațiile aglomerate dintre vise mă ghemuiesc ca pisica în jurul sobei să păstrez focul atingerilor imponderabile mai mult de un anotimp. Versuri și grafică:  Lavinia Elena Niculicea

Nu lăsa furtunile să te doboare, Suie cu clipa pe un vârf de curcubeu, Fură un manunchi de raze din soare, Alungă bezna, ești moleculă din Dumnezeu. Rămâi în arșiță verde ca firul de iarbă, Ziua de mâine încearcă să o creezi. Și dacă uneori viața ironic te întreabă, Raspunde-i cu un vis în care tu crezi. Un vis ce rodește la lumina din tine, Să fie cules în ora cu doruri cardinale, In anotimpul dorințelor clandestine Când tăcerile cu nopțile-s egale… Respiră clipa - misterios legămînt, E darul cel bun ce gratis ți s-a dat. Fii un strop de cer senin pe pământ Și curgi dinspre sfârșit spre început! Versuri: Lavinia Elena Niculicea

Dacă inimii i-ar fi crescut flori... Ce primăvară! Cuvintele ar fi umblat desculţe, timpul nu ar mai fi șchiopătat, dacă i-aș fi sărutat talpa. Răstorn clepsidra să trec mereu către început, gândul să-mi fie verde în miez de lume, nestrivit de pasul nopții. Fericirea-i perlă ascunsă în scoica clipei, stropită de o dulce amărăciune. Mai lasă-mi dreptul la vis– Paradis înflorind în tăceri. Mută-i hotarele către mâine, să glumesc cu stelele pe marginea unui râs neinventat. Sub pleoape mi se odihnesc Necuvintele.... Lavinia Elena Niculicea

Azi am luat o pauză de la poezie și am scris proză, mai exact un eseu despre viziunea mea asupra vieții: Viaţa mi s-a înfăţişat în metafore şi ecuaţii, pe care am încercat să le dezleg. Am înţeles că valoare ei e intrisecă, cu minusuri şi plusuri, iar rezultanta e atitudinea cultivată, principiile adoptate. Pe solul experienţelor individuale, mi-am cultivat valorile. Am învăţat să cad cu demnitate si tot de atatea ori să mă ridic, pentru că viaţa nu mi-a dat decât opţiunea, a lupta; să reconstuiesc cu paşi mărunţi edificiul Omului puternic. Iar pentru asta a trebuit mai întâi să fac cunoştinţă cu durerea. Mi-am descoperit limitele, privindu-mi in ochi fricile, slăbiciunile. Am învăţat că orice mare durere te schimbă. Sunt dureri care dor, dureri care te copleşesc şi dureri care te schimbă (care te fac mai puternic). Eu a trebuit să-mi iau oxigenul din straturile superioare ale demnităţii şi speranţei, fiind conştientă că plângerea de milă este un aer artificial, care doar îmi pr

primăvara-i ceasul care îmi trezește visurile adormite sub zăpezi abstracte aștept florile să dea ora exactă în speranță!... îmi piept îmi ticăie tainele lumii iar timpul se rostește prin poeme alb-mov... Versuri:  Lavinia Elena Niculicea , 20.02.2020

voi face legământ cu visul să mă ajute să traversez norii ca un pieton etern îndrăgostit de privirea infinitului. în mersul împleticit al cuvintelor îmbătate de metafore îți caut pașii, rătăcesc iar și iar în carnea ta. nu știu a cui e urma… a ta sau a mea? visul anonim șlefuiește clipa, eternizându-o prin iubire... Versuri:  Lavinia Elena Niculicea

am pornit în căutarea copilul fără griji ce vâna fluturi pentru a-i prinde în insectarul sentimentelor mă pierd în lumina încâlcită a florilor ce-mi cade pe umerii goi dorul de orele în care îmi predai anatomia sufletului e un junghi intercostal ce a început să doară tot mai tare la fiecare trecere a anilor pe roșu consult dicționarele de argou să pot traduce sensul timpului pierdut în stațiile aglomerate dintre vise mă ghemuiesc ca pisica în jurul sobei să păstrez focul atingerilor imponderabile mai mult de un anotimp. Versuri:  Lavinia Elena Niculicea , 12.02.2020

Mi-e dor s-aud cum ochii-ți râd iar, tată, La glumele și poveștile de altădată... Mi-e dor de frumusețea încă nespusă a vieții, Mi-e dor să-ți mai văd chipul în pragul dimineții. Mi-e dor să culeg un strop de bine din soare, Să faci din orice zi o neuitată sărbătoare. Aș vrea timpul să spele-n izvoare, zilele negre, Să nu mai bată-n mine crivaț de doruri grele. Mi-e dor de pasul timpului candid și firesc, Ce călca alene prin iarba copilăriei mele, Mi-e dor de tot ce e bun și omenesc, Mi-e dor, și atunci îmi lipesc tâmpla de stele, Ți-am lăsat scrisori pe-a iernii prispă Le citesc mereu când inima mi-e tristă. Ele povestesc în graiul dulce-amar de-un dor, Lacrimă deghizată într-un poem călător. (Versuri:  Lavinia Elena Niculicea , 11 februarie 2020) Pentru că tatălui meu îi plăcea această melodie...

Tată, nu ai mai rămas să culegi anotimpurile mustind de viață, să-mi așezi în glastră copilăria. Vino, prinde-mi în păr primii ghiocei, primăvară să danseze prin minte un vals știut doar de noi. În grădina din fața casei, plivesc dorul sălbatic,  dar tot crește până la nori, îmbrăcând câmpiile sterpe. Te naști mereu în versul meu, sărutând tandru fruntea cuvintelor. Frământ metafore cu palmele viitorului adaug esența zărilor pierdute, să-ți pregătesc un tort de ziua ta. Clipele dulci-amărui le garnisesc cu amintiri, timpul se căznește să le sufle. În fiecare noapte reintri în visul meu. Încă nu am găsit o formulă să te pot păstra. Deranjată de mersul stelelor, adorm din nou în sudoarea răsăriturilor. Lavinia Elena Niculicea

Inima mi-e primăvară, a învins mii de ierni într-un război în care nimeni nu a învățat să moară, din sângele zăpezilor răsar muguri nerăbdători să celebreze o nouă primăvară, un ghiocel firav captiv sub ninsorile vârstei străpunge zidul iernii  și mi-l face fereastră, lumina să o pun înt-un ghiveci de lut. Versuri: Lavinia Elena Niculicea

Doamne, rostogoleşte peste mine o clipă albastră, să pot în palme ţine             fericirea – pasăre măiastră.             Dezleagă-mi iubirea,             să văd cât mai departe,             să trasez cu privirea,             linia dintre viaţă şi moarte.             Rog îngerii, să ne mai păsuiască, să putem culege macii verii, inima să nu ni se mai ofilească. Ei să sculpteze în noi lumina cu al dălţii cuvânt, să învăţăm că-n iubire nu e vină, ci minunea pe acest pământ.

Sunt bucuroasă și onorată să pot primi premiul special la secțiunea autori străini, în cadrul Concursului literar internațional "Uniti per la legalità ", din Italia. Mulțumesc mult Fracesco Gemito și juriului pentru aprecierea creațiilor mele. Felicitări tuturor celor premiați! Grazie di cuore per aver apprezzato la mia opera! Vă prezint mai jos poezia premiată, ,,I poeti", tradusă în italiană: i poeti hanno perle nei loro occhi quando parlano d'amore, dalla conchiglia la loro parola è nata nei dolori del tempo. i poeti hanno perle nei loro occhi quando scrivono con la rugiada dei fiori arricchendo il mistero del cielo. su una riva di luce loro pescano lacrime di angelo e nutrono il mondo intero. quando caddero le prime perle dagli occhi di Dio, il poeta aprì la sua anima e da allora in poi respira migliaia di mondi... dalla costa del poeta-Adamo il desiderio è nato. Poeții poeţii au perle în ochi când vorbesc despre iubire, din cochilie de cer

Dintr-un apus de iarnă adun un fir de speranță, Plantându-l sub zăpezile adormite-n mine, Să-nflorească primăveri cu sevă de viață Sub ninsorile aspre să hibernează un mâine. Ca o ploaie născută-n zori mă înalț și cobor Peste firul de iarbă strivit de plânsul lui ieri. Evadând din strânsoarea unui primitiv nor, Spăl obrazul clipei cu îngeri izgoniți din ceruri. Când umbre bizare îmi sechestrează zborul, Cu spasme de lumină, răsăritul mă ridică, Dintr-un colț de infinit îmi spune Ziditorul: Urcă spre soare, cu norii fă echilibristică! Nu abdic pe câmpul înroșit de rănile luptelor Ca un soldat pe umeri port întreaga planetă. Tatuez înfrângeri și victorii pe fruntea stelelor, Nu cad cei ce au visuri ascunse-n portbaionetă. Autor:  Lavinia Elena Niculicea

În viață, uneori câstigi, alteori pierzi, de multe ori înveti, dar mereu în această ecuație exista ,,a lupta". Trebuie să lupți pentru ceea ce-ți dorești. Nu e simplu, dar ca să atingi stelele, trebuie mergi pe drumuri sinuoase, să te înalți, iar asta nu o faci fără să te impiedici, fără să cazi, fără să te ridici și să continui. Bertolt Brecht spunea ceva înțelept:„Oamenii care luptă pot pierde. Oamenii care nu luptă au pierdut deja." Am învățat că trebuie să te lupti cu via ța pentru lucrurile care merită obținute, prețuite și păstrate. Trebuie să-i smulgi un zâmbet vieții, pentru că lacrima ți-o dă de buna voie. E nevoie să-ți găsești colțul tău de cer, în care să-ți tolăneşti visurile şi să-ţi cuantifici trăririle. Cât ai dat şi cât ai primit. Cât ai visat şi cât ai implinit. Cât ai luptat și cât de ușor ai renunţat. Am învăţat că lucrurile cu adevarat valoroase, nu se obțin gratis: iubirea, fericirea, mulțumirea sufletească vin atunci când ai platit un preț vieții s

Scriitorul este un spirit atipic, neînţeles care îi ajută pe oameni să se descopere, să se imagineze acolo în opera sa şi să găsească soluţii la deficienţele emoţionale, ascunse în carapacea sufletului lor. Mi-am dorit să scriu din două motive: Un prim motiv ar fi că, atunci când scriu, mă exprim cel mai bine, îmi fac cunoscute cele mai intime trăiri. De fapt, simt că mă transfigurez, devenind cu totul altă persoană, atunci când creez. Un al doilea motiv ar fi că, prin scris sunt capabilă să ating coardele sensibile ale celor din jur. Mi se pare fascinant ca prin cuvinte să trezesc emoţii puternice celor ce mă ascultă. Prin cuvintele mele pot să-i fac pe oameni să simtă în acelaşi timp cu mine bucuria, tristeţea, fericirea, suferinţa, speranţa şi entuziasmul. Nu este minunat acest lucru? Un creator are o astfel de putere. Eu aş asemăna un creator cu un magician. Un magician poate să transforme un lucru, doar atingându-l cu bagheta-i magică. Un creator prin cuvinte poate c

Să poţi să speri când totul se dărâmă, să ai curaj să mergi pe-a vieții sârmă, să încerci să cuprinzi tot necuprinsul, să poţi să-ţi ridici din ruine visul... Să poţi face din credinţă o armă, în lupta inegală s-o foloseşti fără teamă, să cauţi stelele eternității stăruitor, uitându-te spre cer, vei fi biruitor. Să poţi pe altul alina, chiar de sângerezi, în ziua de mâine, tu întotdeauna să crezi, să-ţi scrii cu litere aldine al tău viitor, să fii tare, chiar de eşti un visător… Să zâmbeşti când zilele aduc furtună, Să poţi iubi într-o lume cu umbre și lumină, Să dăruieşti totul când nu primeşti nimic Să-i tratezi la fel, și pe cel mare și pe cel mic. Să poţi lupta când rănile te dor, chiar de cazi la pământ şi nu ţi-e uşor, să poţi învinge în viaţă mereu prin iubire, atunci vei ști să traduci clipa (pr)in fericire! Versuri:  Lavinia Elena Niculicea