Azi, am
ales să vă spun o poveste… de viaţă. A mea. O poveste despre curaj, despre
iubire, despre puterea de a lupta, care împleteşte durerea, bucuria, şi
speranţa.
Poate, v-aţi
întrebat adesea: Cine sunt? Şi eu mi-am pus această întrebare. Nu-mi place să vorbesc despre mine, însă prin
scris o pot face mult mai uşor. Sunt un om, ca oricare altul, poate cu ceva în
plus: capacitatea de a compune, de a scrie, de a dărui celorlalţi nu doar
cuvinte, ci şi emoţii… un talent ar spune mulţi. Da, un har care nu-mi
aparţine, pentru că mi-a fost oferit de Cel de Sus. Îl iau ca pe un dar, care
la rândul meu îl ofer altora… Poate că
mi-a fost dat ca o compensaţie pentru ce aveam să pierd în viaţă. Dincolo de
surâsul copilăresc, de versul citit, se ascunde o poveste destul de dureroasă. Doresc
să vă introduc în acest univers uman, încărcat de stări şi trăiri adânci, în
care probabil, dintre semeni se vor regăsi.
“M-am născut într-o zonă mirifică din judeţul Vâlcea, într-o
zi de primăvară, în luna florilor şi a dulcilor poeme. Eram cel de-al doilea
copil al unei familii respectabile în Băbeni, oameni intelectuali (mama –
învăţătoare, iar tatăl – asistent medical) care mi-au insuflat valori morale şi
credinţă în Dumnezeu. Eram un copil cu părul blond, ondulat, scăldat de raze
strălucitoare, ochi căprui, vii şi jucăuşi, cu un surâs timid şi inocent în
privire. Tatăl meu obişnuia să mă alinte „Nichita Stănescu”, după numele
marelui poet, inconştient sau nu, că eu voi păşi pe tărâmul sublim al
literaturii. Acum înţeleg faptul că în viaţă nu există coincidenţe, ci
anumite lucruri se întâmplă cu un motiv, au un rost al lor şi e important să
fim fini observatori pentru a le percepe.
Îmi amintesc că eram un copil normal, vioi, delicat, cu o
doză mare de sensibilitate, captivată de misterul a tot ce mă înconjura,
dornică să dezleg enigma vieţii. Aveam o înclinaţie spre dans. Mă visam o
balerină. Era visul meu cel mai arzător. Am început să fac dans modern la
vârsta de 7 ani. Simţeam o mare bucurie pentru că puteam face ceea ce îmi
plăcea cel mai mult. Anii copilăriei curgeau lin, dar viaţa avea să-mi
descopere o latură necunoscută până atunci, faptul că este imprevizibilă. Viaţa
ne cuprinde, ne ia în braţele sale protectoare, dar ne şi scapă din braţe
atunci când ne aşteptăm mai puţin. Ea este plină de situaţii neprevăzute şi e
necesar să ne adaptăm la orice situaţie.
După un an, a urmat un control medical care avea să-mi
spulbere speranţele de vindecare. Era anul 1994 când mi s-a pus diagnosticul,
stabilit în urma biopsiei. Scria negru pe alb – boală incurabilă. Nu ştiam mai
nimic despre această boală, mai rară. Vestea a fost ca un pumnal în inima
părinţilor. Ei au înţeles că totul avea să se schimbe… A urmat o perioadă dificilă, am început să mă deplasez din
ce în ce mai greu. Mi-era foarte greu să văd cum boala pe zi ce trece,
înaintează ca un hoţ perfid care-mi fură din putere. În ciuda acestei situaţii,
am reuşit să termin liceul cu rezultate foarte bune. Am învăţat că boala poate
să-mi limiteze mişcările trupului, dar nu-mi poate limita sufletul şi neuronul,
speranţele şi visurile. Aşa am început să scriu…
M-am încăpăţânat să cred în visurile mele. Am reuşit prin
voinţă şi plăcerea de a studia să absolv Facultatea de Limba şi Literatura
Română. Nu mi-a fost uşor, aşa cum era de aşteptat. Trebuia să mă deplasez la o
distanţă de zeci de km, uneori pe vreme proastă, să urc scări în condiţiile în
care eu mă aflam, dar perseverenţa şi determinarea mea au dat roade. Anul trecut am reuşit să public cartea “Ploaie de gânduri”
în care îmi dezvălui dimensiunea interioară. Întotdeauna m-a caracterizat
verbul “a lupta”. Cea mai dură bătălie este cea cu boala. Pot spune că drumul
meu spre găsirea unei metode de tratare a fost şi încă este obositor şi lung,
presărat cu multe eşecuri, dezamăgiri, lacrimi, voinţă şi speranţă. Dar nu
renunţ să cred…"
Cercetările medicale au avansat foarte mult în ultimii ani,
se întrevăd raze de soare, se aşteaptă ca în curand să fie scos pe piaţă un
tratament eficient pentru boala de care sufăr. Asta e o veste pe care o aştept
de mult… Sper ca această previziune să se împlinească. Până atunci, nu trebuie
să abandonez lupta cu boala şi e important să fiu într-o stare cât mai bună…
Scriind aceste frânturi de viaţă e dureros pentru mine, să
rememorez prin tot ce am trecut, dar
faptul că pot aşterne în scris tot ce e simt e ca o terapie care mă
vindeca. De fapt, scrisul şi iubirea reprezintă colacul meu de salvare… Mă agăţ
de ele şi pot ajunge la liman.
Mai am un vis, acela de a-mi edita din nou cartea, dar despre asta am să vorbesc mai tarziu. Am sa continui în zilele următoare povestea mea..
(Momente autobiografice, din vol. Ploaie de gânduri, 2012)
Comentarii
Trimiteți un comentariu