Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

marți, 4 iunie 2013

Mi-e dor...

Mi-e dor de copilărie, când zilele îmi erau impregnate de entuziasm şi candoare, când nu mă gândeam să-mi cenzurez trăirile, când nu trebuia sa ştiu de reguli, ca sa intru în jocul vieţii, când nopţile îmi erau mângâiate de visele cu zâne, când nu uitam să zâmbesc, când nu-mi păsa de cine mă acceptă, când trăiam clipa doar cu sufletul şi nu cu mintea... Mi-e dor de acele momente în care apropierile erau sincere, calde, de neuitat…
Mi-e dor de acele mărunţişuri ale vieţii, care zornăiau foarte tare în fiinţa mea, de acele nimicuri care-mi umpleau visurile până la refuz… cu bucurie. Mi-e dor să mă joc prin iarba stropită de rouă, să simt cum verdele îmi atinge fiecare celulă şi mă face să mă simt vie... Mi-e dor să mă arunc în căpiţa cu fân, să-mi amestec gândurile cu florile de câmp, să stau întinsă pe spate şi să călătoresc cu norii undeva departe, într-o lume, în care timpul să nu conteze...
Mi-e dor să mă furişez cu vântul în colţurile fiecărui vis, să simt atingerea anotimpului în care oamenii se simt, fără cuvinte, fără reproşuri… acolo unde înfloreşte doar iubirea. Mi-e dor să vorbesc cu florile, să-mi ascund lacrimile, surâsurile, frământările, neputinţele, fericirile în petalele lor, să le culeg visele, gândurile şi să le pun într-o vază, în cămăruţa inimii.  Mi-e dor să mă joc cu fluturii, să gust nectarul florilor, să se nască în mine sărutările şi râsetele primăverii.
Mi-e dor să dansez cu păsările, să ating cu aripile fericirea, să simt libertatea de a fi… Să fiu una cu zborul, cu Cerul! Mi-e dor să-mi odihnesc mintea lângă izvorul, unde curg gânduri ce nu înşeală, în pădurea unde aud doar vuietul Naturii şi  zgomotele lumii se opresc… Mi-e dor de liniştea din zori, în care Dumnezeu îmi deschidea inima spre El şi îi vorbeam cu încredere, aşa cum un copil o face cu tatăl său.
Mi-e dor de iubiri care au păstrat în suflet apusuri fierbinţi, care au lăcrimat odată cu ploaia, care şi-au strigat dorul odată cu marea şi au cântat nenorocul cu pescăruşii. Mi-e dor de cuvinte care nu mint, de atingeri care nu dor, de îmbrăţişări care nu ucid, de priviri care nu se ascund, de oameni care mă simt în totalitate şi care vibrează cu mine în trăirea iubirii. Mi-e dor să mai păşesc pe covorul de stele, atunci când o făceam visând.
Mi-e dor de noi. Îţi aminteşti cum tăcerile noastre îşi vorbeau? Cum lacrimile noastre se contopeau într-un singur zâmbet?
Mi-e dor de tine, de mine…






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu