Treceți la conținutul principal

Viaţa ca un animal de prada


Mi-am zis de multe ori, în clipele de singurătate ce-mi amorţeau entuziasmul că viaţa e un animal de pradă. Uneori, ea mi-a arătat privirea-i fioroasă, dornică de a se năpusti asupra visurilor mele şi a muşca cu sete din liniştea obţinută cu un preţ scump. Da, liniştea nu e gratis! O aştepţi, dar ea vine greu… Mai întâi trebuie să faci cunoştinţă cu furtuna şi să-i ţii piept şi de abia apoi, în suflet ţi se aşează un porumbel al împăcării. Înainte de calmitate, asemenea mării, am clocotit în iubirea furtunoasă, m-am lăsat purtată de vântul îndoielilor, de valul amânărilor, lovindu-mă de stâncile tăcerii. Da, timpul te fugăreşte, viaţa te pune la pământ… Şi ce faci atunci? Gândiţi-vă cum reacţionează cineva când e urmărit de un animal sălbatic… Fuge mai repede de cât se aştepta, îşi sporeşte forţele. Şi chiar dacă e prins şi pus la pământ, se luptă cu şi mai mare îndârjire… Când viaţa m-a pus la pământ, m-am luat la trântă cu ea, Şi dă-i şi luptă! Cine a spus că e uşor, că o să învingi şi ai să fi recompensat în lupta vieţii. Nimeni nu-ţi garantează asta şi totuşi continui să lupţi, pentru că omul e echipat cu această capacitate de a supravieţui celor mai vitrege condiţii. Ca  stâncile în faţa intemperiilor, rezistă şi stă ferm, pentru că omul speră, crede că poate fi refugiu pentru cei mulţi care se ard în razele sorţii.
De câte ori, am fost jos, simţind pământul că-mi fuge de sub picioare şi podeau rece atingându-mi faţa, am ridicat instinctiv gândurile către cer. Şi am văzut că soarele e acolo mereu, de miliarde de ani, el e străjerul fidel, ce încălzeşte tot pământul. În pofida oricărei eclipse, a războaielor, a răutăţii oamenilor, el răsare în fiecare dimineaţă. Goneşte luna şi el îşi ocupă postul fără să se plângă. Atunci, îmi dau seamă că şi eu mă pot ridica, că pot răsări din negura durerii, luminând visurile care stau să se stingă-n mine. Că pot străluci mult mai tare, după o furtună, că pot să extind lumină pe o rază mult mai mare, decât interiorul meu. Că mulţi pot prin povestea mea de viaţă să-şi aprindă visurile la rândul lor, pot să vadă mai bine drumul prin făclia speranţei şi curajului pe care am lăsat-o aprinsă. 
15.12.2014
(Va continua)
Lavinia Niculicea

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

A mai trecut un an...

A mai trecut un an din viaţa mea… În linişte, mă privesc în oglinda sufletului şi încerc să observ tot ce a însemnat acest an… A fost un an bun sau rău? Cum sunt eu acum? Câte dintre visuri s-au împlinit? Cu fiecare clipă ce s-a scurs prin clepsidra timpului, am devenit mai matură, mai înţelegătoare, mai aproape de ceea ce sunt eu in realitate? Cum am trăit, ce şi cui am împărtăşit? Am reuşit să-mi îndeplinesc promisiunile? Cine mi-a stat alături şi cine a ales un alt drum? Am dat totul să-i întorc din drum? Câte bucurii şi câte regrete le-am lăsat celorlalţi? Am lăsat mai multe lacrimi sau mai multe zâmbete în colţul inimii lor? Îmi fac un inventar al sentimentelor…  Printre sentimentele de bucurie, de recunoştinţă, de iubire s-au strecurat şi regrete, neîmpliniri, deziluzii, pentru că sunt om, pentru că atât cât trăiesc, învăţ… Niciodată nu e suficient tot ceea ce învăţăm, procesul pe drumul cunoaşterii e unul de durată, care nu se termină niciodată atât cât trăim. Privind

Bine-ai venit, Aprilie!

Bine-ai venit, Aprilie, cel care aduci înflorirea zâmbetelor, ce au stat atâta timp zgribulite în iarna durerii. Te rog să mă tratezi cu blândeţe şi să nu-mi ucizi speranţele. Priveşte-mi ochii şi citeşte în ei, un dulce vis în care a încolţit aşteptarea, a ceea ce este mai bun, mai pur, mai luminos… Sunt doar un simplu om care speră, crede, visează, iubeşte, într-un cuvânt: trăieşte. Iubite, Aprilie, trezeşte-mă mereu cu soarele iubirii, îmbracă-mă cu flori de cireş dornice de a alunga monotonia din gânduri, respiră-mă prin verdele crud al ierbii ce mi-a înmugurit în aorta sufletului, potoleşte-mi setea şi foamea de frumos prin culorile tale cu care pictezi infinitul. Tu, Aprilie însemni pentru mine: narcise îngălbenite de atâta linişte şi zâmbet, lalele frumoase ca dorurile îndrăgostiţilor, lăcrămioare scumpe ca lacrimile rostogolite în tăcerea clipei, zambile parfumate ca visele din zori, liliacul plin de amintiri şi speranţă ca sufletu ce te aşteaptă neîncetat, gingaşe

Viata-i o lupta, ce se duce pe trei fronturi

Îmi place mult cum descrie viața George Coșbuc, în poezia ”Lupta vieții”. ”O luptă-i viața; deci te luptă Cu dragoste de ea, cu dor.” Am conștientizat că viața-i o luptă, iar pentru a o câștiga e nevoie de dârzenie, de dragoste. Iubind viața, nu vei capitula niciodată în fața atacurilor exterioare. Trăiesc doar aceia ce luptă cu curaj și hotărâre, ce au în dotare arme puternice ca speranța, optimismul și credința. Este nevoie ca oamenii să treacă prin bătălia vieții pentru a ajunge la perfecțiune. Ea înseamnă o luptă continuă, una de dezamăgiri, împliniri, necazuri, bucurii. Lupta nu e unilaterală, ea se duce pe trei fronturi: lupta cu tine însuți, lupta cu ceilalți și lupta cu conjuncturile nefavorabile. Trebuie să existe un echilibru între cele trei laturi. Dacă învingi în lupta cu tine însuți, care e cea mai dificilă, vei ști cum să ai o abordare eficientă și în celelalte lupte. Momentele în care ne aflăm, fie că sunt bune sau rele ne determină să reacționăm într-un fel sau