Treceți la conținutul principal

Mi-e dor...




Azi, 13 mai e Ziua Internaţională a Dorului. Pentru mine e în fiecare zi... Pentru că în fiecare clipă trăiesc cu sentimentul de dor, de dragoste. Culeg de pe ramurile vieţii muguri de dor şi de visare.
Dorul e un cuvânt atât de frumos în limba română... În nicio limbă nu transmite atât de mult şi nu atinge atât de profund sufletul. Are o muzicalitate aparte, o trăire unică, o semnificaţie adâncă. Nu e de mirare că e simbolul dominant în lirica şi creaţiile mele. E un sentiment răvăşitor care ţine de rădăcinile noastre, de folclor, de bogăţia spirituală. E o stare de spirit familiară românului, o sămânţă care dă rodul iubirii. Dorul se înrudeşte cu iubirea, cu oful şi cu lacrima. E ceva palpabil, o căutare neîncetată , o tensiune plăcută, ceva ce doare, dar te înalţă… În-unul dintre poemele mele spun: “cu fiecare dor, urcăm o treaptă spre iubire… Dorul e o stare sufletească din ceruri coborâtă pentru ca omul să poate atinge iubirea. În versurile mele identific originea dorului: "Îngeri cu aripi albite-n lumină… /Zi şi noapte au lucrat/ neîncetat până au plămădit Dorul şi Iubirea."
Nu mi-e teamă să-i fac loc dorului în inima mea, să iubesc, pentru că ştiu că Dumnezeu a iubit mai întâi şi din dor de frumos a creat omul.
Mi-e dor de atât de multe lucruri… Mi-e dor de oameni minunaţi care au plecat din viaţa mea, cu voia sau fără voia lor. Mi-e dor de locuri binecuvântate, care mi-au lăsat nostalgia de a le căuta… Mi-e dor de trăiri speciale pe care le reactivez de câte ori visez, creez, iubesc.
Mi-e dor de anii copilăriei, cu jocul şi plăcerile nevinovate… Mi-e dor de lucruri simple şi de inimi neexplorate de paşii urâţeniei şi ai răutăţii.
Mi-e dor ca de la cer la pământ de tine, călătorule ce ai poposit la mine-n suflet… Mi-e dor să-ţi mai spun: Rămâi!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

A mai trecut un an...

A mai trecut un an din viaţa mea… În linişte, mă privesc în oglinda sufletului şi încerc să observ tot ce a însemnat acest an… A fost un an bun sau rău? Cum sunt eu acum? Câte dintre visuri s-au împlinit? Cu fiecare clipă ce s-a scurs prin clepsidra timpului, am devenit mai matură, mai înţelegătoare, mai aproape de ceea ce sunt eu in realitate? Cum am trăit, ce şi cui am împărtăşit? Am reuşit să-mi îndeplinesc promisiunile? Cine mi-a stat alături şi cine a ales un alt drum? Am dat totul să-i întorc din drum? Câte bucurii şi câte regrete le-am lăsat celorlalţi? Am lăsat mai multe lacrimi sau mai multe zâmbete în colţul inimii lor? Îmi fac un inventar al sentimentelor…  Printre sentimentele de bucurie, de recunoştinţă, de iubire s-au strecurat şi regrete, neîmpliniri, deziluzii, pentru că sunt om, pentru că atât cât trăiesc, învăţ… Niciodată nu e suficient tot ceea ce învăţăm, procesul pe drumul cunoaşterii e unul de durată, care nu se termină niciodată atât cât trăim. Priv...

Bine-ai venit, Aprilie!

Bine-ai venit, Aprilie, cel care aduci înflorirea zâmbetelor, ce au stat atâta timp zgribulite în iarna durerii. Te rog să mă tratezi cu blândeţe şi să nu-mi ucizi speranţele. Priveşte-mi ochii şi citeşte în ei, un dulce vis în care a încolţit aşteptarea, a ceea ce este mai bun, mai pur, mai luminos… Sunt doar un simplu om care speră, crede, visează, iubeşte, într-un cuvânt: trăieşte. Iubite, Aprilie, trezeşte-mă mereu cu soarele iubirii, îmbracă-mă cu flori de cireş dornice de a alunga monotonia din gânduri, respiră-mă prin verdele crud al ierbii ce mi-a înmugurit în aorta sufletului, potoleşte-mi setea şi foamea de frumos prin culorile tale cu care pictezi infinitul. Tu, Aprilie însemni pentru mine: narcise îngălbenite de atâta linişte şi zâmbet, lalele frumoase ca dorurile îndrăgostiţilor, lăcrămioare scumpe ca lacrimile rostogolite în tăcerea clipei, zambile parfumate ca visele din zori, liliacul plin de amintiri şi speranţă ca sufletu ce te aşteaptă neîncetat, gingaşe...

Florile cerului

  Ninge peste pletele tăcerii mele cu florile cerului înmiresmate de un vis vagabond.   Timpul mă pierde într-un anotimp zănatic, galopând cu ochii semiînchiși să nu uite de mine.   Ghemuită sub pleoapele copilăriei zgârii retina opacă, prin fiecare ciob de trăire, pe buze înmugurindu-mi poezia. Lavinia Elena Niculicea