O zi de toamnă cu nostalgia în privire, ce împrăştia parfumul dulce al strugurilor copţi… Frunzele simţeau bucuria de a dansa cu vântul neliniştit. Atunci, i-am surprins privirea - roză dusă de vânt, ce căuta înţelesurile vieţii şi l-am întrebat:
- Ce iubeşti mai mult?
- Iubesc libertatea păsărilor pentru că în zborul lor cutezător îţi regăsesc sufletul. Aripile lor ascund dorul de cer, de veşnicie. În fiecare tril de-al lor e o fărâmă din zâmbetul tău. De câte ori privesc o pasăre, înţeleg de fapt, cum e să fii om, cum e să fii tu… liberă, fragilă, puternică, visătoare, curioasă, veselă şi neînfricată în zborul dragostei.
- Atunci, vreau să-mi fi singurul cer spre care să alerg, să-mi odihnesc visurile, pe perina alburie a sufletului tău, am spus eu, luminată de nuanţele toamnei.
L-am întrebat, din nou:
- Ce iubeşti mai mult?
- Iubesc florile suave de mai pentru că-mi vorbesc despre parfumul sufletului tău, despre primăvara visurilor uitate, despre lumina blândă care mă urcă într-un paradis de stări. Privesc florile şi atunci ochii mei se luminează, inima mi-e răsărit de iubire, curcubeu de visare... Te regăsesc în fiecare floare... colorată, delicată, parfumată. De pe buzele tale curge nectar- dulce dragoste.
- Iubesc adierea blândă a nopţilor de vară, pentru că-mi vorbeşte despre tine… într-un mod tainic, tăcut şi nefiresc. Mi-e dor de privirea ta şi atunci privesc luna. În ochii ei, cuprinşi de dor, se află un fluviu de speranţe şi secrete. Plutesc în tăcerea ei.
Clipele devin minuni atunci când împrumută zâmbetul tău…
Nu ştiu de ce, cum şi cât iubesc... Ştiu doar că: Te iubesc... în orice anotimp, că eu sunt Pământ şi tu Cer. Cu tine, începe şi se termină iubirea. Cu tine, mă apropii de veşnicie şi tac... iubirea e oratorul meu desăvârşit, am încheiat eu. Ce poate fi mai frumos decât să fii îndrăgostit în toate anotimpurile vieţii?
Azi şi ieri şi mâine, mereu despre iubire...
- Ce iubeşti mai mult?
- Iubesc libertatea păsărilor pentru că în zborul lor cutezător îţi regăsesc sufletul. Aripile lor ascund dorul de cer, de veşnicie. În fiecare tril de-al lor e o fărâmă din zâmbetul tău. De câte ori privesc o pasăre, înţeleg de fapt, cum e să fii om, cum e să fii tu… liberă, fragilă, puternică, visătoare, curioasă, veselă şi neînfricată în zborul dragostei.
- Atunci, vreau să-mi fi singurul cer spre care să alerg, să-mi odihnesc visurile, pe perina alburie a sufletului tău, am spus eu, luminată de nuanţele toamnei.
L-am întrebat, din nou:
- Ce iubeşti mai mult?
- Iubesc florile suave de mai pentru că-mi vorbesc despre parfumul sufletului tău, despre primăvara visurilor uitate, despre lumina blândă care mă urcă într-un paradis de stări. Privesc florile şi atunci ochii mei se luminează, inima mi-e răsărit de iubire, curcubeu de visare... Te regăsesc în fiecare floare... colorată, delicată, parfumată. De pe buzele tale curge nectar- dulce dragoste.
- Iubesc adierea blândă a nopţilor de vară, pentru că-mi vorbeşte despre tine… într-un mod tainic, tăcut şi nefiresc. Mi-e dor de privirea ta şi atunci privesc luna. În ochii ei, cuprinşi de dor, se află un fluviu de speranţe şi secrete. Plutesc în tăcerea ei.
Clipele devin minuni atunci când împrumută zâmbetul tău…
Nu ştiu de ce, cum şi cât iubesc... Ştiu doar că: Te iubesc... în orice anotimp, că eu sunt Pământ şi tu Cer. Cu tine, începe şi se termină iubirea. Cu tine, mă apropii de veşnicie şi tac... iubirea e oratorul meu desăvârşit, am încheiat eu. Ce poate fi mai frumos decât să fii îndrăgostit în toate anotimpurile vieţii?
Azi şi ieri şi mâine, mereu despre iubire...
(Gânduri: Lavinia Elena Niculicea, 25 septembrie 2015)
Comentarii
Trimiteți un comentariu