Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

duminică, 14 septembrie 2014

Călătoria vieţii



Viaţa este asemeni unei călătorii spre autocunoaştere şi descoperire, în care ne aventurăm clipă de clipă spre necunoscut. Am observat că noi, oamenii, devenim conştienţi de valoare clipei prezente în momentele cruciale ale existenţei noastre. Doar atunci, o savurăm la maxim, bucurându-ne de fiecare lucru, persoană întâlnită în drumul nostru. Adevărul este că nu noi ne-am exprimat dorinţa de a intra în această călătorie pe planeta “Terra”, de cele mai multe ori extenuantă, dar şi fascinantă. Am venit în existenţă şi a trebuit să învăţăm că uneori călătoria este plină de mistere, de iluzii, de dezamăgire şi de hopuri. Am aflat că trebuie să facem alegeri în fiecare zi, ele influenţând viaţa nostră, dar şi a celor din jur.
 Este importantă nu durata vieţii, ci calitatea unei vieţii, cum ne-am folosit clipele pentru ca atunci când vom fi la destinaţie să nu avem regrete, resentimente şi frustrare. Nu trebuie să alergăm prin viaţă cu 200km/h, încât să nu vedem frumuseţea din jur, locurile prin care am poposit şi încotro ne ducem. Viaţa m-a dus prin valea suferinţei și tristeţei sau pe culmile cele mai înalte ale fericirii şi bucuriei. Să dau vieţii un sens înseamnă pentru mine  – “să iubesc” ...
Am descoperit o poezie care ne vorbeşte aşa realist despre viaţă şi vreau s-o împărtăşesc cu voi!

Trenul vieţii

Un lung tren ne pare viaţa.

Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm cât un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt staţii
Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.
Mulţi copii voioşi se urcă.
Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veşniciei:
Am trăit şi n-am ştiut.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu