Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

miercuri, 5 decembrie 2012

Fluturi de nea


De dimineaţă, de cum am deschis ochii, m-a întâmpinat atmosfera de iarnă. Privirea mi-a fost atrasă de un roi de fluturi albi, mari, pufoşi şi veseli care cădeau din cer. Parcă, cerul îi aruncase cu putere pe pământ, să-l îmbrace în puritate. M-am uitat mai bine pe fereastră, şi într-adevăr erau mulţi fluturi speciali… unii care sunt făcuţi din nea. Uimirea mi s-a transformat în bucurie, pentru că erau primii fulgi de zăpadă din acest an. 
Cunoaşteţi acel sentiment de nerăbdare, de emoţie, de curiozitate, când descoperiţi ceva pentru prima oară, când aşteptaţi ceva nou? Toate aceste stări se jucau în mine, ca şi fulgii de omăt prin văzduhul primitor. Cred că pământul era înfiorat de aşteptarea îmbrăţişării cerului. Iar cerul pentru a fi mai aproape de pământ şi-a trimis mesagerii, fulgii de zăpadă, născuţi din lacrimile multor îngeri. Acest lucru îmi aminteşte de copilărie, când ieşeam în fugă afară pentru a fi atinsă de primii fulgi, pe care îi numeam lacrimile îngerilor… Vroiam să fiu prima care îi prinde în palmă, îi ţineam strâns şi îmi imaginam că prin căldura palmelor se transformă şi îmi intră în suflet, ca nişte spiriduşi ai iubirii… ştiam că de acolo, nu mai aveau cum să iasă…  Şi astfel eram mai aproape de îngeri, de cer, de nori, pe care îmi doream atât de mult să-i ating, să plutesc cu ei departe, departe… Aveam o imaginaţie bogată, acest lucru e valabil şi astăzi. Copilul din mine îmi atrage atenţia, să-l bag în seamă, să am grijă de el şi să-l hrănesc cu vise.
Privind pe geamul aburit de nostalgia gândurilor mele, care vagabondează pe tărâmurile de demult, observ bucuria îngerilor albi, fulgii valsând uşor cu vântul, care se odihnesc în braţele copacilor, îmbrăcându-le goliciunea, iar apoi păşind încetişor pe inima pământului, parcă vrând să nu i-o rănească, îmbrăţişând-o în cele din urmă. Dorul, aşteptarea au fost stinse printr-o singură îmbrăţişare albă, care vrăjeşte o lume întreagă.
Mi-a fost mare sete de alb, de visuri înveşmântate în sărbătoare, de emoţia primei zăpezi, de viaţă, ... Mi-a fost sete să strâng în palme visul de copil cuminte care aşteaptă mereu darul...iubirii.
Voi continua şi mâine călătoria pe cărările iernii şi ale copilăriei.
5 decembrie 2012


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu