Treceți la conținutul principal

Iertarea, dar divin

A vorbi si a scrie despre iertare este un act simplu… dar când trebuie să aplici iertarea în viața ta e mai complicat. Așa cum se spune: teoria ca teoria, dar practica ne omoară… eu aș spune că ne ține în viață.
A ierta este o virtute ce ne identifică ca persoane spirituale, care au urcat mai multe trepte spre cunoașterea lui Dumnezeu. Pentru a putea ierta pe cineva e important să te ierți pe tine însuți. Iar aici intervin mai multe piedici. E dificil să ne acceptăm așa cum suntem, să ne iertăm și să ne iubim pe noi înșine. Natura noastră este una egocentrică, plină de orgoliu, mândrie excesivă. De multe ori, intervin sentimente de autosubestimare.
Faptul de a nu ierta ne face să stagnăm, să fim prizonieri ai ego-ului, fiind neîmpăcați cu trecutul. De fapt, noi trăim în trecut și nu în prezent. Acceptarea joacă un rol esențial pe cale iertării.
Avem motive de a ne ierta? Da. De exemplu: frica de schimbare, de a ne adapta la noile condiții, judecarea, intoleranța, negarea, ncertitudinea, necunoscutul. Convingerile, valorile și modelele comportamentale pe care ni le însușim și în care ne încredem… în timp, se dovedesc depășite. Există multe alte lucruri care ne înfrânează zborul nostru pe calea conștiinței.
"Iubeste-ți aproapele ca pe tine insuți", ne spune Isus, deci nu putem iubi/ierta, daca nu ne iertăm pe noi!
Iertându-ne aruncăm o lumina blândă asupra trecutului, și astfel ne vom trezi într-un prezent diferit. Nu mai putem schimba actiunile noastre din trecut, dar putem să ne schimbăm modul de a aborda un lucru, reacțiile noastre. Putem să ne transformăm emoțiile de mânie, de frustrare, resentimentele în emoții pozitive, de calm, de mulțumire, de iubire. Putem să avem o altă atitudine, considerând o greseală sau un eșec o lecție de viață. Dacă învățăm ceva din ce am greșit, cu o altă ocazie vom ști cum să acționăm cu înțelepciune, astfel încât să transformăm înfrângerea în biruință.
Atunci când învățăm să ne iertăm pe noi înșine,vom fi apți să-i iertăm și pe ceilalți. Ar trebui să ne gândim că atunci când iertăm pe cineva, suntem împăcați cu noi înșine… iertarea fiind ca un ocean de liniște ce se revarsă peste sufletul pustit de arșița sentimentelor negative… emotii ce ne pârjolesc conștiința.
Cineva spunea: ”A greși este omenesc, a ierta este divin”. Da, ”a ierta” este îndemnul pe care ni-l dă Dumnezeu spre binele nostru. Atunci când iertăm dovedim că suntem imitatori ai lui Dumnezeu și îl urmăm pe Hristos, Modelul Suprem de Iertare Compasiune, Iubire.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

A mai trecut un an...

A mai trecut un an din viaţa mea… În linişte, mă privesc în oglinda sufletului şi încerc să observ tot ce a însemnat acest an… A fost un an bun sau rău? Cum sunt eu acum? Câte dintre visuri s-au împlinit? Cu fiecare clipă ce s-a scurs prin clepsidra timpului, am devenit mai matură, mai înţelegătoare, mai aproape de ceea ce sunt eu in realitate? Cum am trăit, ce şi cui am împărtăşit? Am reuşit să-mi îndeplinesc promisiunile? Cine mi-a stat alături şi cine a ales un alt drum? Am dat totul să-i întorc din drum? Câte bucurii şi câte regrete le-am lăsat celorlalţi? Am lăsat mai multe lacrimi sau mai multe zâmbete în colţul inimii lor? Îmi fac un inventar al sentimentelor…  Printre sentimentele de bucurie, de recunoştinţă, de iubire s-au strecurat şi regrete, neîmpliniri, deziluzii, pentru că sunt om, pentru că atât cât trăiesc, învăţ… Niciodată nu e suficient tot ceea ce învăţăm, procesul pe drumul cunoaşterii e unul de durată, care nu se termină niciodată atât cât trăim. Priv...

Bine-ai venit, Aprilie!

Bine-ai venit, Aprilie, cel care aduci înflorirea zâmbetelor, ce au stat atâta timp zgribulite în iarna durerii. Te rog să mă tratezi cu blândeţe şi să nu-mi ucizi speranţele. Priveşte-mi ochii şi citeşte în ei, un dulce vis în care a încolţit aşteptarea, a ceea ce este mai bun, mai pur, mai luminos… Sunt doar un simplu om care speră, crede, visează, iubeşte, într-un cuvânt: trăieşte. Iubite, Aprilie, trezeşte-mă mereu cu soarele iubirii, îmbracă-mă cu flori de cireş dornice de a alunga monotonia din gânduri, respiră-mă prin verdele crud al ierbii ce mi-a înmugurit în aorta sufletului, potoleşte-mi setea şi foamea de frumos prin culorile tale cu care pictezi infinitul. Tu, Aprilie însemni pentru mine: narcise îngălbenite de atâta linişte şi zâmbet, lalele frumoase ca dorurile îndrăgostiţilor, lăcrămioare scumpe ca lacrimile rostogolite în tăcerea clipei, zambile parfumate ca visele din zori, liliacul plin de amintiri şi speranţă ca sufletu ce te aşteaptă neîncetat, gingaşe...

Florile cerului

  Ninge peste pletele tăcerii mele cu florile cerului înmiresmate de un vis vagabond.   Timpul mă pierde într-un anotimp zănatic, galopând cu ochii semiînchiși să nu uite de mine.   Ghemuită sub pleoapele copilăriei zgârii retina opacă, prin fiecare ciob de trăire, pe buze înmugurindu-mi poezia. Lavinia Elena Niculicea