Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

marți, 1 octombrie 2013

Nevoia de a înţelege viaţa



"Mulţi trăiesc viaţa, puţini însă o pricep."

Încerc să înţeleg viaţa... Nu e uşor de făcut, dar doar aşa pot s-o trăiesc mai demn şi mai bine.
Mereu mi-am zis ca nu putem fi constanţi în sentimente. Şi asta pentru simplul motiv că suntem oameni, nu suntem perfecţi, avem momente în care purtăm raiul în suflet, iar alteori iadul, de multe ori puţin din fiecare.  Nu suntem roboţi şi nu putem acţiona în fiecare zi la fel. Nu suntem nici îngeri, cu aripile mereu deschise spre eternitate. Suntem doar oameni, mânaţi de dorinţe, imperfecţiuni, îndoieli, speranţe. 
Un om e un univers de stări, de cuvinte şi emoţii… Unii aleg să-şi facă cunoscute cuvintele, alţii le închid în ei, preferând să-şi arate mai degrabă emoţiile. Unii preferă ca doar tăcerea să o lase să vorbească în locul lor. Intr-adevăr, un om poartă în el mai multe vieţi şi nu ştii niciodată pe care o poţi descoperi.
Viaţa e uneori ca un clovn, care tot face giumbuşlucuri. Ne face să râdem, să ne minunăm. De multe ori, trucurile sunt cam nepotrivite şi nu ne prea vine să râdem. Atunci când ne obişnuim prea mult cu o stare, viaţa ne serveşte o mâncare rece: Durerea. 
Viaţa conţine multă dualitate: pe cerul sufletului tău, azi poate fi soare, iar mâine ploaie. Dacă nu am trăi ambele momente, nu am vedea curcubeul, care se arată la orizont, atunci când ne lăsăm stropiţi de picăturile vieţii. 
Viaţa e un oftat prelung, sau un surâs cald… amăgire sau încredere. Poate să însemne ziduri sau ruine. Azi construim, mâine dărâmăm şi tot aşa. Singura constantă e faptul că mereu învăţăm. Învăţăm să iertăm, să acceptăm, să tolerăm, să ne autodepăşim, să ne stăpânim, să gustăm fericirea, iar în final să iubim… Dar mai presus, de toate, învăţăm să fim noi înşine şi să fim mulţumiţi cu noi, iar asta e cea mai mare descoperire. Pentru că doar atunci când recunoaştem cine suntem cu adevărat, putem să ne iubim şi prin urmare să-i iubim şi pe ceilalţi. Iar iubirea noastră va produce în cei de lângă noi, transformarea. Doar pentru că îi iubim aşa cum sunt, ei vor dori să se schimbe. Tot ce îşi doreşte un om este să fie iubit aşa cum e, nu aşa cum ar putea fi. 
Viaţa nu e o sarcină uşoară, însă e tot ce ni s-a dat. Trăirea ei este amprenta ce o lăsăm pe pământ. E preferabil să fie una de neşters. Îmi doresc ca paşii mei, să lase urme în sufletul tău…





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu