Ai plecat, lăsându-mi clipa fără soare, te mai aştept pe prispa vieţii cu o floare. Primesc în gând scrisorile aşteptate, şi lacrimi resemnate-s cuvintele timbrate. Ai plecat şi eu în şoapte de vânt te chem, să-mi dezlegi dorurile făcute ghem. Recit îngerilor poemele scrise, să-mi ţeasă liniştea din fuiorul de vise. Ai plecat pe o cărare de toamnă, ne-ai lăsat durerea, ce înseamnă clipe îngenuncheate-n rugăciune şi inimile transformate-n tăciune. Ai plecat, lăsându-mi pe frunze anotimpul cu nuanţe confuze. Stea din marea depărtare, alungă-mi a vieţii oftare!... Lavinia Elena Niculicea