Epilog de septembrie
într-o poveste de toamnă amnezică
ce și-a uitat culorile la mine-n suflet.
ipotecând verdele zilei de mâine
Frunzele cutreieră clipa -
păsări izbite de tâmpla cerului
cad pe obrazul pământului
și printr-un zbor (ne)înțeles îmi vorbesc...
O frunză e timpul! Culori suntem noi!
amestecându-ne cu clipa gustăm veșnicia.
Mai cade o frunză, mai pierd un gând -
renunțare dulce amară precum un cer
rostogolit de sus în jos,
frângându-și albastrul în reflexii ruginii...
(Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 30.09.2018)
Comentarii
Trimiteți un comentariu