Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

luni, 22 septembrie 2014

Cine sunt eu?


Sunt un simplu om, ce a îndrăznit să trăiască… Un om cu experienţe umane şi aspiraţii divine, cu greşeli, cu zbucium, cu întrebări, cu temeri, cu visuri care s-au împlinit sau nu. Un om ce a strâns în desaga sufletului, lacrimi, zâmbete, regrete, erori, eşecuri, bucurii, mari dureri şi fericiri.
Sunt un adult complicat, care totuşi şi-a păstrat sufletul de copil, care preţuieşte acele valori ca: iubirea, respectul, dorinţa pentru frumos, empatia, căldura umană, adevărul, generozitatea, sinceritatea... Cred într-o lume în care mai există oameni frumoşi, care nu au permis ca indiferenţa celorlalţi să le ucidă visurile, să le şteargă de pe chip floarea optimismului, cred în toţi cei care-şi păstrează nealterat sufletul... Cred în copilărie, o lume pe care o purtăm cu noi toată viaţa şi care ne luminează clipele...
Iubesc luna mai, luna florilor, pentru că eu o "mică floare" atunci am privit primele raze ale vieţii. Iubesc roşul pentru că mă face să simt, să trăiesc profund... Iubesc mult marea, cerul, pentru că mereu mi-am dorit să ating infinitul… Îmi place să privesc norii, pentru că atunci redevin copil, care-şi lasă grijile aruncate undeva pe pământ. Iubesc păsărele pentru că-mi dau sentimentul că în ciuda fragilităţii ştiu ce înseamnă a fi puternic, a te bucura de simplitate şi de viaţă. Iubesc trandafirii, liliacul şi toate florile pentru că ele reuşesc să-mi parfumeze gândurile cu iubire pentru ceea ce pur, gingaş, frumos. Iubesc cuvintele pentru că ele pot mângâia, pot alina, pot vindeca un suflet în suferinţă, dar mai presus de tot ele te definesc, îţi arată cine eşti… Poezia e parte din mine, e cea care-mi spune: Există şi mâine… speranţa că oamenii mai pot fi buni, că mai pot iubi.
Sunt ceea ce vezi, dar nu poţi înţelege... Sunt ceea ce sunt, dăruiesc mult, aştept puţin, iert uşor, învăţ greu că oamenii sunt înşelători, că nu ajungi să-i cunoşti nici după o viaţă, că în viaţa multe lucruri sunt relative, că doar Iubirea e adevărul absolut, care ca orice adevar la început ne tulbură, ne sperie, ne face să ne confruntăm cu noi înşine, ne face să ne dorim să fugim, dar în cele din urmă ne eliberează, ne îndepărtează toată zgura, toate măştile cad şi rămânem noi, cei care suntem cu adevărat. Pentru acest adevăr, numit Iubire, merită să suferim.
Sunt o "tăuroaică" încăpăţânată şi nu renunţ aşa uşor, doar atunci când vii cu argumente solide pot ceda, nu îmi place să mi se impună lucruri, sunt un pic rebelă. Mă aprind uşor atunci când întâlnesc nedreptate, falsitate, dar îmi trece repede, pentru că ştiu că nimeni nu e perfect şi mereu acord o a doua şansă oamenilor. Nu pot suporta oamenii îngâmfaţi, care se cred ceea ce nu sunt, care uită de unde au plecat, care îi umilesc pentru ceilalţi, doar pentru că consideră că poziţia înaltă dă dreptul să-şi uite bunul-simţ şi verticalitatea. Încă nu m-am obişnuit cu prostia, superficialitatea, aronganţa, vulgaritatea, deşi ştiu că există de secole pe pământ… Nu-mi place să fiu considerată ceea ce nu sunt, îmi place să fiu iubită pentru ceea ce sunt…
Romantismul e a doua mea natură, mă îmbracă cu visul, mă alintă cu sentimente calde şi mă duce pe cărările neînţelese ale poeziei. Cineva îmi spunea: Ştii eşti mult prea sensibilă pentru această lume şi vei suferi foarte mult…” E o profeţie care se împlineşte! Însă nu am învăţat să fiu altfel, pentru că nu am cunoscut o altă lume, acum trăiesc prima oară. Tot ce am învătat a fost să iubesc… oricât, oricând.  Nu vreau să fiu înţeleasă, tot ce vreau e să fiu iubită aşa cum sunt…
Poate că prin aceste cuvinte, aţi făcut cunoştinţă cu sufletul meu şi uneori veţi dori să poposiţi lângă el, când viaţa devine o necunoscută cu posibile suferinţe.
I was here




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu