Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

joi, 31 octombrie 2013

Uneori, oamenii pleacă



Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră, fără să ne întrebe, fără să ne anunţe, fără un cuvânt… Uneori, ei pleacă pentru că nu-şi mai găsesc locul lângă noi, alteori doresc să rămână însă nu ştiu cum să ne-o arate, nu mai găsesc drumul către noi…
De multe ori, viaţa alege în locul lor… Moartea, boala, accidentele, neînţelegerile aleg ca ei să ne fie luaţi… şi nu avem niciun cuvânt de spus. Ne rămân întrebări chinuitoare, răspunsuri nesatisfăcătoare, o grămadă de  de ce-uri”, derulăm în mintea noastră un întreg film, noi fiind protagoniştii şi regizorii lui… Ne spunem: dacă aş fi fost aşa, sau poate dacă nu se întâmpla aşa, dacă i-aş fi arătat mai mult… etc. Adevărul este că pe lumea asta singura certitudine este faptul că suntem trecători şi că există pierderi ce ne lasă sufletul gol, toate celelalte sunt probabilităţi care se pot întâmpla sau nu, doar moartea este garanţia pe care o avem de la naştere. Începi să mori din clipa când te naşti, începi să trăieşti din clipa când iubeşti. Viaţa, iubirea şi moartea îşi dau mana aici pe pământ, un fel de pact pentru ca omul să cunoască eternitatea.
Pierdem oameni din vina sau fără vina noastră, pur şi simplu pentru că aşa e viaţa cu pierderi şi câştiguri, cu înfrângeri şi succese, cu regrete şi împliniri… Nimic nu e constant, totul se schimbă, totul are o finalitate.
Când pierdem un lucru, ne plângem şi ne panicăm, însă când pierdem un om, atunci înţelegem care sunt adevăratele pierderi, că lucrurile pot fi refăcute, pot fi înlocuite, însă oamenii de lângă noi nu. Şi atunci înţelegem că ar trebui să le spunem mai des celor dragi, că îi iubim, că ne pasă de ei, să îi ţinem în inimă, chiar dacă nu putem să-i ţinem de mână, să le vorbim mai mult, să le arătăm ce şi cât reprezintă în viaţa noastră. Ştiu sentimentele nu se măsoară în procente, însă le putem manifesta mai intens, pentru că viaţa e imprevizibilă şi unică. Când pierdem pe cineva drag e ca şi cum am pierde o bucăţică din noi, asemenea unui joc de puzzle, când pierde o piesă, el devine incomplet… La fel şi noi, devenim incompleţi. Preţul unui om nu poate fi cuantificat decât de ce alegem să simţim pentru el. Dacă alegem să-i arătăm iubire, el devine de nepreţuit.
Uneori, oamenii pleacă, dar pe solul inimii noastre rămân paşii lor: experienţe, amintiri, iubiri, sentimente. Alegeţi să spuneţi acum: îmi pare rău, iartă-mă, te iubesc, pentru că cei de lângă noi nu vor fi cu noi o veşnicie.


31.10.2013

sâmbătă, 12 octombrie 2013

Gând de toamnă



Azi, e un octombrie luminos... Soarele râde cu mai multă poftă pe cerul azuriu, care îmi inundă sufletul cu străluciri de veselie. Păsărelele ciripesc în graiul lor plin de candoare, trezindu-mi sufletul din tăcutele visuri. 
Vântul mă atinge pe furiş, cu mângâierea crizantemelor, cu parfumul rozelor. Un fluture zboară fericit. Îl privesc cu mirarea şi bucuria unui copil. Astăzi, vântul a aruncat departe norii, iar ploaia s-a ascuns dincolo de ei. Razele soarelui alintă florile înrourate iar copacii le străjuiesc visele. Toamna are cel mai frumos zâmbet şi  îmi aduce în suflet magia prin covorul de frunze şi prin suavele miresme. Privesc căderea frunzelor ca-ntr-un dans al melancoliei. Dorul se aprinde în mine... Frunzele îmi îmbracă paşii cu eternitate. Amintirile mă urmăresc şi îmi lasă dulcele-amar parfum al aşteptării.
Nu doar eu, dar cred ca şi octombrie a devenit nostalgic după vară, soare, vise...  
Sunt invadată de o stare de bine, de linişte, de căldură, de copilărie. Simt un dor de Viaţă.

12.10.2013



vineri, 11 octombrie 2013

Cititul, o oază pentru suflet


Pentru mine, lectura este o formă a fericirii. Citirea unei cărţi mă transpune într-o altă lume, la care nu aş avea acces într-un alt mod. E un privilegiu de a mă regăsi şi a trăi mai multe vieţi. Lectura este un refugiu în care mă adăpostesc de toate superficialitatea şi mizeriile lumii. O carte este medicina pentru suflet.
“O carte buna nu are niciodata sfarsit.” spunea R.D. Cumming.
Da, o carte bună, pot spune eu că îţi schimbă viaţa şi vei dori să o reciteşti, să te împrieteneşti din nou cu acea lume, care ţi-a adus o viaţă în plus. O astfel de carte este pentru mine: Pacientul Englez, pe care am citit-o pe nerăsuflate. O poveste de dragoste. De mare dragoste. Ea este una dintre cele mai frumoase istorii literare si cinematografice ale lumii. Este scrisă de Michael Ondaatje. S-a făcut şi un film după această poveste, regizat de Anthony Minghella.
Pe scurt: Explorator pasionat al desertului, interesat „numai de lucrurile care nu pot fi cumparate sau vandute”, barbatul fara nume este contele ungur Laszlo Almasy, descoperitorul oazei pierdute Zerzura. O iubeste pe Katharine, sotia unui englez care lua parte la expeditii. Este un pasaj din carte care imi place:
„Aceasta este povestea modului in care m-am indragostit de o femeie care mi-a citit o anumita povestire din Herodot... Era o inocenta, surprinsa de ceva din mine... Eu sunt un om care asteapta pana vede ceea ce vrea.” O iubeste total, dureros, ii savureaza sub toate formele prezentele, ii uraste absentele. Impreuna descopera sensuri care ii tulbura, care le deschid vazduhuri de fericire si adancuri de nelinisti. „Ea intotdeauna si-a dorit cuvintele, le iubea, crescuse printre ele. Cuvintele ii dadeau claritate, ii ofereau o logica, un tipar. Pe cand eu simteam ca vorbele indoaie emotiile ca pe niste nuiele inmuiate in apa.”
“Când îi întâlnim pe cei de care ne îndrăgostim, un colţ al spiritului nostru devine un istoric, un pendant, imaginându-şi sau amintindu-şi o întâlnire în care celălalt a trecut nepăsător […]. Dar toate părţile trupului trebuie să fie pregătite pentru sosirea celuilalt, toţi atomii trebuie să tresară într-o singură direcţie pentru a se ivi dorinţa.”.
V-am făcut curioşi? Dacă nu aveţi răbdare şi obiceiul de a citi, va propun sa vedeţi filmul, dar zic eu că nu se compară cu a citi cartea. E mult mai fascinant... “Ar trebui sa citim pentru a le da ocazia sufletelor noastre sa se desfete.” 
Va ofer câteva citate care mi-au plăcut mult:
"În fiecare noapte te scot din inima mea și în fiecare dimineață te găsesc acolo la loc.
"Jumatate din vreme nu pot sa traiesc fara sa te ating. In restul timpului simt ca nu conteaza daca te mai vad sau nu vreodata. Nu este vorba de moralitaate ci despre cat poti duce. "
Te-am parasit pentru ca stiam ca nu te pot schimba niciodata... De acum inainte fie ne vom gasi sufletele fie ni le vom pierde...„Aceasta a fost povara povestii nostre. Situatia noastra... Paranoia si claustrofobia iubirii ascunse.”
– Pacientul englez"


joi, 10 octombrie 2013

In Memoriam Laura Stoica



Pe 10 octombrie 1967 se năştea cântăreaţa Laura Stoica, pe care am indrăgit-o foarte mult. Artista ar fi implinit 46 de ani, dar, din păcate, viaţa a avut cu ea alte planuri. Laura Stoica a murit pe data de 9 martie 2006, in urma unui tragic accident de masină, alături de cel pe care-l iubea, Cristian Mărgescu. Stiu ca la vremea aceea m-a marcat foarte tare aceasta veste cumplita. Tocmai ce îşi găsise fericirea, era însărcinată si astepta cu emoţie să devină mamă. Ne dam seama in astfel de momente grele că viaţa e dura si imprevizibila, uneori. Tot ce putem face este să ne amintim de ea cu drag, ascultându-i vocea deosebită şi melodiile care au devenit hit-uri peste ani.
Mi-a plăcut la ea atitudinea pozitivă, mereu optimistă chiar daca viaţa nu a răsplătit-o aşa cum merita. Zâmbetul ei candid şi luminos avea puterea de a-ţi oferi o stare de bine, iar vocea ei aparte îţi transmitea emoţii infinite pe care doar un artist autentic le poate transmite publicului. Era o prezenţă tonică, plină de viaţă, generoasă, onestă, modestă şi caldă. Avea un timbru vocal inconfundabil, plin de originalitate. Era adepta inovaţiei în muzică.
Intr-una dintre melodiile sale spunea: Eu n-am atins nicio stea. Cred că s-a grăbit să atingă o stea şi a plecat fulgerator dintre noi... Fizic nu mai e printre noi, dar ea a rămas in sufletele noastre prin muzica sa, prin amintirile despre ea... Parca versurile sale prevedeau acest tragic deznodământ. Una dintre piesele mele preferate sunt sugestive:
"Un actor grabit, care pleaca, imediat ce piesa a luat sfarsit,
Bucuros ca rolul a fost usor, alearga... spre alt decor?"
Da, a fost un actor bun, grăbit, care după ce şi-a dus la bun sfârşit rolul pe acest pământ, a alergat spre alt decor, sper că unul mai bun...
Laura Stoica a fost si va ramane una dintre artistele mele favorite....


Nicio stea






marți, 1 octombrie 2013

Nevoia de a înţelege viaţa



"Mulţi trăiesc viaţa, puţini însă o pricep."

Încerc să înţeleg viaţa... Nu e uşor de făcut, dar doar aşa pot s-o trăiesc mai demn şi mai bine.
Mereu mi-am zis ca nu putem fi constanţi în sentimente. Şi asta pentru simplul motiv că suntem oameni, nu suntem perfecţi, avem momente în care purtăm raiul în suflet, iar alteori iadul, de multe ori puţin din fiecare.  Nu suntem roboţi şi nu putem acţiona în fiecare zi la fel. Nu suntem nici îngeri, cu aripile mereu deschise spre eternitate. Suntem doar oameni, mânaţi de dorinţe, imperfecţiuni, îndoieli, speranţe. 
Un om e un univers de stări, de cuvinte şi emoţii… Unii aleg să-şi facă cunoscute cuvintele, alţii le închid în ei, preferând să-şi arate mai degrabă emoţiile. Unii preferă ca doar tăcerea să o lase să vorbească în locul lor. Intr-adevăr, un om poartă în el mai multe vieţi şi nu ştii niciodată pe care o poţi descoperi.
Viaţa e uneori ca un clovn, care tot face giumbuşlucuri. Ne face să râdem, să ne minunăm. De multe ori, trucurile sunt cam nepotrivite şi nu ne prea vine să râdem. Atunci când ne obişnuim prea mult cu o stare, viaţa ne serveşte o mâncare rece: Durerea. 
Viaţa conţine multă dualitate: pe cerul sufletului tău, azi poate fi soare, iar mâine ploaie. Dacă nu am trăi ambele momente, nu am vedea curcubeul, care se arată la orizont, atunci când ne lăsăm stropiţi de picăturile vieţii. 
Viaţa e un oftat prelung, sau un surâs cald… amăgire sau încredere. Poate să însemne ziduri sau ruine. Azi construim, mâine dărâmăm şi tot aşa. Singura constantă e faptul că mereu învăţăm. Învăţăm să iertăm, să acceptăm, să tolerăm, să ne autodepăşim, să ne stăpânim, să gustăm fericirea, iar în final să iubim… Dar mai presus, de toate, învăţăm să fim noi înşine şi să fim mulţumiţi cu noi, iar asta e cea mai mare descoperire. Pentru că doar atunci când recunoaştem cine suntem cu adevărat, putem să ne iubim şi prin urmare să-i iubim şi pe ceilalţi. Iar iubirea noastră va produce în cei de lângă noi, transformarea. Doar pentru că îi iubim aşa cum sunt, ei vor dori să se schimbe. Tot ce îşi doreşte un om este să fie iubit aşa cum e, nu aşa cum ar putea fi. 
Viaţa nu e o sarcină uşoară, însă e tot ce ni s-a dat. Trăirea ei este amprenta ce o lăsăm pe pământ. E preferabil să fie una de neşters. Îmi doresc ca paşii mei, să lase urme în sufletul tău…