Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

duminică, 9 aprilie 2017

Primăvara poartă pantofi roz


Se aud paşii primăverii
pe aleea unui gând,
poartă pantofi roz
cu tocuri de viaţătrezeşte din hibernare,visuri…
de păianjeni,
duminca să miroase a flori,
viitorul s-a furişat din clepsidră
şi pune sechestru pe visele mele.
Primăvara îşi pune tâmpla
pe inima mea
şi parcă aud mugurii cum cântă.
E un cântec despre noi,
cei care nu am uitat notele speranţei...


Am curăţat podul viselor 
(Lavinia Elena Niculicea, 8 aprilie 2017)

marți, 4 aprilie 2017

Poezia vieţii

Vă invit să mă citiţi în revista ,,Dor de Dor" în care am apărut cu un grupaj de poezii.
,,Scrisul e modul meu de a-mi dezvălui dimensiunea interioară, de a dărui celorlalţi, ceva din sufletul meu."
                                    
                                     De câte ori îmi va fi dor
de poezia vieţii,
voi înhăma inima
la o trăsură de stele,
să mă plimb pe aleile infinitului.
Sub copitele timpului
lacrimi se vor amesteca
cu scânteile începutului.
Sub bagheta visului,
redevin copil,
întind mâna pe fereastra
necunoscutului,
dezbrac cerul şi mă îmbrac
cu ale lui dorinţe.
Bunica m-adoarme pe genunchii
juliţi de urcuşul prin viaţă,
iar universul îmi cântă
un cântec de leagăn.
În ochii ei citesc milenii de aşteptare
prin care au curs izvoare gustate de ani,
erodând tăceri.
Pe malul stâng al sufletului
s-au depus sedimente…
Îmi voi lăsa dorul pe o stea,
tu îi vei da cel mai frumos nume.
Păsări cu ciocuri de clipe
îl vor ciuguli şi-l vor purta prin lume.



sâmbătă, 25 martie 2017

Să pot dansa cu primăvara


Nu m-ai învăţat
să îmblânzesc zăpezile,
ci m-ai învăţat
să pot dansa cu primăvara,
păşind printre flori
simt inima Naturii cum bate,
pulsul ei se contopeşte
cu al meu
iubirea mi se desprinde
de pe artere
înmugurind în sânul cuvintelor.
Gândul mi se aşază
ca un curcubeu peste lume,
iar soarele se ridică pe vârfuri
să fie la înalţime
cu visele mele...
Inima mi se găteşte
în miez de viaţă
renăscând din propria durere
c-un vals alunecă
pe marginea timpului -
un salt către noi înşine.
( Lavinia E. Niculicea, 18 martie 2017)

marți, 14 martie 2017

Cerul şi pământul


Cerul şi pământul
fac schimb de replici
stropi de vise 
fardează orizontul.
E anotimpul ploilor amare -
flori de cireş curg 
de pe buze de îngeri.


Cerul şi pământul 
îşi vorbesc prin oameni,
lăsându-şi unul altuia
un răvaş nesemnat de timp.
De pe reverul infinitului
cad surâsuri ruşinate
de îmbrăţişările norilor,
de atingerile florilor,
de hazul fluturilor
când primăvara se dezbracă
în frunzişul speranţei,
Mugurii ne învaţă
limbajul luminii.


Ne uităm prin lentila iubirii
recunoaştem în noi
cerul şi pământul
Îl vedem într-un zbor 
pe Dumnezeu.

(versuri: Lavinia E. Niculicea, 12 martie 2017)

miercuri, 8 februarie 2017

Mai răsare


Mai răsare-n colţ de vis, 
un fir crud de poezie…
Se dă în balansoarul muzelor,
atingând cu tălpile primăvara.
Mugurii se zburlesc de dor
şi mi se agaţă de suflet –
pasăre ce-şi caută zborul
în râsul cerului…
O, dulce primăvară, deschide-ţi ochii, 
să citesc în ei catrenele luminii
să mă pot plimba prin pădurile cu rouă,
iar verdele să mă invite la dans…
Cheamă-mă cu surâsul ghioceilor –
ciocănit la poarta durerilor
să le deschid cu o lacrimă,
speranţa să mă îmbrăţişeze
şi să-mi crească din nou rădăcini
către mâine…

Versurile: Lavinia E. Niculicea

vineri, 3 februarie 2017

Tăcere anonimă


Tăcerea-i săgeată
cu vârful de dor
îndreptat către mâine,
Perforează înţelesul vieţii
printr-o lacrimă…
Inima a învăţat să tacă,
iar clipele sunt pietre ce vorbesc
despre noi.
Buzele le leg cu o basma
de vise.
Prin doruri, mă nasc din nou,
în acea tăcere anonimă,
unde întrebările nu au grija
răspunsurilor.
Deodată, mă înţeapă un vis
mă doare liniştea…
Îl atârn de secunde,
îl fixez de speranţă –
un déjà vu
în catacombele sufletului…
(Autor: Lavinia E. Niculicea, 3 febr. 2017)

joi, 5 ianuarie 2017

Recenzie carte – Mă numesc albastru


Am avut bucuria să citesc zilele acestea o carte foarte complexă şi interesantă, intitulată: ,,Mă numesc albastru, de Marius Leordeanu, un tânăr cercetător, poet, compozitor. Mai jos vă redau impresiile mele despre această carte, invitându-vă să o citiţi:
Cartea de faţă e o confesiune sinceră a unor trăiri înalte, o călătorie fascinantă a autorului care face înconjurul lumii interioare, căutând ardent comorile ascunse ale lui Dumnezeu –adevărul, credinţa, iubirea, înţelepciunea… Cu fiecare pas le regăseşte în sine printr-o culoare, care îi dă identitatea, aceea de explorator al profunzimii.
E minunat cum Marius Leordeanu alege nuanţa cea mai subtilă pentru a revela inefabilul, miracolul de a vedea, pentru a desena în el şi în ceilalţi firescul, nevoia de cunoaştere, a da un nou înţeles vieţii şi lucrurilor. Prin linii clare, îşi dezvăluie desenul ascuns al sufletului, cu o credinţă nezdruncinată, ca a unui copil ce crede în ziua de mâine. De fapt, cartea e şi o reîntoarcere la copilărie. O regăsire a inocenţei. Ea ne învaţă să vedem lumea prin ochii unui copil, fără prejudecăţi, ci întrebându-ne sincer sufletul ce vede în om, într-o floare, într-un apus de soare, într-o culoare – punct de suflet ce uneşte cerul cu pământul. Vederea e cea care semnifică un mod aparte de a privi lumea. Prin lentilele credinţei, o poate recepta, o poate cunoaşte, o poate asimila. Înţelege că viaţa e osmoza cunoaşterii şi a simţirii. Printr-o singură culoare, vede (conţine) Totul şi ne învaţă şi pe noi să o percepem la fel.
De ce albastrul şi nu altă culoare? Albastrul nu este o culoare, ci starea de a fi, esenţa subtilă a fiinţei. Un Tot în toate. Îi e Prezent luminat de sens, fereastra prin care el – omul – poate vedea nevăzutul. Puntea care uneşte lumea din afară cu cea dinăuntru. Albastrul e amprenta infinitului lăsată pe fiecare emisferă de gând şi pe fiecare fărâmă de suflet, după care poate recunoaşte unicitatea clipei.
Autorul e un profund căutător de stele. S-a apropiat de ele prin credinţă. O credinţă vie ca şi apa de izvor, o curgere perpetuă prin arterele fiinţei. Albastrul îi înalţă gândul până la ele. Prin fiecare scânteie de adevăr revelat, aprinde o lume. Cea nevăzută. El ţinteşte cele mai înalte dimensiuni, îşi poartă gândul prin constelaţii, descoperind în odiseea sa şi alte orizonturi de cercetat, pe care le trece prin filtrul propriu, al minţii şi al simţirii. Rămâne o revelaţie: Albastrul. Unic răspuns dat vieţii. Albastrul îl identifică cu iubirea absolută, îi dă fiorul nevăzutului care-l face viu: ,,Sunt ce iubesc şi ce iubesc e viu. ,,Iubirea e cea care ne dă direcţia, ne dă trezirea într-o lume plină de culoare ce ne face să vibrăm în acelaşi ritm cu florile, cu păsările, cu vântul, cu stelele.
Citind această carte începi să visezi, să-ţi pui întrebări, să te transfigurezi în această culoare, apropiindu-te mai mult de tine însuţi şi de Dumnezeu. E ca o alchimie ce te contopeşte, ce te transformă, ce te duce în alte timpuri. Iubirea şi credinţa se ţes spre a ne îmbrăca sufletul cu o haină ce nu se demodează în timp – speranţa într-o lume mai bună, mai plină de sens.
Cartea aş putea s-o compar cu o muzică, la început are un ritm necunoscut, dar pe măsură ce-o asculţi, doreşti să o descoperi şi mai mult, să o fredonezi, culminând cu o simfonie ce ţi se imprimă pe suflet. O armonie care se mulează pe trăirile tale individuale, ca o căptuşeală a fiinţei.
(Recenzie carte  Mă numesc albastru, de Marius Leordeanu.)

miercuri, 4 ianuarie 2017