Pe aripa timpului, am aflat speranţa

Timpul e un râu neobosit ce curge prin noi cu înţelepciune, determindu-ne şi pe noi să alergăm prin labirintul vieţii. Pe aripa timpului, îmi scriu visurile, dorul şi zborul ce uneori s-a frânt sub povara amintirilor.
Răsfoiesc pagina amintirilor cu degetele sufletului cuprins de nostalgie. Nu vreau să trăiesc în trecut pentru că el este o iluzie, ci vreau să trăiesc în prezent deoarece el e singurul lucru palpabil ce mă determină să trăiesc intens şi sa fiu vie. Trecutul are rolul lui, acela de a înmagazina experienţe şi trăiri ce ne ajută în timp să ne descoperim şi să apreciem mai mult ziua prezentă. Dacă trecutul nu se mai poate rescrie, prezentul poate fi modelat şi transformat, conform gândurilor şi trăirilor noastre… Foarte mulţi trăiesc ori în trecut, ori în viitor, dar prea puţin în prezent şi astfel nu mai găsesc bucuria în a trăi clipa.
Deschid fereastra clipelor şi respir bucuria de a exista aici, pe acest pământ răstignit de atâtea idealuri goale. Se simte un aer impregnat de aroma teilor bâtrâni ce străjuiesc străzile, fiind martori legămintelor de iubire. Asta, mă duce cu gândul la Eminescu şi al său tei ce l-a inspirat şi i-a îmbogăţit universal literar. Se spune, că poetul şedea deseori la umbra teiului şi scria poezii.
Şi astăzi, parcă se mai aud paşii eternului îndrăgostit, rostind, în liniştea serii, şoapte de iubire frumoasei Veronica, muza lui iubită. Poezia eminesciană are un loc aparte în inima mea. Ea mi-a deschis drumul spre un univers literar complex şi mi-a influenţat scrierile. Despre Eminescu, nu se poate vorbi decât la superlativ.
...............................................................................................

În scrierile mele, am vorbit despre puterea speranţei şi cât de importantă este ea în viaţa mea. Speranţa este acel lucru din noi care refuză să moară şi care constant ne luminează întunericul rătăcit pe cerul vieţii noastre. Este acea forţă care ne dă curaj de a continua drumul în ciuda obstacolelor întâlnite. Atunci când încetează să mai fie speranţa, încetează şi viaţa. Îmi place foarte mult cum descrie speranţa, Octavia Paler şi închei cu acest citat:
“Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei. Dacă adevărul este ”ceea ce există”, speranţa este acea parte din ceea ce există care nu vrea niciodată să se aşeze în genunchi, care refuză să se consoleze, să se împace cu răul.”
Pentru ca speranţa să gaseasca drumul spre noi, e nevoie de făclia dragostei. Îmi place, să vorbesc despre dragoste… este subiectul meu preferat şi asta pentru că fără dragoste, nu poţi exista. Nici speranţa, nici adevărul, nici credinţa nu pot exista fără dragoste… nici chiar omul, ediciful fundamental al lui Dumnezeu, la a cărei temelie stă dragostea.
A iubi însemană să te renegi pe tine, să uiţi de tine şi să te dăruieşti cu totul celuilalt fără a aştepta vreodată ceva în schimb, aceasta este adevărata iubire care te inalţă asemeni unui zbor neîntrerupt spre infinit.
Dar voi continua acest domeniu complex cu altă ocazie, pentru că despre dragoste se pot umple multe pagini şi tot nu se poate pune punct. Dragostea e fără de sfârşit…