Lavi en rose

Iubesc literatura, frumos trandafir ce-mi pătrunde fiinţa cu al său parfum de gânduri. Când scriu mă exilez pe un tărâm ce nu cunoaşte timp, vârstă, hotar... Mă cufund în mine şi las ca visurile să-mi spele clipele în marea de cuvinte. Când compun, fiinta-mi este cuprinsă de valuri de lumină, ce se se opresc pe ţărmul fericirii. Zâmbesc pentru că ştiu că pot iubi cuvântul. Zâmbetele au prioritate pe drumul poeziei, care are un singur sens-dragostea de frumos. Iubirea de cuvânt este izvor de inspiraţie care curge in anotimpul viselor... Lacrimile, dorul, suferinţa, fericirea, surâsul le închid inauntrul cuvintelor, ca miezul fiintei mele sa dăinuie peste timp, sa imbrace mantia eternităţii. Am ales sa iubesc un vis ce nu are sfârşit, doar început... Am ales sa iubesc oamenii dincolo de greşeli şi vulnerabilităţi, sau poate ca, chiar aceste lucruri m-au învăţat cuvântul sfânt "iubire". Poate ca mi-ar fi mai uşor să urăsc, dar cu siguranţă aş înţelege mai puţin taina de ...

Vânt de noiembrie bate în mine, Cu zâmbet plin de melancolie. Vreau să-ţi ating visul nopţii Îmbătată de ploile tinereţii. În tine, se naşte lacrimă de stea Îmi picură în amurg, dragostea. Secundele trec alert prin vene Furtuni de vise îmi cad pe gene. Dorul de tine îmi frânge aripa Lacrimile îmi limpezesc clipa Vino, iubite, arata-mi drumul Aşterne-mi sub gânduri, ultimul Vis de dragoste,

Ploaia îmi bate la fereastră Cu degetele nostalgicei toamne Imi şopteşte cu voce măiastră Dragostea picurată pe gene. Cuvintele-mi curg fără veste Pe frunze colorate de dor Se zbat-n mine visele terestre Licori lăsate de îngeri în zbor. Sorb cu nesaţ stropii albaştri Potolindu-mi setea nebună de tine Te dezmierd cu ai nopţii aştri În clipa de amor, spăl efemera trăire. Sunt umbra care-ţi vegheză ultimul gând Vis deghizat în ale toamnei versuri Înmoi călimara în lacrima unui amurg Scriu în sufletul tău, ale vieţii răspunsuri.

Sunt vis mirosind a toamnă Cu ploaia ascunsă-n gânduri În ochii-mi vii, norii se leagănă. Cad frunzele bătute de dor În tăcerea inimii albastre Tu mă atingi cu al nopţii fior. Sunt vis acoperit de brumă Îţi bat în zori, la a ta fereastră. Aducându-ţi clipe de aramă. În plânsul pomilor de toamnă Eu îţi simt oftatul şi durerea Îmi las inima în a ta palmă. Sunt vis făr’de început şi de sfârşit Îţi strivesc cu paşii, somnul dulce-amar Pe gene-ţi stă plans, amorul ursit. Pictez pe pânză amurgului, iubirea Un dans în doi, udat de ale toamnei ploi Melancolia pe veci ne pastelează firea…

Dimineţi de toamnă mă îmbrăţişează cu nuanţele calde ale dragostei, aducându-mi o aromă duce-amăruie, un aer încărcat de-al veşniciei dor sorb însetată orele de reverie le măsor în stropi de iubire, pastelate de visuri firave. cad în melancolie frunzele arămii acoperindu-mi fiecare gând cu clipe înaripate de cer roua îmi spală cuvintele zburdalnice în lumina stelelor nepereche, care zâmbesc muritorilor indrăgostiţi de un vis de toamnă... Eşti aici, iubite, la începutul lacrimii, înfrigurate de un nepătruns fior mă alinţi cu un dor sufocat între cer şi pământ. îmi simţi tu necuprinsul, taina, patima visul care niciodată nu minte? îmi auzi glasul sonor care seamană a izvoare plânse, în seri cu lună plină? îmi vezi gândurile înveşmântate în amurgul învineţit de a toamnei vină? Sunt un trandafir scăldat de raza sorţii, pe aleile pavate cu dorinţe celeste dezbrăcat de ale vieţii iluzii.

Va ofer spre vizionare cel mai recent videoclip,invesmantat in nostalgia toamnei!

Sunt copac îmbrăcat în lumina unui cer dezgolit de regrete crengile-mi sunt atele la durere când un vânt rece de toamnă trece, trezindu-mi din vis rădăcina. Sunt copac mângâiat de suflarea unei clipe ce zace-n speranţă Aştept lacrima soarelui să spele de pacate, coroana abandonată în tăcerea ciorilor stinghere. O toamnă, zeiţă ce ţeşi visarea Mai, lasă-mi frunzele să-mi acopere gândurile ce mor de dorul iubirii să-mi aducă a veşniciei adiere păsările să mă atingă cu degetele fericirii.

Zâna Toamna, frumoasă şi nostalgică, a poposit şi pe meleagurile noastre ... peisaj ce ne încarcă sufletul cu emoţie şi culoare. Toamna ne pastelează trările, ajutându-ne să descoperim in forurile noastre interioare tot ce e mai peren, mai frumos, mai pur şi autentic. Se aude sunetul zlogbiu al picăturilor gingaşe de ploaie ce ne înaripează gândurile spre vis şi ne susură la ureche melancolice şoapte de dragoste pe care toamna le-a trăit în sfera divinului. Parcă ar dori să ne înveţe şi pe noi emoţiile calde pe care doar iubirea ni le trezeste în suflet. Astăzi se simte atingerea toamnei pe străzile noastre... lăsând în urmă parfum de melancolie, de tainică aşteptare şi visare... ea aduce în desaga-i fermecată recolte îmbelşugate, prospeţime şi voioşie, dar şi brumă de gânduri triste ce se depun pe dealurile înverzite ale sufletului. Mie, toamna îmi lasă în cămările sufletului un sentiment accentuat de nostalgie, un dor de …infinit şi de lumină, de izvorul nesecat al desăvârşiri...

Te caut în lacrima de mister a izvorului, În vuietul copacilor trişti, solitari pe alei. Să-mi aduci clipe de iubire furate din Rai. Te caut în ploaia caldă, rebelă de vară, În pământul îmbrăţisat de dorul unui cer Să-mi aduci clipe de iubire furate din Rai. Te caut pe cerul pictat în nuanţele veşniciei În florile suave, scăldate de ploaia de fluturi Să-mi aduci clipe de iubire furate din Rai. Te caut în adierea vântului ce-mi şopteşte iubirea În curcubeul ce aruncă pe sol călătoare raze divine Te caut … şi te regăsesc în visele ce-mi săruta gândurile, atinse de vraja nopţilor cu gust de agonie şi extaz.

Astăzi m-am decis să scriu câteva rânduri pe blog, să vă las să rasfoiţi câteva din filele sufletului meu ce sunt imprimate cu doruri adânci, visuri îndrăzneţe, trăiri nuanţate de dragoste şi adevăr. Dau perdeaua emotivitaţii la o parte şi las ca lumina sentimentelor profunde să se răsfrângă asupra cuvintelor… De fiecare dată când scriu, îmi propun un monolog al sinceritaţii şi al bucuriei de a-mi explora capacitaţiile literare. Aşa cum am mai afirmat şi în alte articole, scrisul este un mod de a evada din lumea concreta, în lumea abstractă, de a mă vindeca pe mine şi pe ceilalţi şi de a mă reinventa clipă de clipă. Cuvântul este instrumentul cu care operez pe inima cititorului, aducându-i starea de linişte, de visare, de interiorizare şi de regăsire. Simt satisfacţie deplină, atunci când reuşesc să strecor cuiva o bucăţică din mintea şi sufletul meu, să poată auzi ecoul vieţii şi al dragostei. Nu am mai scris în ultimul timp, şi asta pentru că am început un regim alimentar care a pr...

I've been in a good mood today. I tried to write something positive. Now, I'm sharing with you, my readers, my deepest thoughts...it seems that my muse is with me:). I think the main criteria for finding inspiration is that I have an interest/passion for writing and I love people. I always want to put a smile on their face. I consider myself an optimistic person and have a very good psychic. The positive attitude is what helped me in fighting with problems. Many people wonder how can I be so strong considering the health problem that I face. I’ve learned that problems are easier to handle with a smile than in tears and despair. I understand the importance of keeping a good attitude in life. Our time on earth is short, so I'm trying to live it to the fullest. What matters at the end of our journey through life is having no regrets. I don’t blame God for the trials of life, in fact I think my situation is a way to know me better and get closer to Him. Spirituality is my...

O cascadă de albe gânduri se revarsă peste pajiştea visului potolindu-mi setea de veşnicie lacrimile muiate în albastrul nopţii mi se zvânta la soarele iubirii... doar tu si eu, ne legănăm în paşi nebuni de vals exersând dansul fericirii. adesea, ne impiedicăm în ritmul alert al pasiunii, dar mă las îmbrăţişată de stelele pereche ce imi luminează paşii imi spăl cuvintele şi dorul în privirea nostalgică a lunii le îmbrac în taina visului ei, să-ţi umplu gândurile, iubite, cu flori de nu-mă-uita ce au parfumul sufletului meu. pg" />

Ce este un zâmbet? Tu cum l-ai defini? m-a întrebat el curios. -Este un bulgăraş de soare rătăcit pe chipul nostru ce luminează atât sufletul nostru cât şi pe al celor ce ne privesc. Un zâmbet este dovada faptului că am învăţat să trăim simplu şi autentic, că ştim să dăruim din inimă şi să iubim necondiţionat. Când zâmbim, le dăruim celorlalţi o fărâmă din fiinţa noastră, arătăm că ştim cine suntem şi ce posedăm în interior, că avem încredere în noi şi in ceilalţi, considerându-i demni de a primi ceva din sufletul nostru. Îmi place să zâmbesc pentru că ştiu că pot astfel dărui, împlinind legea iubirii. Când zâmbesc mă simt vie, mă simt eu, cea naturală şi dezinvoltă. -Când tu îmi zâmbeşti, viaţa mi se pare un vis de dragoste din care nu mi-aş mai dori să mă trezesc niciodată, replică el cu emoţie în glas. -Cred că zâmbetul este imortalizarea pe chip a clipei de fericire, care zace în străfundurile fiinţei noastre,este radiografia frumuseţii interioare, am spus eu fericită. -Oare de...

Într-o dimineaţă, am simţit că razele vioaie ale soarelui au penetrat perdeau de nori groşi şi cenuşi ce acoperea cerul şi au pătruns în cameră, trezindu-mă după un somn dulce şi odihnitor în care fiinţa-mi a hoinărit pe tărâmurile îndepărtate ale visului. Ochii-mi mici şi toropiţi de somn s-au deschis încet, devenind surâzători în clipa în care am văzut chipul celui ce-mi umplea sufletul cu iubire. Pe chipul lui se citea nemărginirea şi clipa divină de iubire ce îndelung sufletul meu le-a căutat cu înfrigurare. El mă privea îndelung cu duioşie şi nesăţioasă dorinţă de parcă eram asemenea unei picături din nectarul celest pe care se pregăteau să-l soarbe zeii. El mă sorbea cu privirea-i caldă şi senină de copil, dornic de a citi pe nerăsuflate toate filele sufletului meu, de a se contopi cu infinitul din mine în visul cu angelice trăiri şi în nebunia clipelor înfierbântate. El,oaza de bucurie a sufletului meu îmi şoptea în mod tainic: ”Te iubesc!... tu eşti clipa rătăcită a inimii mel...

În valuri de iubire mă arunc, lacrimi de soare îmi zvântă visurile în care plouă cu dor, mă înec în ale tale dezmierdări ce preface-n jar, triste regrete. opreşte, cu privirea-ţi colorată în nuanţele apusului din Rai, clipa crudă ce iute se grăbeşte gonind prin clepsidra de iluzii, să mă lase să gust nemărginirea ce are parfumul săruturilor tale să simt atingerea gândurilor tale din dimineţile fierbinţi de vară. iubite, simţi cum sufletele noastre dansează pe melodia tainelor vieţii care sparge stânca tăcerii de ieri? vreau ca noi, să amăgim timpul hain cu un vis ţesut, cu fire de suflet albastru sa prindem aripile veşniciei în zborul liber al dragostei.

Pe paginile sufletului meu, împletesc o cunună de gânduri, ce au aroma dulce a crinilor în nopţile de vară. Cuvinte scrise cu cerneala dorului de tine, le aştern pe foi de clipe. Mă gândesc la cum e viaţa… îşi schimbă mult prea des înfăţişarea şi veşmintele. Poate că azi, ea are chef, să se îmbrace cu o rochie de vise în culori vii, mâine va purta haine cenuşii, poimâine cine ştie… iar, noi oamenii suntem nevoiţi să ţinem pasul cu viaţa, să o înţelegem, să îi zâmbim, să o tragem la răspundere pentru eşecurile şi visurile frânte de atâta zbor deşart, să o alintăm… un lucru este cert, nu o putem evita, ci trebuie să o acceptăm aşa cum e ea: capricioasă, frumoasă, rebelă, copilăroasă, şi neînţeleasă. Îmi place să urmăresc cu privirea, zborul păsărilor ce îmi pare lin şi neobosit. În acea clipă, mă gândesc la cum e zborul oamenilor, la călătoria de multe ori extenuantă care se numeşte viaţă. Las, ca gândurile să zboare asemenea păsărilor, în galaxia unor visuri ce nu cunosc povara timpul...

Sunt ca un colţ de stea ce lumineaza adâncimea ochilor tăi vrăjiţi tăcerea nopţilor, cu lună plină de aşteptare nu-ţi mai întunecă surâsul de flori. îţi împodobesc inima, cu trandafiri albaştri înveşmântaţi în cuvinte ce nu au fost rostite încă, îţi alung oftatul şi chem un vânt de dragoste să-ţi mângâie dorul, cuprins între palmele sufletului tău, copil rebel şi singuratic. vreau să-ţi fiu singura rază, aprinsă de lumina unui vis, într-o seară târzie de mai să mă furişez în odaia gândurilor tale să mă contopesc cu visele-ţi ce-şi aşteaptă rândul la fericire.

O ploaie de gânduri cu lacrimi de vară a ţesut peste suflet pânza unei iubirii ce sărută infinitul, gândurile-mi sunt zbor spre fericire stol de pescăruşi ce-şi lasă libere visurile frânte de furtuna existenţei. mă scufund alene în valurile unui dor pictat în speranţă mă înec în lacrima necunoscută de tine în adâncimea unui vis ce nu cunoaşte povara singuratăţii. vreau să ating cu degetele fericirii curcubeul din tine să rămân fără cuvinte doar prin semnele dragostei să vorbesc sufletului tău.

În sufletul meu e o rece toamnă Inima-mi este îngenuncheată, De o tristă iubire şi de soartă Fiinţa-mi parcă e moartă. O, ai plecat şi inima-mi plânge Simt cum lumina mi se stinge. Privirea mi-e goală şi tristă, Mă întreb de ce fiinţa-mi mai există.

Te rog… mai stai cu mine O clipă, să-mi fi desfătare. Să furăm din clepsidra iubirii Încă o clipă de patos nebun. Te rog… mai stai cu mine, Să mă arunci în marea de vise Să mă înalţ pe valul iubirii, Purtată de vânt spre alte zări. Te rog… mai stai cu mine Eşti îngerul existenţei mele, Tu, aripile încet mi le-ai vindecat, Să pot zbura spre infinitul Iubirii. Tu eşti visul meu cel dulce şi rebel Vis de dor şi căutare, luminat de iubire Ce mă încarcă cu tainice, subtile energii, Să simt binecuvântata clipă de „a fi”.

Mi-am luat ca mantie iubirea, Să mă păzească de cruda răutate Ce provoacă în om disensiunea, Lăsând sufletele genuine, ruinate. Speranţa-i o arzătoare făclie de cer, Ce-mi luminează acum, paşii minţii. Din scări de vise, parcă eu cobor Iubind lumina, mă înrudesc cu sfinţii. În tăcere, eu zbor în locurile celeste Culeg din albe stele, praf de credinţă Îl presar cu grijă, peste visele terestre Înveşmântate în umbre de biruinţă. Îmi spăl cuvintele cu roua de dimineaţă, Le hrănesc cu răsăritul ţesut în taină De ale noastre doruri, frânturi de viaţă Şi alung blestemul, otrăvitoare buruiană.

Timpul e un râu neobosit ce curge prin noi cu înţelepciune, determindu-ne şi pe noi să alergăm prin labirintul vieţii. Pe aripa timpului, îmi scriu visurile, dorul şi zborul ce uneori s-a frânt sub povara amintirilor. Răsfoiesc pagina amintirilor cu degetele sufletului cuprins de nostalgie. Nu vreau să trăiesc în trecut pentru că el este o iluzie, ci vreau să trăiesc în prezent deoarece el e singurul lucru palpabil ce mă determină să trăiesc intens şi sa fiu vie. Trecutul are rolul lui, acela de a înmagazina experienţe şi trăiri ce ne ajută în timp să ne descoperim şi să apreciem mai mult ziua prezentă. Dacă trecutul nu se mai poate rescrie, prezentul poate fi modelat şi transformat, conform gândurilor şi trăirilor noastre… Foarte mulţi trăiesc ori în trecut, ori în viitor, dar prea puţin în prezent şi astfel nu mai găsesc bucuria în a trăi clipa. Deschid fereastra clipelor şi respir bucuria de a exista aici, pe acest pământ răstignit de atâtea idealuri goale. Se simte un aer impregn...

Aşa cum am promis, voi încerca să scriu în jurnal gândurile ce freamătă înăuntrul meu şi să continui discuţia de ieri, despre câteva dintre coordonatele profunde ale sufletului meu: luptă, suferinţă, voinţă, speranţă, dor şi iubire. Pe harta interioară am redescoperit bucuria de a fi eu şi de a-mi reclădi visurile învăluite în fumul disperării şi suspinelor. Nu am disperat sub povara tristeţii, mi-am spus de fiecare dată când eram sub flama durerii(care ne arde zgura ego-ului) că trebuie să lupt şi să zâmbesc din nou. Am realizat că sunt un om puternic. Viaţa ne provoacă în fiecare clipă. Trebuie să-i acceptăm provocările şi să înţelegem că nu trebuie să stăm pe loc, pentru că nici viaţa nu o face. Scopul nostru este de a evolua şi a deveni fiinţe mature şi puternice, iar pentru asta trebuie să ne restructurăm priorităţiile în ordinea potrivită. Să nu lăsăm miciile bucurii şi clipele de lumină să treacă pe lângă noi… trebuie să intrăm în jocul vieţii cu bucuria şi curiozitatea unui...

De multe ori, am încercat să vă fac părtaşi la emoţiile, idealurile şi experienţele mele. Şi azi, aş dori să dau frâu imaginaţiei şi să vă fac să vedeţi universul cuvintelor aşa cum e el… fascinant şi complex, un univers care ne duce pe culmile cele mai înalte ale visului. Avem nevoie de vis, dar şi de o abordare corectă a realităţii exterioare. Am o filozofie de viaţă ce merită spusă. Aş vrea ca mulţi să vadă lume din jur prin ochii mei, ce au fost scăldaţi de roua suferinţei. Am un mod aparte de a comunica cu florile, cu păsările cu… Natura. De exemplu, îmi place să stau ore în şir să privesc florile, păsările ce străpung cerul cu zborul lor neobosit. Mă întreb de multe ori, câţi oameni se opresc din mersul lor, pentru a observa şi a admira nişte vietăţi mici şi delicate, aşa cum sunt păsărelele… câţi îşi rup din timpul lor să se bucure de o floare, de un apus splendid de soare? Îmi place să-mi comunic trăirile şi să descopăr împreună cu Universul bucuria de a crea, de a fi reală,...

Mă visez un trandafir roşu cu sclipirea unei raze albastre ce transformă în Rai, fiecare ciob de trăire. gândurile mi s-au frânt în spinii timpului. tu eşti un fluture înveşmântat în infinit te aşezi pe petalele-mi deschise spre iluzia dragostei. Vântul ne leagănă uşor în somnul veşniciei… ca-ntr-un balansoar al destinului. Nici tu, nici eu, nu ne dezlipim gândurile ce stau captive nopţilor fierbinţi de vară.

În sfârşit, a venit vara… Soarele râde cu mai multă poftă pe cerul azuriu care îmi inundă sufletul cu străluciri de tinereţe. Rândunele ciripesc în graiul lor plin de candoare, trezindu-mi sufletul din tăcutele visuri. Cireşii s-au înroşit de dragostea ce-o poartă albastrului cerului…un cer cu vise colorate de asfinţitul dorinţelor. Cireşele apetisante mă duc cu gândul la cireşul din curtea bunicii, care în fiecare an se lăsa pe mâinile noastre, a copiilor, dornici de a ne umple buzunarele cu roadele-i zemoase. Amintirile plăcute sunt ca un izvor de lumină ce se revarsă peste timpul prezent. Vântul mă atinge pe furiş, cu mângâierea florilor de salcâm, împletindu-mi în plete surâsul tău enigmatic Azi, cerul e ca o mare însetată de gustul ţărmului mult iubit. Îl privesc cu mirarea şi bucuria unui copil…cu zâmbetul îi ating inima ţesută în lacrimile îngerilor. Inspir intens respiraţia verii ce are parfum de iarbă proaspăt cosită şi gust de fragi sălbatici. Am aşteptat cu ardoare atinge...

îmbracă-mă cu vise să mă pot plimba pe cărări de gânduri pavate cu dragoste cu lumina dorului din privirea-ţi melancolică desenează-mi zâmbetul pe cerul clipelor de mâine imploră raza jucăuşă a lunii să îmi mângâie tristeţea închisă între genele sufletului amorţit ce picură lacrimă izbăvirii privirea mea te caută în înalţimile visului în rătăciri de o clipă să simt atingerea infinitului. adoarme-mă în taina anotimpului ferice cu şoaptele tăcutelor ploi ce curg alert prin mine ca într-un labirint de cuvinte nerostite.

Inima îmi e de gheaţă De când mi-ai spus adio, Viaţa îmi atârnă de o aţă Sufletul spune: te rog, vino… Mi-ai tulburat a mea fiinţă De când tu, întâi m-ai privit. În inimă, s-a aprins o luminiţa Iar, dragostea a inflorit subit. Cum să repari o inimă rănită?

Astăzi, mi-am propus să vorbesc despre încredere, şi asta pentru că în ultimul timp, m-am lovit de unele chestiuni ce vizau încrederea…de a crede în mine, în cei de lângă mine. Am meditat mult la ce înseamnă încrederea, mi-am pus unele întrebări pertinente vizavi de acest sentiment. Am înţeles că încrederea e hotărâtoare în a suda relaţii interumane satisfăcătoare, că ea e baza oricărei legături, indiferent de natura ei şi că fără încredere, nu există dragoste, prietenie, nimic… Mi-am dat seama, că foarte puţine persoane înţeleg, într-adevăr semnificaţia acestui cuvânt şi nu-i acordă importanţa cuvenită decât atunci când cineva îi face conştienţi de faptul că au pierdut-o. Încrederea şi viaţa au în comun faptul că sunt fragile. Eu aş asemăna încrederea cu un castel de nisip, care s-a construit greu, fiecare strat închegat de nisip pus la acel castel, constituind câte o experinţă de viaţă. La venirea unui val puternic, cum ar fi: minciuna, trădarea, ea se năruie, rămând pe ţărmul iubi...

Scrijelesc pe hârtie sentimentele pe care viaţa le îmbracă în nuanţe când mai deschise, când mai închise. În miez de noapte, când dorul tău îmi străpunge linia fericirii din palma vieţii, mă întreb ce înseamnă tăcerea ta... Oare tăcerea-ţi e o masca ce ascunde iubirea? Scormonesc prin frânturi de vise şi calc pe cioburi de amintiri ce-mi rănesc sentimentele înveşmântate în parfumul sinceritaţii. Sentimente pierdute curg ca un râu de regrete prin valea sufletului meu, răpus de văpaia dragostei. Luna, delicat astru, îmi mângăie cu raza-i caldă, obrazul scăldat de lacrimi. Cerul mă priveşte cu ochi blânzi în care citesc nemurirea. Simt că el îmi citeşte gândurile şi îmi gustă suferinţa. În palma sufletului meu, am ascuns un vis furat din stele. Acum e doar praf ce se pierde în dimineţile tăcute. Lacrimile ce izvorăsc din fântâna dorului îmi spală clipele cu tăcerea nopţilor de mai. Ca o pasăre rănită, căzută la pământ aşa este inima mea în această clipă de solitudine. Într-o clipa, tu m...

Dacă mă vei uita, iubirea mea Talazuri se vor zbate-n mare, Apusuri se vor pierde-n zare Păsări vor purta tristeţi copleşitoare. Dacă mă vei uita, iubirea mea Florile petalele-şi vor scutura, Izvoarele de dor vor lăcrima Copacii de haine se vor dezbrăca. Dacă mă vei uita, iubirea mea Soarele să zâmbească va înceta, Privighetorile din crâng vor amuţi Sălciile de lângă lac se vor jeli. Dacă tu mă vei uita, poate, Ziua se va preface-n noapte, Măreaţa luna, încetişor va păli Stelele pe cer nu vor mai sclipi. Dacă mă vei uita, iubirea mea Flori de gheaţă vor înflori în inima Şi nici chiar soarele cu căldura sa, Nu le va putea nicicând topi-va. Toate dorurile vor fi ferecate, Gândurile-mi vor fi încătuşate În mintea mea, toate, toate. Îngerii din cer se vor întrista Doar dacă tu…mă vei uita.

mi-e dor de mare zeiţa iubirii pierdute gândul meu atinge adâncimile mării simt cum sufletul tău scrie cu tuș dragostea pe zarea cea albastră cuvintele pierdute le regăsesc printre valurile ce scânteiază în asfințitul îmbrăcat în roze. cerul sărută marea, stingându-i dorul aprins de visul din zori simt cum marea se înveșmântă cu curcubeul veșniciei. vântul îmi dezgolește visul pe care înserarea mi l-a strâns în brațe. mă simt un înger trist coborât de pe coama regretelor tardive în liniștea serii ascult cântecul timpului. îmi lipesc sufletul de scoica amintirilor să-ți înțeleg tăcerea. luna îmi vrăjește clipele cu ale sale blânde șoapte simt că ești din nou aici… mă pictezi cu lumina din privirea mării stele ne sunt martore la dragostea noastră ne vom cununa pe țărmul nins de zările măiastre ne vom contopi cu marea într-un sălbatic dans purtați pe spuma visului spre taina fericirii.

Picături de ploaie îmi schimbă decorul pictat în culoare de cer singurătatea este un ciocan ce bate peste suflet cuiele dorului. mi-ai lăsat acum frimituri de stele cu care îmi hrănesc pustiul din mine. doar visul îmi dă aripi de înger să zbor dincolo de zidul tăcerii tale.

Încerc să scriu cu lacrima din privire pe fila nopţii dorul de tine care-mi fură în aceste clipe somnul. mă rătăcesc în visare ca-ntru-un labirint de vorbe mă aplec timid peste marginea clipei, să simt fiorul adânc al dragostei. printre genele visului mi-alunecă secretul fericirii închis în căuşul timpului. vino, vino iubite să-l descifrăm împreună lumina din a ta privire e un amalgam de cuvinte ce-mi umple cartea vieţii.

Ma simt ploaie caldă de vară mă preling pe buzele-ţi moi îţi sărut infinitul regăsit sorbind-ţi cu sete lacrima din colţul zâmbetului amară ca o cafea băută pe fugă marea o simt în ochii-ţi adânci gustul lor e dulce-sărat la fel ca viaţa. înot printe valuri de suflet mă lovesc de stâncile gândurilor tale înserarea ne e paravan pentru iubirea ce tăinuieşte paradisul cerul ne este aproape, picurându-ne praf de stele peste visul furat. iubeşte-mă ca un copil cu luna în privire pe ţărmul scăldat de iluzii. iubite, atinge-mă cu gândul să simt acum talazul fericirii cum se zbate-n mine. şoapte de sirenă îţi voi dărui în asfinţitul aprins de dorinţe pescăruşii cu cântul lor ne vor duce spre orizontul pictat în veşnicie.

Fericire-i pentru mine, În clipa când sunt cu Tine. Doamne, nu-i nimic mai scump Decât, să te am în inimă şi-n gând. Fericire-i pentru mine, Să-i fac semenului bine. Cu toată inima să Te iubesc Pe acest pământ să Te slăvesc. Să ard de zelul Tău mistuitor Să luminez tot adevărul Tău. Sufletul să-l înalţ în rugăciune, Să las în urmă orice amărăciune.

A venit suava primăvară, cu alai, Salcâmul adie printre file de suflet Aducând speranţa, cu parfum de mai Flori de cer îmi picură pe creştet. Trandafirii roşii îmi râd pe sub fereastră Eu te aştept să mă atingi cu vise timpurii Să ne lăsăm scăldaţi de roua cea albastră Să ne îmbătăm de liliacul cu parfum de mai. Te văd venind, înnourat de-un cer de dor. Mă las pierdută-n orizontul de roze plin. Inima-mi se imbracă în nuanţele unui bujor. Îmbrăţişarea-ţi dulce alungă al meu suspin. Mărgăritarii, acum se îngână-n ochii tăi, Iubite, te privesc ca pe un zeu solitar Îmi acoperi cu sărutări părul bălai Cu ploaie de şoapte ucizi visul amar.

A venit mult-iubita lună mai. Este luna în care ma regăsesc cel mai mult… poate pentru că am venit în existenţă în mai şi mă simt conectată la tot ceea ce înseamnă această luna: adierea blândă a vântului ca o şoaptă ce îmi mângâie sufletul, rândunele care dansează cu cerul dansul bucuriei, firele de iarbă de un verde aprins ce îmi induce dorinţa de a trăi intens fiecare clipă, razele jucăuşe ce îmi colorează chipul cu zâmbete şi sărutări de lumină, liliacul ce îmi înmiresmează gândul cu speranţă, înflorirea trandafirilor înveşmântaţi în nuanţele dragostei pure şi profunde etc. De fapt, primăvara doar în luna mai înfloreşte, făcându-ne declaraţii şi spunându-ne să ne lăsăm purtaţi în voia dragostei de viaţă, rătăcind prin vise, asemenea unui copil nevinovat… Vreau o primăvară cu ciripit suav de păsărele, cu picături îngâlbenite de soare, cu pomi pictaţi în culorile sufletului meu. Observ că primele zile de mai sunt stropite de lacrimile cerului. Plouă cu stropi mici, puri şi plini de...

Visez că vei veni în astă seară Balsam vei pune pe a mea rană. Vom adormi sub liliacul din grădină Îmbrăţişaţi de blânda, împărăteasa lună. Vântul va cânta pe strune de vioară Dragostea ce nicicând nu o să moară O să-ţi închin un poem de dor nebun Iubite, eşti pe veci al inimii mele stăpân. Liliacul înflorit îmi va ninge peste plete Înfioraţi, ne vom iubi cu nemăsurată sete. Din cer, ne vor veghea diamantine stele În zori, ne va trezi dulce tril de pasărele.

Mă plouă pe aripile gândului cu flori de liliac în alb pictate înmiresmate de un vis de iubire. Mă pierd într-un April de dor un zâmbet a înmugurit pe buza sufletului ars de tainele existenţei. Cerul şi-a deschis alene pleoapele sorbind seninul din lacrima născută de zăpada gândurilor mele. Tăcerea adie printre liliacul înflorit sălbatice dorinţe dansând în noapte îmi prelungesc trăirea efemeră.

De câteva zile am intrat intr-o stare de letargie poate și atmosfera de sărbătoare ce ne înconjoară e de vină. Nu am mai reusit să scriu ceea ce am adunat în suflet în ultimul timp. Saptămâna aceasta a fost una mai lejeră, fără prea mult stres și bătaie de cap. Deși nu m-am odihnit prea bine azi-noapte, am decis să scriu despre o persoană care astăzi mi-a făcut o surpriză frumoasă. Este vorba despre o persoană înzestrată cu însușiri multiple, o artistă cu un limbaj special și o aspirație sinceră spre un orizont superior, cel creștin. Numele ei este Constanța Abălașei Donosa, pictor, grafician și poet,dar mai ales mare Om. Nu am avut plăcerea să o întâlnesc față în față, am corespondat doar prin intermediul internetului și cu toate acestea din discuțiile ziditoare pe care le-am purtat, dânsa mi-a perceput cu acuratețe trairile interioare, surprinzându-mi toate manifestările sufletului. Ce mă determină să afirm aceste lucruri este fapul că dumneai a avut plăcerea să scrie un articol la...

Doamne, Tu m-ai ridicat pe culmi de împlinire, M-ai ajutat să-nving munţi de foc şi granit, M-ai copleşit cu a Ta supremă şi pură iubire Dăruindu-mi pe al Tău Fiu mult prea-iubit. El a ars ca o torţă aprinsă pe un altar de suferinţă Luminând, ca un far al meu trist, însingurat suflet. A scris cu spini şi sânge în mine o scumpă dorinţă Ca viaţa să-mi aibă o tare nădejde şi un nou cuget. Tată, un dor nestins în inimă Tu mi-ai lăsat, Să caut mereu a Ta faţă luminoasă necurmat, Un rug aprins să-mi fii pe veci în inimă, Doamne Să ard etern de focul şi harul mântuirii Tale. În zborul crud al vieţii mele am obosit, Dar aripi lungi de vultur Tu mi-ai dat Şi neobosit pe calea Ta eu am umblat.

Au început să mijească câteva raze de soare printre perdeau de nori plumburi ce mi-au acoperit viața în ultimele săptămâni. Așa cum se spune în popor: După ploaie iese și soarele. Sunt liniștită și bucuroasă că intervenția la inimă a tatălui a ieșit bine… simt că lucrurile reintră pe făgașul normal. Vreau să cred că soarele va străluci tot mai puternic pe strada vieții mele iar mireasma primăverii îmi va inunda sufletul. Privirea mi se înseninează și încep să am deschidere către lucrurile frumoase din jur, pe care de multe ori le neglijăm, prinși fiind în vâltoarea evenimentelor. Îmi sunt datoare cu un zâmbet așa că schițez un surâs plin de candoare. În zâmbet citesc: iubire, acceptare, demnitate și autostimă, atât pentru mine cât și pentru cei ce mă înconjoară. Acum, pomișorii din curte par să fie scăldați în culorile vii ale speranței și optimismului. Sunt emoționată la gândul că tata se va întoarce acasă în următoarele ore și îl voi putea îmbrățișa strâns. În lipsa lui, am încerc...

S-a înserat. Noaptea, veșmânt sculptat cu diamante ce strălucesc peste inimile tăcute, coboară tiptil peste întinderea orașului. Lacrimile, perle pierdute din colierul sufeinței străpung tăcerea nopții, dându-mi fiorul rece al necunoscutului, acest infinit obscur. Necunoașterea clipei de mâine este mai înfricoșătoare decât moartea. Îmi rezerv câteva momente în care să fiu eu cu mine, să-mi conștientizez trăirile din această zi care este pe sfârșite. Atunci când îmi vine să plâng, scriu, atunci când simt că nu mai pot suporta durerea, scriu; toate stările converg spre scris, țelul existenței mele. Acum, gândurile neliniștite ce șerpuiesc prin cotloanele minții îmi rănesc visurile țesute cu migală de copilul din mine, perforând liniștea nopții. Toată ziua am avut inima cât un purice, germenii îngrijorării prinzând rădăcini adânci în solul bătătorit al inimii mele. Am așteptat o veste de la medicul ce îl tratează pe tata. Mă rugam în tăcere că analiza la inimă să-i iasă bine. Noaptea tre...

De câteva zile încoace, încerc din răsputeri să mă adun, să-mi recapăt tonusul vesel şi optimist cu care îi obişnuisem pe cei din jur. Trăiesc momente dificile şi asta din cauză că tata este încă în spital cu probleme de sanătate. Nu am mai putut să aştern în scris tot ceea ce mă apăsa în interior, însă azi mi-am spus că trebuie să privesc în oglinda sufletului meu şi să redau tot ceea ce se vede. Nu e uşor să scrii oricând şi oricum, e necesar să ai o dispoziţie potrivită pentru a crea, să ai echilibru şi linişte interioară pentru a putea să-ţi „auzi” muza. Este o perioadă stresantă în care ceața rece a confuziei și deznădejdii mi-a învăluit viața. Din când în când, mai picură pe petalele fragile ale sufletului, roua speranței coborâtă din tărâmul celest. Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că, cât de cât, starea tatălui meu este stabilă. Și asta într-o mare măsură se datorează doctorei care s-a ocupat cu dăruire de tatăl meu. Simțul ridicat al responsabilitații și promptitu...