Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

joi, 22 ianuarie 2015

Amintirea bunicii


Astăzi, m-a invadat o stare de tristeţe şi de nostalgie, deoarece cu 9 ani în urmă, se stingea din viaţa o persoană dragă mie, bunica mea din partea mamei. Am rememorat tot ce am trăit în momentele când era lângă mine. Da, moartea este o realitate crudă. Practic, de când ne naştem ştim că la un moment dat îi vom cunoaşte faţa urâtă, pe care în timpul vieţii încercăm să o uităm. Moartea ne răpeşte oamenii dragi, dar nu poate să ne ia amintirile cu ei, experienţele, sentimentele pe care le-am trăit în preajma lor.
Bunica mea era un om foarte bun, cu teamă de Dumnezeu (cum sunt majoritatea bunicilor de la ţară), cu calităţi morale extraordinare. Nu am văzut-o niciodată, certându-se cu cineva sau vorbind pe cineva de rău. Am cunoscut puţini oameni ca ea. Ea locuia la câteva case distanţă, pe bunicul nu l-am cunoscut niciodată, pentru că a murit când mama avea 18 ani. Când eram copil obişnuiam să mă duc la ea, mai ales că mama era ocupată cu şcoala, fiind cadrul didactic, iar tata lucra în cadrul medical. Iar eu mă bucuram nespus, că puteam să fiu cu ea. Bunica îmi mângâia sufletul cu poveşti şi învăţături sănătoase. M-a învăţat să cred în oameni, în bine, în principii inalte... Să fiu ceea ce sunt astăzi. Chipul ei blajin şi luminos mă liniştea şi mă asigura că lumea poate fi mai bună şi mai frumoasă. Mă gândesc cu nostalgie la farfuriile pline de clătite calde şi pufoase (preferatele mele) pe care bunica mi le pregătea dis-de-dimineaţă pentru a fi proaspete şi gustoase atunci când mă trezeam eu.
Gândul mă poartă şi către amintirea bunicilor din partea tatei. Erau oameni simpli, dar cu o vastă capacitate de a înţelege sufletul omenesc, oameni blânzi şi buni.Mi-au vegheat clipele cu duioşie, cu blândeţe, cu răbdare şi cu iubire.
Sunt atâtea amintiri care-mi locuiesc şi azi sufletul. M-au iubit nespus şi eu, de asemenea. Amintirile mereu ne poartă spre oamenii pe care i-am iubit, pe care nu-i putem uita. O, Doamne cât îmi e de dor de acea perioadă unică care mi-a îmbelşugat viaţa!
Cine încă mai are bunici, are rădăcini, încă se mai poate simţi copil, mai poate printre lacrimi şi zâmbete, cui să-i spuna: Sărut mâna mamaie!
Preţuiţi-i cât îi mai aveţi lângă voi, treceţi-le pragul acum când sunt bătrâni şi se simt împovăraţi de griji, de dor şi de singurătate. Spuneţi-le cuvinte calde şi îmbrăţişati-i cu braţele inimii. Onorati-i şi aveţi grijă să simtă dragostea voastră.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu