Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

luni, 30 noiembrie 2015

Iubirea nu renunţă...


Când viaţa te loveşte, afli cine te mângâie... Descoperi că iubirea te mângâie, te susţine, te ia în braţe când eşti obosit, te face să crezi în ziua de mâine, te încurajează şi îţi vindecă tristeţea… Iubirea nu renunţă. O poţi recunoaşte în momentele dificile ale vieţii. Omul care te iubeşte rămâne lângă tine… cu prezenţa lui te învaţă că iubirea e inima ce se roagă pentru cel drag, cu fapta şi cuvântul îţi arată aripile întinse ale lui Dumnezeu către tine. Că Bunătatea te ţine în braţe şi Credinţa te duce dincolo de mări şi munţi… Acolo unde Liniştea îţi vorbeşte şi Iubirea te îmbracă cu tot Cerul. Iubirea lucrează mereu spre binele celuilalt. Atunci când iubeşti faci totul să-l apropii de tine pe cel care ţi-e drag. Urci munţi, faci să sece oceane, dărâmi ziduri, sfidezi necunoscutul, creezi punţi către inima iubită. Îl porţi în tine pe cel pe care-l iubeşti. Ce poate fi mai aproape şi mai intim? Este ca şi cum respiră în tine Dumnezeu. Ca şi cum Cerul ar scrie etern în tine: Te iubesc şi-mi eşti drag!
Zilele acestea am primit atâtea dovezi de empatie, de prietenie, de iubire, din partea lui Dumnezeu, a familiei, a prietenilor, a voastră, cei care virtual mi-aţi fost alături la greu. Mi s-a exacerbat convingerea că sunt iubită şi că iubirea e singurul bun ce merită multiplicat, dăruindu-l.
Sunt recunoscătoare tuturor. Aşa cum spune Lev Tolstoi: Mereu ni se pare ca suntem iubiti pentru ca suntem buni si nu realizam ca suntem iubiti pentru ca sunt buni cei care ne iubesc.

marți, 24 noiembrie 2015

Nu eşti niciodată pregătit să-ţi pierzi mama


Cea mai cumplită durere este să te desparţi de cea care ţi-a dat viaţă, de mama. Nu ştii cum să negociezi cu această durere, să o faci să nu mai urle-n tine, să nu-ţi mai facă inima să tremure ca o frunză în bătăia vântului. Simţi că cea mai mare parte din tine a dispărut odată cu ea. Ca şi cum "cordonul ombilical" ţi-a fost tăiat, eşti deconectat de la acea sursă de iubire, care-ţi făcea inima să bată tare, doar când spuneai: Mamă…! Acum inima bate mai încet, în ritmul durei realităţi care m-a lovit drept în centrul fiinţei mele. Dintr-o dată îţi pierzii centrul de greutate şi iei contact cu o realitate ostilă şi necunoscută până atunci. Dintre toate durerile existente, aceasta e cea pe care nu o poţi sfida, nu o poţi îmblânzi, nu o poţi curma… Cum să înveţi să te împaci cu ideea că ai pierdut tot ce aveai mai de preţ? Eşti vreodată pregătit să-ţi pierzi mama? În noapte în care a murit, nu am vrut să cred… Am negat! Când am aflat diagnosticul greu în urmă cu un an, şi anume cancer, a fost ca un trăznet care m-a despicat în două: Mi-am zis că nu se poate! Apoi, mi-am zis că e nedrept, pentru că mama e cel mai bun om, care a trecut prin aşa de multe. A fost ca un tablou suprarealist, în care nu mă puteam imagina… Nu mă aşteptam să moară, chiar dacă ştiam gravitatea bolii. Mama a fost demnă până în ultimele clipe: a murit, ducând boala pe picioare. Pentru mine a fost şocant. Mă legam de speranţa că la sfârşitul lunii aveam să primesc din Germania nişte medicamente în care credeam, pe care i le comandasem printr-un om minunat care s-a implicat mult (vreau să spun că de când am aflat diagnosticul ei, am studiat atâta anatomie, despre boală şi tratamente, încât aş putea concura cu un medic). Mă rugam să reziste până atunci şi eram încrezătoare… În noaptea aceea, speranţele mi s-au năruit asemenea unui castel de nisip. O, Doamne, câte valuri au trecut peste ele de-a lungul vieţii mele! Uneori, indiferent ce ai face nu poţi schimba cursul vieţii. Ştiu că ea şi noi am încercat totul: operaţii, citostatice, tratamente naturiste… etc. A fost o luptă chinuitoare pentru ea şi pentru noi cei care am fost lângă ea. Sora mea, deşi e medic, e foarte sensibilă şi sufletistă. A luptat atâta pentru mama… Cumnatul meu medic, tata a fost cadru medical. O familie de medici, care nu au reuşit să învingă boala. E atât de ironică şi paradoxală viaţa asta! 
Nu îşi poate cineva imagina câtă durere poate provoca această boală terifiantă. Pentru că nu mai suportam să o văd suferind, mă refugiam în scris, în rugăciune. Pentru mine scrisul a fost o terapie prin care îmi anesteziam durerea, iar rugăciunea un balsam prin care-mi bandajam rănile, care poate pentru mulţi din exterior nu s-au văzut. De felul meu, nu îmi place să mă vait, să mă victimizez. Am trecut prin situaţii foarte dureroase şi nu vreau să extind durerea şi asupra celor pe care îi iubesc. Nu vroiam să plâng pentru a nu-i amplifica durerile ei de nesuportat. Nu vroiam în faţa oamenilor să arat cât sufăr pentru a nu-i împovăra, îmi călcam peste orice teamă şi durere şi încercam să dăruiesc iubire, zâmbete, bunătate şi nu lacrimi… Cred că tot ceea ce am scris în această perioadă, a trădat de fapt ceea ce purtam în suflet. Era modul meu de a face faţă durerii.
Afară cerul acum parcă plânge, şi eu împreună cu el. Pentru că cel mai dureros lucru este să ştii că nu ai putut să-l ajuţi pe omul pe care-l iubeai cel mai mult...

P S. Poza aceasta e dintr-o zi de noiembrie, una fericită! De acum înainte, amintirile îmi vor locui sufletul pentru totdeauna, mamă dragă!

duminică, 15 noiembrie 2015

Calul arab - Le cheval arabe


De la un timp, moartea
vine în galop,
striveşte „les belles fleurs”,
luând pe şei,
desagi de vise;
noi, oamenii, nu putem
să-i punem căpăstru.
Se aude un nechezat
de temeri aburinde
în amurgul parizian.
O, calule arab,
cu coamele în vânt
de gloanţe,
încetineşte-ţi mersul,
să putem să mai vedem
iubirea din ochii copiilor.
Mai stai un ceas,
să putem îmbrăţişa
florile - surori
să putem săruta
copacii - fraţi…
Ţi-om da să mănânci
fluturi de aşteptare
şi te-om potcovi
cu stânca colţuroasă
a uitării.
Tu să ne uiţi, noi să te expirăm
dincolo de respiraţia vieţii,
în plămâni să păstrăm Raiul,
teama de tine
să o priponim în zare.
De ce ne laşi să cerşim doruri
de cei dragi,
la porţile eternităţii…?
Taci, puţin! Să putem auzi
sous le ciel de Paris:
Iubirea nu a putut fi ucisă
L’amour est en vie…

Poezia "Calul arab - Le cheval arabe", compusă ieri, 14 noiembrie 2015, în urma atentatelor din Franta, Lavinia Elena Niculicea


sâmbătă, 14 noiembrie 2015

Let's pray for Paris...


Teroare în Paris! Nu e un titlu de film, e realitatea crudă pe care o trăieşte poporul francez… Inima Europei, Franţa se confruntă cu un val de atentate fără precedent. E şocant şi condamnabil! E un scenariu negru: 127 de morţi plus alte sute de răniţi, până în aceste momente. La începutul anului, când a fost tot acolo, atacul de la Charlie Hebdo, vorbeam despre acest flagel numit terorism…Terorismul e ca un virus periculos ce se infiltrează, ce nu poate fi controlat şi oprit. E un act de laşitate, pentru că ataca din umbră când nu te aştepti, un act de sadism pentru că e comis în numele lui Dumnezeu, în numele religiei.
Trăim într-o lume în care conceptul de securitate practic începe să dispară… Oamenii mai degrabă se simt în siguranţă dacă păşesc pe Lună, decât dacă păşesc aici pe pământ.
Trăim într-o lume în care valorile morale se prăbuşesc sub explozia violenţei, intoleranţei şi extremismului, în care cuvântul "Libertate" nu mai e credibil…
Trăim într-o lume în care este semănată sămânţa răului şi culegem multă durere şi confuzie spirituală şi morală.
Trăim într-o lume lipsită de milă şi de certitudini… O lume în care se comit acte de ură ce îi sunt aruncate în cârca lui Dumnezeu.
Implicaţiile sunt mult mai profunde. Dacă stăm să ne gândim politicienii distrug libertatea, fiind avizi după putere, încercând să intervină în acele zone de conflict. Dacă încerci să zgândări ceva, acel ceva se va întoarce împotriva ta.
Rasa umană se năruie din cauza lipsei de iubire, de credinţă, de echilibru moral…
Ceea ce doreşte să semene terorismul în omenire este mai debragă teama, faptul de a te izola... şi asta este un fel de a muri.
Sa luptam impotriva fricii, nerenunţând să credem că binele este mai puternic ca răul şi că dragostea este mai presus de ură.
P.S. Am o simpatie pentru poporul francez, de mică eram îndrăgostită de limba franceză, iar Parisul e un oraş de suflet. Sunt solidară cu durerea lor.
Condoleanţe familiilor lovite şi forţă, vindecare şi curaj celor care se luptă să trăiască!

Let's pray for Paris, for those who suffer, for better times... 
Let's pray for peace, for healing and may all love shine upon us.

vineri, 13 noiembrie 2015

Bunătatea unui om


Azi, 13 noiembrie este Ziua Internaţională a Bunătăţii (Bunăvoinţei). Eu cred că ar trebui să celebrăm bunătatea în fiecare clipă, nu e nevoie de o zi specială pentru a fi buni. Nu e nevoie de gesturi măreţe… Putem face lucruri mărunte,dar în spiritul iubirii. Cât de multă dragoste punem într-un lucru, ne arată cât de mărinimoase ne sunt inimile. Putem pur şi simplu să dăruim un zâmbet cuiva care e trist, să spunem un cuvânt bun, să facem o faptă frumoasă...Pe mine, bunătatea la un om mă dezarmează şi mă cucereşte instantaneu. Oamenii buni sunt cei mai frumoşi oameni. Au o lumină aparte-n privire şi un dor adânc în inimă... Dorul de viaţă, de Dumnezeu. Este ca şi cum o fărâmă de Cer se odihneşte în ei!
A fi bun cu adevărat înseamnă să nu-ţi negociezi sau să-ţi vinzi sentimentele, ci să îţi expui inima aşa cum e ea: cu vulnerabilităţi, cu greşeli, cu cârpituri pe ici, pe acolo, însă cu dorinţa de a o împărţi cu alţii, de a lăsa ca nuditatea ei să încânte inima altcuiva.
Bunătatea autentică este vizibilă oricând, oricui, oriunde. Ea nu poate fi ascunsă sau simulată. Aşa cum nici lumânarea nu o poţi ascunde într-un pahar.
Probabil că o să-mi spuneţi: De ce să fiu bun? Dacă aleg să fiu bun voi fi luat drept fraier!E adevărat ca bunătatea e considerată naivitate, o slăbiciune, având în vedere societatea în care trăim. Însă, omule, dacă eşti bun, în ochii lui Dumnezeu eşti puternic, frumos, dar mai ales Om. Cum vei vrea să fii privit? Prin ochii lumii sau prin cei ai lui Dumnezeu?
Eu spun: Învaţă că bunătatea este paşaportul tău spre o lume mai frumoasă! Fii bun şi vei cuceri inimi pentru totdeauna! Nu uită că binele făcut de un om bun nu se uită niciodată… E ca o amprentă care mereu va lăsa urme.
Aleg să fiu mai bună, zâmbind, iertând, sperând, iubind, indiferent de cum mă tratează viaţa oamenii, împărtăşind cu cei din jur gânduri, cuvinte, stări...


Autor: Lavinia Niculicea

vineri, 6 noiembrie 2015

Mulţi pun cătuşe adevărurilor


Mulţi pun cătuşe adevărurilor înalte,
Demnitatea ne e roasă de al coruptiei vierme
Noi privim printre zăbrele spre dreptate,
Spre ochiul divin ce niciodată nu doarme.

Sistemul puterii e un măr putred şi găunos,
Ce lasă în aer miros de crunte nedreptăţi.
Sacrifică tot mai mulţi tineri cu dor de frumos
Doamne, ai de făcut plăţi restante pentru cei morţi.

România trăieşte vremuri de umilinţă şi durere,
Îndrăzneala de a visa, morţii îi plătim în rate
Tineretul lovit cu lacrimi, viaţa înapoi îşi cere
Libertatea câştigată cu piepturile însângerate.

Voi, guvernanţi, ce vă suiţi pe cadavre nestinse
Uitaţi că azi suiţi, mâine veţi coborî-n genunchi.
Lacrimile, broboane de suferinţă, sunt torţe aprinse
Cerul geme… Dumnezeu tremură din rărunchi.

Cu roua iubirii va stropii florile întristate de pe pământ
Să înflorească lumina în cugetele celor de neînvins
Avizi de dreptatea ce o plâng prin miresme de cuvânt.
Hai, dă-mi mâna, în zborul credinţei de nevinovaţi aprins.
(Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 5 noiembrie 2015)

Pentru oamenii care au suferit în tăcere şi au văzut cum le este furată demnitatea, dreptul la o viaţă normală, dorinţele legitime de a fi fericiţi, care au inimi de flori, ce au strivite sub talpa corupţiei, demagogiei, iresponsabilităţii, indolenţei... Vor doar să (re)înflorească la lumina adevărului!
Seara cu linişte şi speranţă!

Sursa imaginii: Digi24

joi, 5 noiembrie 2015

Rugi de lacrimi




Doamne, moartea nu ne dă
preaviz,
ea umblă-n colectiv,
Pe altarul ei se aprind
trupuri de Rai,
aici pe pământ gravitează
Iadul
sus în Cer rămâne
doar un zbor al îngerilor
cu aripi strivite de tălpile
răului.
Doamne,
părinţii nu au extinctoare
să-şi stingă durerea,
au doar scrum de vise
prin care răscoleşte
un înger prea grăbit.
Trimite-le un fulg
din aripile Tale
atunci când li se face dor.
Fă ca durerea asta
să fie ca o scurtă
sărutare pe obraz…
Ai spălat toamna cu rugi
de lacrimi,
frunzele au cicatrici
şi suspină-n noapte,
primăverile încă sunt
în saloanele de aşteptare.
Hai, vino mai repede, Doamne,
pe crengile arse,
fă să răsară muguri…
 (Lavinia Elena Niculicea, 3 noiembrie 2015)
Şi azi este despre durerea care mi-a vorbit prin vers, despre lacrimile tăcute care spală clipele, despre neputinţa asemănătoare frunzelor care nu pot împiedica căderea, despre răul care carbonizează suflete, pe care apoi le stingem cu-n oftat... de indignare, de durere... Însă ceea ce face suportabilă această povară este iubirea. Ea se conjugă la colectiv...
Azi închin o rugă de lacrimi pentru ca mâine iubirea să ne fie zâmbet şi vindecare.
"Cerne Doamne linistea uitarii
Peste nesfarsita suferinta
Seamana intinderi de credinta

Si sporeste roua indurarii."

luni, 2 noiembrie 2015

In memoriam

Am făcut acest videoclip in memoria celor care au avut de suferit in urma tragediei naţionale, pe care i-am numit "fluturi cu aripi arse...". 
Versurile îmi aparţin iar muzica este una care cred că le completează...


Seară să va aducă linişte şi un strop de speranţă!