Luna face din sufletele noastre
un jurnal –
închis în încheieturile șubrede
ale clipei.
Adâncindu-și privirea
în tăcerile nopții,
scrie poeme pe epiderma vieții –
o rană deschisă
prin care respiră doar dorul;
din ea se secretă molecule ale fericirii,
le îngițim în zorii modelați
de fiori care nu trec...
un jurnal –
închis în încheieturile șubrede
ale clipei.
Adâncindu-și privirea
în tăcerile nopții,
scrie poeme pe epiderma vieții –
o rană deschisă
prin care respiră doar dorul;
din ea se secretă molecule ale fericirii,
le îngițim în zorii modelați
de fiori care nu trec...
Nicio cicatrice nu-mi rămâne
când umbra iubirii îmi atinge trupul
simt doar emoția secundei incadenscente
cum îmi brăzdează celulele.
O linie sinuoasă
mă conduce către mâine,
o urcare dureroasă, nevăzută
ca fața timpului.
Și luna (mi)-e plină de noi –
gânduri rătăcite în înălțimea visului
Aș vrea să am o undiță
să-i prind misterul
și să pot hrăni pe cei însetați
de clorofila începutului.
când umbra iubirii îmi atinge trupul
simt doar emoția secundei incadenscente
cum îmi brăzdează celulele.
O linie sinuoasă
mă conduce către mâine,
o urcare dureroasă, nevăzută
ca fața timpului.
Și luna (mi)-e plină de noi –
gânduri rătăcite în înălțimea visului
Aș vrea să am o undiță
să-i prind misterul
și să pot hrăni pe cei însetați
de clorofila începutului.
(Autor: Lavinia Elena Niculicea, 4 noiembrie 2017)
Comentarii
Trimiteți un comentariu