Fiind creatoare de frumos, prin aripa sufletului meu, cu sfială şi cu speranţă, dar mai ales cu stoicism, vă invit să păşiţi, prin iubire, în cel de al cincilea anotimp al universului dimensiunii mele interioare...
Lavinia Elena Niculicea

joi, 5 noiembrie 2015

Rugi de lacrimi




Doamne, moartea nu ne dă
preaviz,
ea umblă-n colectiv,
Pe altarul ei se aprind
trupuri de Rai,
aici pe pământ gravitează
Iadul
sus în Cer rămâne
doar un zbor al îngerilor
cu aripi strivite de tălpile
răului.
Doamne,
părinţii nu au extinctoare
să-şi stingă durerea,
au doar scrum de vise
prin care răscoleşte
un înger prea grăbit.
Trimite-le un fulg
din aripile Tale
atunci când li se face dor.
Fă ca durerea asta
să fie ca o scurtă
sărutare pe obraz…
Ai spălat toamna cu rugi
de lacrimi,
frunzele au cicatrici
şi suspină-n noapte,
primăverile încă sunt
în saloanele de aşteptare.
Hai, vino mai repede, Doamne,
pe crengile arse,
fă să răsară muguri…
 (Lavinia Elena Niculicea, 3 noiembrie 2015)
Şi azi este despre durerea care mi-a vorbit prin vers, despre lacrimile tăcute care spală clipele, despre neputinţa asemănătoare frunzelor care nu pot împiedica căderea, despre răul care carbonizează suflete, pe care apoi le stingem cu-n oftat... de indignare, de durere... Însă ceea ce face suportabilă această povară este iubirea. Ea se conjugă la colectiv...
Azi închin o rugă de lacrimi pentru ca mâine iubirea să ne fie zâmbet şi vindecare.
"Cerne Doamne linistea uitarii
Peste nesfarsita suferinta
Seamana intinderi de credinta

Si sporeste roua indurarii."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu