Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

marți, 12 noiembrie 2013

Povestea continuă...

Să continui povestea clipelor mele trecute şi prezente... Vă invit să mergem pe drumul sufletului meu, ce din speranţă şi-a făcut o armură de oţel din, alegând prin suferinţă şi prin scris să se transforme.
"Ţin minte, emoţia care m-a însoţit în acea zi a anului 1994, când am intrat pe poarta unui spital cunoscut din Bucureşti. Mama avea inima cât un purice, germenii îngrijorării încolţiseră în solul inimii ei bătătorit de multe încercări. Biopsia nu a fost aşa de grea cum eu îmi închipuiam. Eram încrezătoare în viaţă, o luminiţă plină de speranţă pâlpâia în fiinţa-mi firavă. După un timp, am văzut-o pe mama ieşind din cabinetul medicului cu o privire pierdută şi tristă. Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi, ca nişte picături de rouă pe o pajişte verde.
– Ce s-a întâmplat, mamă? De ce plângi?
– Nu este nimic grav. Mă emoţionează faptul de a vedea atâţia copii bolnavi, mi-a răspuns ea, încercând cu greu să-şi reţină lacrimile.
În acel timp, eu nu puteam ghici că în mintea ei se învălmăşeau mii şi mii de gânduri grele, iar sufletul îi era o pasăre răpusă de furtuni. Mult mai târziu, am înţeles ce se întâmpla în inima ei de mamă.
În timp ce ieşeam pe poarta spitalului, nu bănuiam schimbarea care avea să survină în viaţa mea. Diagnosticul era clar şi implacabil. Vestea a fost ca un pumnal în inima părinţilor. Însă, acum înţeleg privirea îndurerată a mamei, când a ieşit din cabinetul medicului. Mama înţelesese că totul avea să se schimbe, cuvintele medicului rămăseseră întipărite în mintea sa… eu aveam să nu mai pot merge. Parcă, un fulger i-a trăsnit întreaga fiinţă. Pur şi simplu, ea nu putea concepe că fetiţa plină de viaţă, jucăuşă şi încrezătoare putea avea această soartă.
Visurile pe care mi le-am făcut eu şi părinţii aveau să se năruie asemenea unui castel de nisip. Parcă întreaga lume se prăbuşise pentru ei. Fiind doar un copil, eu am conştientizat mai greu gravitatea bolii. Ca un fier încins în inimă, aşa era această boală pentru ai mei părinţi. Scria negru pe alb – boală incurabilă. 
Părinţii, pur şi simplu nu puteau accepta acest verdict. Îşi spuneau că viaţa nu poate fi atât de crudă cu mine. Ei au încercat totul pentru a împiedica evoluţia bolii. Au fost „cârjele” ce m-au susţinut să nu cad pradă deznădejdii. Boala, asemenea timpului, avansa fără să bag de seamă, dar efectele se făceau simţite. Fetiţa care alerga, sărea coarda şi dansa, începea să simtă cum boala îi limita mişcările. 
 Sunt multe momente în care simţi că Dumnezeu te-a abandonat. Ei bine, e o percepţie eronată. Pentru ca El, spre deosebire de oameni nu te abandonează niciodată. Recunosc că a existat un timp în care am început să mă izolez, o perioadă de negare a realităţii, în care mi-am pus multe întrebări, iar întrebările care persistau în mintea mea erau: „De ce eu?”, „Cu ce am greşit eu, Doamne?” Acum probabil m-aş întreba: „Dar, de ce nu eu?”. De fapt, Dumnezeu mi-a dat această viaţă, această familie, acest trup, acest suflet, acest talent, mi-a dat oameni care să-mi fie aproape. El a dorit ca eu să vin în existenţă, să am parte de astfel de experienţe, de lecţii.
Fiecare dintre noi are de îndepinit o misiune, aici pe pământ. Am venit pentru a trăi anumite experienţe, doar acele experienţe care ne-ar putea ajuta să creştem spiritual, sa ne maturizăm,  să ne exprimăm aşa cum Dumnezeu doreşte. Desigur, că în acele momente, când te trezeşti pe cap cu o boală, e greu să vezi dincolo de suferinţă, să o percepi ca pe o experienţă de viaţă. În acea fază a bolii, am trăit o serie de stări contradictorii. Eram pe o scenă în care decorul se schimba la fiecare act al unei piese pline de dramatism, iar rolul meu era extrem de solicitant. Nu era un simplu rol, ci rolul vieţii mele. Trebuia să duc o luptă grea şi obositoare zi de zi, clipă de clipă. 
Prin negura aşternută pe poteca vieţii mele, am reuşit să găsesc clipa înfăşurată în lumină ce m-a ajutat să-mi regăsesc sinele. Am conştientizat că viaţa-i o luptă, iar pentru a o câştiga e nevoie de dârzenie, de dragoste. Iubind viaţa, nu vei capitula niciodată în faţa atacurilor exterioare. Trăiesc doar aceia ce luptă cu neînfricare şi hotărâre, ce au în dotare arme puternice ca speranţa, optimismul şi credinţa. "
(Momente autobiografice, din vol. Ploaie de gânduri. )
12.11.2013




2 comentarii:

  1. Ti-asi da curajul meu..dar cred ca e mai slab decit al tau, ti-asi da putere dar cred ca tu esti mai puternica decit mine...ti-asi asterne cuvinte frumoase dar stiu ca ele nu-ti sunt de ajutor deoarece daca va veni o ploaie ele vor fi spalate...nu pot sa-ti dau decit mina mea care la orice strigare sa te ajute sa te traga mai sus...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc pentru aceste cuvinte frumoase, care mi-au inseninat chipul, pentru gestul venit din inima, de a-mi fi aproape. Te imbratisez, suflet frumos!

      Ștergere