Lavi en rose

norii se nasc mereu alții soarele a rămas același în războaiele mele un soldat neînvins de milenii îmi dă trezirea într-o lume ce și-a lăsat visurile sub tranșee privesc în ochi cerul ca un condamnat la nemurire împingând iluziile pe marginile nopților păsări îmi exorcizează frica de zbor mi se lipesc de buze înălțimile abstracte ce n-aș da să fiu o floare de câmp fluturi de Rai să mă colinde cu infinitul să mi se oprească pe umeri cea mai frumoasă mirare... Versuri: Lavinia Elena Niculicea

  #Ziuainternationalăatolerantei Fiecare om are de dus lupta lui proprie, povestea lui de viaţă, dincolo de priviri vesele şi de cuvinte amabile. În spatele unui zâmbet, se poate ascunde o lacrimă, în spatele unui câştig, se află o pierdere, în spatele uşii pe care o închide inima, se pot găsi tristeţi neplânse, tăceri nespuse, dincolo de lupta văzută, multe răni dor şi sunt nebandajate. Aşa că oricine pe lumea asta are ceva de arătat, ceva de iubit, ceva de dăruit, ceva de spus, de la care ceilalţi ar putea învăţa. Hai să fim mai toleranți și mai dispuși să arătăm bunăvoință semenilor noștri! Lavinia Elena Niculicea

                           Timpul – miel şi călău, spintecă cu sete blândele toamne. Destinul necordial suflă ca un alizeu și-mi frânge ramurile fine...   Lumina mi-e vis sfios de vară, cu frunze şi muguri de vânt, plesnind într-o toamnă amară… Ce n-aş da să o nasc în cuvânt!   Clipa zdrențuroasă s-o îmbrac de gală, visul să o invite la un dans nocturn pe muzica vieții – iluzie regală. O fredonăm cu toții c-un glas diurn.   Povestea ni-i veche, nu-i nouă, e scrisă cu degetul de Dumnezeu, iar fiecare gând e strop de rouă, sorbit de-o inimă la greu...  

    Gânduri așternute-n scris în urmă cu un an, care cred ca sunt actuale și azi: Vremurile grele ne revelează cele mai mai mari adevăruri: despre fragilitatea vieții, despre valoarea clipei și despre forța de a învinge a oamenilor. Am învățat că, în urma loviturilor, omul devine puternic, ancorat în realităţi profunde, util, plin de învăţături, şlefuit pentru viitor. Poate că această criză provocată de coronavirus ne va conștientiza să valorificăm clipele, să le dăm un sens mai profund, să ne reconfigurăm prioritățile, dorințele, obiectivele, să dăm o altă percepție lucrurilor din viața noastră, să le cântărim și să le prețuim. Cred că oamenii învață din ceea ce experimentează și mai puțin din ceea ce li se povestește. Cred că vom ști să dăm altă conotație experiențelor, refugiindu-ne în farmecul lucrurilor simple: de a privi cerul mai des, de a mirosi o floare, de a ne părea bine de fiecare dar bun din partea vieții, de fiecare om întâlnit, de fiecare îmbrățișare și strângere de mână

  Cu o emoție cosmică, hoinară, Creez muguri liberi ce nu dor... Dezinfectez drumul către primăvară Și mă prind în ludicul zbor de cocor. Din șevaletul cerului iau o felia de senin, Să pictez pe trupul clipei păsări albe. Cer ca morții să i se inventeze un vaccin, Să nu mai umble hai-hui prin tăcuta urbe. Mi-e surâsul captiv într-o oală de lut, Precum apusul în necuprinsa zare, Las în jurnalul nopții un vis neștiut, În zborul spre mâine pe aripi port sare. Condimentez stelele cu surâsuri amare, Culese din cireșii ce mor și renasc, La restanțe la înflorire să nu am habar, Fur visuri și-mi umplu al meu buzunar. Autor:  Lavinia Elena Niculicea

  Am făcut un pas mare pe Lună, Un pas mai puţin către noi. Lumea asta-i într-o goană nebună. Cine se mai apleacă spre cel în nevoi?   Omul caută să descopere noi planete, Cu paşi de lacrimi pe Calea Lactee, Şi totuşi el încă nu ştie cine este. Iubirea de semeni – nedezlegată epopee.   Egoul căptuşeşte stelele cu fum de vină, Ţinând fericirea departe la ani lumină. Înăuntrul omului e un ocean de Eu, Din când în când, un strop de Dumnezeu.   Discernem că viaţa-i doar un pas, Mult prea repede trece pe pământ. Facem în noi adesea câte un popas, Culegem nectar din al sorţii cuvânt.   Să nu lăsăm speranţele să ne îngheţe Prin ceaţa şi zloata unui cântec de viori. În orice notă a clipei se ascunde nobleţe, Să i-o cântăm celuilalt cu ai iubirii fiori.   Autor:Lavinia Elena Niculicea  

  Mă văd pe mine ca-ntr-o oglindă, Inima-mi bate în metafore și rime, Cu versul universuri paralele colindă, Fără a avea rău de înalțime...   E simplu să povestesc despre viață, Mult mai greu este să o trăiesc. Fac din fiece zi o declarație de speranță Prin gândul bun, pe-o stea mă iscălesc.   Să fiu o lumină când bezna se lasă, Să-nfloresc universuri într-un timp arid, Răsturnând clepsidra pe a tăcerii masă, Clipa mă va hrăni cu veșnicia, de nu o ucid.   În final, rămâne o singură-n întrebare: Am sorbit cu sete picătura de pe ale vieții buze? Răsfățată de fluturii visării cu nectar și soare Îmi las zâmbetul furat de cele nouă muze. Autor: Lavinia Elena Niculicea  

  ,,Omul în căutarea sensului vieții", de Viktor E. Frankl este un eseu de o mare profunzime, o poveste reală de viaţă, un cocktail de confesiune, filosofie, ştiinţă, pe care sufletul cititorului îl bea înghiţitură cu înghiţitură, dorind să-şi descopere sensul. O carte cu trăiri aparte, care te determină să-ţi reevaluezi atitudinea în faţa vieţii. Cuvintele lui au un ton de o sinceritate tulburătoare, fiindcă au ca fundament experienţe cu valenţe adânci, şi nu simple iluzii... Autorul spune la un moment dat că omului i se poate lua totul, mai puțin libertatea de a-și alege propriul mod de a fi într-un set de circumstanțe. Încercările vieții trebuie privite ca un test al propriei tării lăuntrice și al capacității de a înfrunta prezentul fără a ne refugia în trecut (deși „a fi fost este un fel de a ființa și, probabil, cel mai sigur”, spune Frankl) sau fără a evada din el prin sinucidere. Logoterapia l-a sprijinit pe Silvian Guranda, traducătorul acestei cărți, în lupta cu o b

Dintr-un apus de iarnă adun un fir de speranță, Plantându-l sub zăpezile adormite-n mine, Să-nflorească primăveri cu sevă de viață, Sub ninsorile aspre să hiberneze un mâine.   Ca o ploaie născută-n zori mă înalț și cobor Peste firul de iarbă strivit de plânsul lui ieri. Evadând din strânsoarea unui primitiv nor, Spăl obrazul clipei cu îngeri izgoniți din ceruri.   Când umbre bizare îmi sechestrează zborul, Cu spasme de lumină, răsăritul mă ridică, Dintr-un colț de infinit îmi spune Ziditorul: Urcă spre soare, cu norii fă echilibristică!   Nu abdic pe câmpul înroșit de rănile luptelor, Ca un soldat pe umeri port întreaga planetă. Tatuez înfrângeri și victorii pe fruntea stelelor, Nu cad cei ce au visuri ascunse-n portbaionetă. Autor: Lavinia Elena Niculicea

Să poţi să speri când totul se dărâmă, să ai curaj să mergi pe-a vieții sârmă, să încerci să cuprinzi tot necuprinsul, să poţi să-ţi ridici din ruine visul...   Să poţi face din credinţă o armă, în luptă s-o foloseşti fără teamă, să cauţi stelele eternității stăruitor, uitându-te spre cer, vei fi biruitor.   Să poţi mângâia, chiar de sângerezi, în ziua de mâine, tu mereu să crezi, să-ţi scrii cu litere aldine al tău viitor, să fii tare, chiar de eşti un visător!…   Să zâmbeşti când zilele aduc furtună, să poţi iubi într-o lume fără lumină, să dăruieşti când nu primeşti nimic să-i tratezi la fel, pe cel mare și cel mic.   Să poţi lupta când rănile rău te dor, chiar de cazi la pământ şi nu ţi-e uşor, să poţi învinge mereu prin iubire, vei primi atunci cununa de fericire!...   Versuri: Lavinia Elena Niculicea  

  Ninge peste pletele tăcerii mele cu florile cerului înmiresmate de un vis anonim. Timpul mă pierde într-un anotimp zănatic, galopând cu ochii semi-închiși să nu uite de mine. Ghemuită sub pleoapele copilăriei zgârii retina opacă prin fiecare ciob de trăire, pe buze înmugurindu-mi poezia.  Lavinia Elena Niculicea

  Azi nu îmi spun nimic, mă privesc în sufletul lumii ca-ntr-o oglindă fragilă mă dor întrebările albe ca o iarnă perpetuă în aorta stângă am pitit muguri noi inima să-mi amintească cum am înflorit primăveri să pot afla răspunsurile mi-am anesteziat dorurile rămâne un feeling înaripat cu puncte de suspensie...   Autor: Lavinia Elena Niculicea  

Tată, nu ai mai rămas să culegi anotimpurile mustind de viață, să-mi așezi în glastră copilăria.   Vino, prinde-mi în păr primii ghiocei, primăvară să danseze prin minte un vals știut doar de noi.   În grădina din fața casei, plivesc dorul sălbatic, dar tot crește până la nori, îmbrăcând câmpiile sterpe.   Te naști mereu în versul meu, sărutând tandru fruntea cuvintelor. Frământ metafore cu palmele viitorului adaug esența zărilor pierdute, să-ți pregătesc un tort de ziua ta. Clipele dulci-amărui le garnisesc cu amintiri, timpul se căznește să le sufle.   În fiecare noapte reintri în visul meu. Încă nu am găsit o formulă să te pot păstra. Deranjată de mersul stelelor, adorm din nou în sudoarea răsăriturilor.   (Tata, din vol. Poet cu normă întreagă, 2019, Lavinia Elena Niculicea)  

Necuvântătoarele urlă cu nelinişti de dor În pădurea în care arde ucigătorul foc. Visuri angelice-n ele se sting şi mor Să luptăm, să salvăm, nu să stăm pe loc.   Speranţele ne sunt răpuse prea devreme De către demonul cu chip de suferinţă. Să rezolvăm ale vieții și ale morții dileme. Clipa trece… Și noi prin a ei circumferinţă.   Ceasul arată că iubirea-i aici şi acum, S-o întoarcem mereu la începuturi. Fiorul adamic e polen scuturat în fum, Convertește omiziile în herghelii de fluturi.   Să alergăm cu viaţa până dincolo de soare, Să culegem din galaxii o stea albastră. Cu inima şi cerul să facem prinsoare Că va lumina planeta noastră...   Versuri: Lavinia Elena Niculicea