Lavi en rose

Nu mai ştim să răscumpărăm adevărul din ghearele lăcomiei. Dăm vina pe nenoroc! Tinerii ne sunt fluturi cu aripile arse-n foc. Acum în palme, îi poartă numai Cerul. Doamne, lacrimile noastre cad ca frunzele veştejite de reproşuri şi de a nopţii vină. Înghiţim fum de iluzii. Unde se duce a Ta lumină? A rămas din acest iad, doar tăceri ce ne ard buzele. Nu vrem şi nu ştim a învăţă din trecut, să schimbăm decorul acestui trist anotimp. Muguri de vise să crească peste ce s-a petrecut, să culegem zâmbetele din copacul unui mâine. Pe crengile lui azi încă se mai văd cicatrici Din ele, păsări de foc vor ciuguli a vieţii pâine. Poem publicat in Confluenţe Literare...  http://confluente.ro/elena_lavinia_niculicea_1446473671.html P. S. Acest sonet îl închin celor care au avut de suferit din această tragedie, pe care i-am numit "fluturi cu aripi arse...". Unii din ei au zburat spre florile veşnciei. Cei care au rămas, se zbat şi se luptă să şi-le vind...

A fost cutremurător ce s-a întâmplat azi-noapte în capitală... 30 octombrie, o zi fatidică pentru România! Mă uitam la Tv, când imaginile tulburătoare au început să curgă-n lanţ. M-a înfiorat acest eveniment. Bilanţul este dramatic: 27 de oameni şi-au pierdut viaţa şi 184 de răniţi. E şocant şi revoltător. În secolul 21, în centrul capitalei să se întâmple un astfel de eveniment. Adevărul e că trăim drame atât la nivel personal, cât şi la nivel Colectiv ( aşa se numea şi club ul în care s-a produs incendiul). E nevoie de curaj, de credinţă să trăieşti în aceste timpuri. Este trist că nu învăţăm nimic din trecut... În urmă cu 2 ani cred, am scris despre un caz asemănător, la Constanţa, în care 3 tinere dansatoare şi-au pierdut viaţa , însă ceea ce vreau să reliefez, este că nu extragem nimic din aceste nenorociri, ca pe viitor să fie evitate. Acum se caută vinovaţii „fără vină”. Se pare că acest club nu avea autorizaţie de la ISU, clădirea veche şi mă întreb câte nenorociri trebuie...

Pe cântarul vieţii, mi-am aşezat sufletul şi mi-am zis: – Doamne, mi-ai dat prea mult suflet…! Lumea mi l-a cântărit şi ea, dar a ieşit cu mai puţine grame. Măsoară-mi-l Tu, ai alte unităţi de măsură, cum ar fi: iubirea. Am cumpărat iluzii la superofertă, crezând că am să economisesc fericirea, însă am rămas cu un pachet nedorit pe care scria: Durere. Mi-a spus că am să-l deschid mai târziu, poate va expira... Acum am aflat că durerea nu are dată de expirare. Eşti viu şi doare… Atunci, ţi-am zis: – Leagă-mi sufletul de un dor, aşa cum legi vârfurile copacilor de cer! Să cunosc adâncimea altui om şi el să-mi spună: Tu ai prea mult suflet. De aceea, pot iubi eu! Azi, este despre suflet, (despre inimă) partea cea mai preţioasă din noi, cea care iubeşte veşnic, despre sufletul care are în el şi cer şi pământ, vis şi putere... Azi mi-l poţi auzi mai tare, dacă-ţi lipeşti inima de cer.  emoticon heart ( Versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 24 octombrie 2015)

De câte ori ne spunem: te iubesc!, îngenunchem timpul. Păsările se opresc din zbor şi ne aplaudă cu aripile muiate în lumină. Toamna ne invită   să-i gustăm cupa de nostalgie, ne îmbătăm cu ploile şi mă înnec de dor… Ce de frunze are iubirea aceasta! De câte ori, inimile noastre se caută, depărtarea sângerează-n apusuri… Ce de culori are iubirea aceasta! Din ele, ne-am ales două… ne amestecăm şi nu mai ştiu Care sunt eu? Care eşti tu? De câte ori, visele noastre se privesc în ochi ştiu că cerul e mai aproape. Mi-a scuturat stele în inimă şi de atunci visez… (Versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 23 octombrie 2015) P.S. Scriu cu lacrima şi zâmbetul din privirea toamnei... E cea mai bună terapie pentru suflet. Scrisul e cea mai frumoasă modalitate de a mă întâlni cu divinul, De câte ori scriu, de atâtea ori, mă cufund în seninul privirii lui Dumnezeu... Şi atunci simt linişte...

O, mamă, dacă te-aş pierde, felinarele inimii s-ar stinge. Chem parfum de stele să te dezmierde, ca tu să nu mai mori. Cerul plânge în cuvinte şi cerşeşte primăveri. Nu-mi lăsa acum toamne cu dor. Rog, cocorii, să-ţi ia ale tale dureri spre alte zări… Să scutur un nor cu ploi înmiresmate de lumină. Să fur iertare din clepsidra sorţii. Morţii, să-i spun: Te rog, nu fii haină(rea)! Nu ştii că o mama e diadema vieţii? Aş vrea să ştii cum e să fii iubită de o mamă. Să poţi să zămisleşti cu dor, iubirea Eşti invidioasă pe viaţă şi faci din ea o dramă. O, moarte, de ai putea iubi, ţi-ai schimba firea. Ar fi trebuit ca mamele să fie nemuritoare! Doamne, le-ai făcut din aluat de înger, sunt ca florile delicate, dar trecătoare. Spinii neliniştii mă înţeapă şi… sânger. O, mamă, dacă te-aş pierde, Aş întoarce ceasul la clipele cu maci Pădurea copilăriei să fie tot verde Să-mi agăţ dorul de tine, de copaci. (Poezia O, mamă, versurile:  Lavinia Elena Niculicea , 19 octombrie...

Scutur florile inimii  în calea iubirii,   aştern petale de trăiri,   ca tu om frumos să nu-ţi loveşti visurile de spini… Pasul tău să fie bătaia inimii mele,   să calce veşnicia peste noi, un infinit de tăceri să ne cuprindă.   Dorul meu face pact cu inima ta să o locuiască încă un anotimp printre frunze să ne zâmbim… liniştea să ne strige pe nume. Toamna pare că îngenunchează ne sărută cu melancolia, spunem “da” dragostei, logodindu-ne cu durerea. Cu cerul în gânduri   să căutăm ploaia   care freamătă de lumină, să o ascundem sub pleoape să nu ne mai fie sete de noi. Lacrimile vor adormi pe frunzele spălate de dorurile toamnei… ( Versuri:   Lavinia Elena Niculicea , 16 octombrie 2015)

Azi, îngerii plâng pentru noi Că dispreţuim, în loc să iubim Doamne, câtă durere e în ploi! Din ele, drum spre Tine ne croim. Pe cer, adesea ne îmbufnăm Că e ploaie, frig sau ceaţă. După lumină ca orbii alergăm, Nu sorbim la timp a clipelor dulceaţă. Ne concurăm în răutăţi şi blesteme Şi uităm că clipa-i ingrată şi hoaţă, Fură din noi şi ne lasă probleme Să extragem tot ce putem de la viaţă. Visurilor şchiopătânde să le punem aripi Să zburăm peste ziduri crescute din lacrimi Tăcutele lumini în noi se vor risipi… Să înviem ca florile după ierni de patimi. (15 octombrie 2015, Autor:  Lavinia Elena Niculicea )

Eu cred că într-o lume ca a noastră, în care oamenii se agită pentru nimicuri, se împiedică de orgolii exacerbate, se conduc după deviza proastă: "Să moară şi capra vecinului", care trec nepăsători pe lângă suferinţele celorlalţi şi arată cu degetul către cei din jur, uită că umblă pe un teren minat şi că răul şi invidia se vor "demoda" într-o zi, e absolut vital să avem înţelepciunea de a privi cu calm furtunile existenţiale, să aşteptăm soarele a cărui eclipsă de bucurii nu e definitivă, să ne extindem laturile sufleteşti, astfel încât visul din noi să nu-şi strângă aripile, să avem puterea de a vedea frumosul din om, din Natură, de a căuta binele din orice situaţie sau lecţia ce trebuie învăţată pentru a putea evolua… Am învăţat că urâtul naşte flori de critici, iar răutatea naşte monştri. Să amăgim răul, uitându-ne după frumos, căutându-l asiduu în flori, în fluturi, pe cer, în stele, în doruri obosite, în răsărituri de inimi, în apusuri de visur...

Din ochi de humă se scurge o lacrimă de toamnă, o lacrimă de cer. O (a)prind în mine. Se face o mare… iubire! Emoţia mă urcă pe coamele visului, să pot alerga cu norii, să gust ploaia, să mă întâlnesc cu lumina… incoloră secundă ce valsează cu liniştea. Ea îmi arată din înălţimi cum arată libertatea... de a mă bucura că sunt. Emoţia este foc în inimă care-mi aprinde cuvintele şi atunci ard de dor… Este apă din care îmi adap surâsurile  – nuferi –  ce plutesc pe o mie de visuri, lebede ce-mi arată semnele dragostei… Două inimi cuibărite-n bucurie, fără să strivească lacrima din cuvinte. Un singur adăpost: Iubirea. Sub penele ei mă simt ocrotită de himerele vieţii. Emoţia este aer prin care respir lumea şi prin care mă respiră poezia… Rapid, nesăţios, ca o floare ce respiră primăvara şi o ascunde printre petale, ca toamna să nu-i ofilească speranţa şi iarna să nu-i îngheţe zâmbetul. Emoţia este pământ unde-mi cultiv inima, bătătorit de paşii iubirii, prin care înfloresc f...

În loc de noapte bună, vă ofer cele mai recente versuri... Cu drag! De ce nu-mi mai aduci primăvara Să pot întrezări a florilor lumină Sufletul mi se înconvoaie de povara Iubirilor tăinute de luna plină… De ce nu mă mai înveşmânţi cu cerul Să port mereu a liniştii haină, Albastrul să ne îndulcească dorul Doar eu să-ţi gust inima în taină. De ce nu mă mai locuieşti ca altădată Ca un chiriaş îndrăgostit de viaţă Îţi simt absenţa mai mult ca niciodată Sufletul râde şi plânge… Ce mai paiaţă! De ce nu-mi vii, tu, suflete de flori, Să-mi picuri pe rană, balsam de cuvinte Să ne trezească visul, ai iubirii zori, Viori de cer pe struna nopţii să ne (în)cânte. (De ce nu-mi vii..., Autor:  Lavinia Elena Niculicea ), 6 octombrie 2015)

Bine v-am regăsit, dragi prieteni! Zilele acestea am fost (pre)ocupată cu activităţi literare şi nu numai… Ancorată mai mult în realitatea fizică şi în special în cea spirituală. Mai aproape de Dumnezeu şi mai departe de lumea iluzorie a facebook-ului, în care de multe ori, aparenţele predomină. Ce e mai important pe lumea asta? Să-l simţi pe Dumnezeu aproape, să vezi că există oameni dragi şi buni cărora le pasă, să fii acolo, în realitatea sufletului, acolo unde poţi să te  reîncarci, să te întâlneşti cu tine cel real şi să te reinventezi. Universul interior aşteaptă să fie sondat, îmbogăţit… Tot mai mulţi oameni neglijează acest aspect esenţial pentru cunoaşterea şi evoluţia noastră. E bine-venit acest respiro de la virtual şi plonjarea în realităţile minţii şi sufletului… Ai o altă viziune asupra situaţiilor imprevizibile, asupra oamenilor din jur şi a vieţii… Am început să decantez adevărurile şi să am o altă abordare a lucrurilor… În lumina adevărului vezi altfel oamenii...

Doamne, sunt bolnavă de… iubire Te rog, donează-mi încă o inimă. Mi-aleargă prin vene, fior de nemurire   În salonul vieţii, mai curge o lacrimă. Recunosc acum că iubesc cu adevărat Sunt un simplu om, cerşetor de fericire Dorul meu îl dau celui drag, nemăsurat, Împrumutând din a îngerilor simţire. Doamne, sunt flămândă de… lumină Stau la coadă pentru un surâs de înger Să mă înfrupt din a Ta pâine fără vină Aripile să-mi crească dincolo de cer. Doamne, mă mistuie un vis…o fantezie Caut… şi mă lupt cu morile de vânt, Un Don Quijote ce crede că viaţa-i poezie Şi pentru adevăr merge la capăt de pământ. Am învăţat că trebuie să cred mereu în bine Chiar dacă asta e considerată nebunie Doamne, chiar de-ar arunca cu pietre în mine Ajută-mă să zâmbesc lumii… ca o petunie. (Autor:  Lavinia Elena Niculicea , 15 septembrie 2015)