Azi nu ne spunem
nimic
ne privim inimile
ne dor întrebările
aşa că tăcem...
Tu într-un colţ al lumii
eu în altul...
Pedepsiţi parcă de viaţă
stăm pe coji de gânduri,
ascultându-ne unul altuia
bătăile inimii.
Liniştea asta
are un diagnostic fatal,
cine poate să-l pronunţe?
Preferăm să mergem mai departe
cu simptome de dor,
pe care le înşelăm
cu un plasture de tăcere,
înghiţit cu regretul
că nu ne-am spus totul.
Ca să ne vindecăm unul de altul
ne-ar trebui un infinit de secunde
şi nu ştiu dacă dragostea aşteaptă.
Rămâne acest „feeling” ca niciodată,
o respiraţie cu puncte de suspensie
şi un semn de întrebare...
ne privim inimile
ne dor întrebările
aşa că tăcem...
Tu într-un colţ al lumii
eu în altul...
Pedepsiţi parcă de viaţă
stăm pe coji de gânduri,
ascultându-ne unul altuia
bătăile inimii.
Liniştea asta
are un diagnostic fatal,
cine poate să-l pronunţe?
Preferăm să mergem mai departe
cu simptome de dor,
pe care le înşelăm
cu un plasture de tăcere,
înghiţit cu regretul
că nu ne-am spus totul.
Ca să ne vindecăm unul de altul
ne-ar trebui un infinit de secunde
şi nu ştiu dacă dragostea aşteaptă.
Rămâne acest „feeling” ca niciodată,
o respiraţie cu puncte de suspensie
şi un semn de întrebare...
(Versurile: Lavinia Elena Niculicea, 13 iunie 2016)
Comentarii
Trimiteți un comentariu