Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

miercuri, 13 aprilie 2011

Realitatea cenuşie a sistemului medical

De câteva zile încoace, încerc din răsputeri să mă adun, să-mi recapăt tonusul vesel şi optimist cu care îi obişnuisem pe cei din jur. Trăiesc momente dificile şi asta din cauză că tata este încă în spital cu probleme de sanătate.
Nu am mai putut să aştern în scris tot ceea ce mă apăsa în interior, însă azi mi-am spus că trebuie să privesc în oglinda sufletului meu şi să redau tot ceea ce se vede. Nu e uşor să scrii oricând şi oricum, e necesar să ai o dispoziţie potrivită pentru a crea, să ai echilibru şi linişte interioară pentru a putea să-ţi „auzi” muza. Este o perioadă stresantă în care ceața rece a confuziei și deznădejdii mi-a învăluit viața. Din când în când, mai picură pe petalele fragile ale sufletului, roua speranței coborâtă din tărâmul celest.
Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că, cât de cât, starea tatălui meu este stabilă. Și asta într-o mare măsură se datorează doctorei care s-a ocupat cu dăruire de tatăl meu. Simțul ridicat al responsabilitații și promptitudinea cu care a acționat dânsa au contribuit la reducerea suferinței tatălui meu. De asemenea, mi-au întărit convingerea că încă mai avem în țară medici competenți, profeșioniști, care își efectuează meseria cu dăruire, în ciuda lipsei banilor din domeniul sănătații. Nu aceleași cuvinte de laudă le am la adresa celor care au frâiele sistemului sanitar și se ocupă de această țară. Pentru că tata se află în postura de pacient am luat contact cu toate deficiențele și lacunele sistemului medical din România. Se desființează spitale, oamenii sunt lăsați să moară în fața spitalelor pentru că nu mai au parte de îngrijire adecvată, salarii mizere care le determină pe multe cadre medicale să părăsească țara și lipsa aparaturii performante. Ce cuvinte descriu mai bine această stare anormală de lucruri?
Cuvinte ca: indiferența, suferința, incompetența și lista cuvintelor grele ar putea continua, din păcate. Am constat că este un sistem muribund ce cu greu mai poate fi resuscitat și ținut în viață. Este nevoie de o reformă drastică care să readucă la viață acest sistem năpăstuit.
Pănă de curând, mă număram printre persoanele care alegeau să păstreze tăcerea în ceea ce privește nemulțumirea față de tot ceea ce se întâmplă în domniile importante, cum este și cel al sănătății. Preferam să îmi spun părerea celor apropiați sau chiar să mi-o țin pentru mine, considerând că strigătul meu de ajutor nu ar conta și nu ar schimba cu nimic realitatea crudă în care ne zbatem. Însă acum nu mai pot să tac și să mă prefac că nu contează... îmi spun opinia vizavi de ceea ce se întamplă. Nu e sănătos să avem o atitudine de indiferență și introvertire. Cum spune Octavian Paler: ”Nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă.”
Mă gândesc la tot ceea ce am trăit eu și familia mea zilele acestea... disperare, neputință, epuizare, durere... stări ametecate ce-ți golesc sufletul de putere. Era nevoie ca tata să fie internat intr-un spital din București pentru a i se face o analiză importantă(angiografia coronară) și nu reușeam deloc să obținem internarea pentru că ni se dădeau tot felul de explicații: ba că este in preajma Paștelui, locurile fiind rezervate, ba că trebuie să fii mai mult mort decât viu ca să ți se facă o astfel de analiză și asta pentru că costă foarte mult, iar spitalele duc lipsă de fonduri materiale, așa cum se știe. În condițiile în care tata a lucrat mai bine de 40 de ani în domeniul sănătății ca asistent medical iar sora mea și cumnatul fiind doctori...e destul de frustrant să te lovești de astfel de situații, zic eu sub demnitatea umană. Mă întreb eu ce poate să facă omul de rând, lovit de boală, într-o astfel de postură ingrată? Nu are altă altrnativă decât să moară. Ca cetățeni a unei țări ce face parte din U.E, e normal să nu ni se cenzureze dreptul la sănătate, la o viață decentă și demnă.
Ieri am primit ușurată vestea bună că tata poate fi internat. Gândurile mele calde și luminoase se îndreaptă spre el, care în aceste clipe se află pe patul Spitalului Universitar din București, așteptând cu încredere ca mâine să i se facă investigația hotârâtoare.
Am învățat că viitorul este o necunoscută, o probabilitate și nu o certitudine. Este important să trăim în prezent, simţind prezentul trăind în noi pentru că el este singura realitate la care ne raportăm.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu