Toamna îmi pastelează fiinţa
simt în galben şi roşu amintirea
împrumut ruginiul frunzelor
îmi îmbrac cu el lacrimile
şi gust din durerea toamnei.
În acest anotimp bacovian
devin fetiţa nostalgică
aşezată pe genunchii tatălui,
într-o zi în care visurile nebune
erau intacte şi-mi mocneau în ochi.
Trec prin mine ploile de septembrie
păsările rebele îmi desenează pe cer
zâmbetele învăţate pe de rost primăvara.
Frunzele se împrăştie prin aleile solitare
ca şi rănile ce dor ascunse sub piele...
Seara vine în mirosul unor visuri coapte,
adormind sub copacul golit de remuşcări
melancolia mi se închide în inimă
ca esenţele tari în sticluţele mici.
Vântul îmi şopteşti cu glasul frunzelor:
- El este aici, îl poţi recunoaşte -
după urmele ultimul vis…
Comentarii
Trimiteți un comentariu