Lavi en rose

Când viaţa te loveşte, afli cine te mângâie... Descoperi că iubirea te mângâie, te susţine, te ia în braţe când eşti obosit, te face să crezi în ziua de mâine, te încurajează şi îţi vindecă tristeţea… Iubirea nu renunţă. O poţi recunoaşte în momentele dificile ale vieţii. Omul care te iubeşte rămâne lângă tine… cu prezenţa lui te învaţă că iubirea e inima ce se roagă pentru cel drag, cu fapta şi cuvântul îţi arată aripile întinse ale lui Dumnezeu către tine. Că Bunătatea te ţ ine în braţe şi Credinţa te duce dincolo de mări şi munţi… Acolo unde Liniştea îţi vorbeşte şi Iubirea te îmbracă cu tot Cerul. Iubirea lucrează mereu spre binele celuilalt. Atunci când iubeşti faci totul să-l apropii de tine pe cel care ţi-e drag. Urci munţi, faci să sece oceane, dărâmi ziduri, sfidezi necunoscutul, creezi punţi către inima iubită. Îl porţi în tine pe cel pe care-l iubeşti. Ce poate fi mai aproape şi mai intim? Este ca şi cum respiră în tine Dumnezeu. Ca şi cum Cerul ar scrie etern în tine: ...

Cea mai cumplită durere este să te desparţi de cea care ţi-a dat viaţă, de mama. Nu ştii cum să negociezi cu această durere, să o faci să nu mai urle-n tine, să nu-ţi mai facă inima să tremure ca o frunză în bătăia vântului. Simţi că cea mai mare parte din tine a dispărut odată cu ea. Ca şi cum "cordonul ombilical" ţi-a fost tăiat, eşti deconectat de la acea sursă de iubire, care-ţi făcea inima să bată tare, doar când spuneai: Mamă…! Acum inima bate mai încet, în ritmul durei realităţi care m-a lovit drept în centrul fiinţei mele. Dintr-o dată îţi pierzii centrul de greutate şi iei contact cu o realitate ostilă şi necunoscută până atunci. Dintre toate durerile existente, aceasta e cea pe care nu o poţi sfida, nu o poţi îmblânzi, nu o poţi curma… Cum să înveţi să te împaci cu ideea că ai pierdut tot ce aveai mai de preţ? Eşti vreodată pregătit să-ţi pierzi mama? În noapte în care a murit, nu am vrut să cred… Am negat! Când am aflat diagnosticul greu în urmă cu un an, şi a...

De la un timp, moartea vine în galop, striveşte „les belles fleurs”, luând pe şei, desagi de vise; noi, oamenii, nu putem să-i punem căpăstru. Se aude un nechezat de temeri aburinde în amurgul parizian. O, calule arab, cu coamele în vânt de gloanţe, încetineşte-ţi mersul, să putem să mai vedem iubirea din ochii copiilor. Mai stai un ceas, să putem îmbrăţişa florile - surori să putem săruta copacii - fraţi… Ţi-om da să mănânci fluturi de aşteptare şi te-om potcovi cu stânca colţuroasă a uitării. Tu să ne uiţi, noi să te expirăm dincolo de respiraţia vieţii, în plămâni să păstrăm Raiul, teama de tine să o priponim în zare. De ce ne laşi să cerşim doruri de cei dragi, la porţile eternităţii…? Taci, puţin! Să putem auzi sous le ciel de Paris: Iubirea nu a putut fi ucisă L’amour est en vie… Poezia "Calul arab - Le cheval arabe", compusă ieri, 14 noiembrie 2015, în urma atentatelor din Franta,  Lavinia Elena Niculicea

Teroare în Paris! Nu e un titlu de film, e realitatea crudă pe care o trăieşte poporul francez… Inima Europei, Franţa se confruntă cu un val de atentate fără precedent. E şocant şi condamnabil! E un scenariu negru: 127 de morţi plus alte sute de răniţi, până în aceste momente. La începutul anului, când a fost tot acolo, atacul de la Charlie Hebdo, vorbeam despre acest flagel numit terorism…Terorismul e ca un virus periculos ce se infiltrează, ce nu poate fi controlat şi oprit . E un act de laşitate, pentru că ataca din umbră când nu te aştepti, un act de sadism pentru că e comis în numele lui Dumnezeu, în numele religiei. Trăim într-o lume în care conceptul de securitate practic începe să dispară… Oamenii mai degrabă se simt în siguranţă dacă păşesc pe Lună, decât dacă păşesc aici pe pământ. Trăim într-o lume în care valorile morale se prăbuşesc sub explozia violenţei, intoleranţei şi extremismului, în care cuvântul "Libertate" nu mai e credibil… Trăim într-o lume în c...

Azi, 13 noiembrie este Ziua Internaţională a Bunătăţii (Bunăvoinţei). Eu cred că ar trebui să celebrăm bunătatea în fiecare clipă, nu e nevoie de o zi specială pentru a fi buni. Nu e nevoie de gesturi măreţe… Putem face lucruri mărunte,dar în spiritul iubirii. Cât de multă dragoste punem într-un lucru, ne arată cât de mărinimoase ne sunt inimile. Putem pur şi simplu să dăruim un zâmbet cuiva care e trist, să spunem un cuvânt bun, să facem o faptă frumoasă...Pe mine, bunătatea  la un om mă dezarmează şi mă cucereşte instantaneu. Oamenii buni sunt cei mai frumoşi oameni. Au o lumină aparte-n privire şi un dor adânc în inimă... Dorul de viaţă, de Dumnezeu. Este ca şi cum o fărâmă de Cer se odihneşte în ei! A fi bun cu adevărat înseamnă să nu-ţi negociezi sau să-ţi vinzi sentimentele, ci să îţi expui inima aşa cum e ea: cu vulnerabilităţi, cu greşeli, cu cârpituri pe ici, pe acolo, însă cu dorinţa de a o împărţi cu alţii, de a lăsa ca nuditatea ei să încânte inima altcuiva. Bunătat...

Mulţi pun cătuşe adevărurilor înalte, Demnitatea ne e roasă de al coruptiei vierme Noi privim printre zăbrele spre dreptate, Spre ochiul divin ce niciodată nu doarme. Sistemul puterii e un măr putred şi găunos, Ce lasă în aer miros de crunte nedreptăţi. Sacrifică tot mai mulţi tineri cu dor de frumos Doamne, ai de făcut plăţi restante pentru cei morţi. România trăieşte vremuri de umilinţă şi durere, Îndrăzneala de a visa, morţii îi plătim în rate Tineretul lovit cu lacrimi, viaţa înapoi îşi cere Libertatea câştigată cu piepturile însângerate. Voi, guvernanţi, ce vă suiţi pe cadavre nestinse Uitaţi că azi suiţi, mâine veţi coborî-n genunchi. Lacrimile, broboane de suferinţă, sunt torţe aprinse Cerul geme… Dumnezeu tremură din rărunchi. Cu roua iubirii va stropii florile întristate de pe pământ Să înflorească lumina în cugetele celor de neînvins Avizi de dreptatea ce o plâng prin miresme de cuvânt. Hai, dă-mi mâna, în zborul credinţei de nevinovaţi aprins...

Doamne, moartea nu ne dă preaviz, ea umblă-n colectiv, Pe altarul ei se aprind trupuri de Rai, aici pe pământ gravitează Iadul sus în Cer rămâne doar un zbor al îngerilor cu aripi strivite de tălpile răului. Doamne, părinţii nu au extinctoare să-şi stingă durerea, au doar scrum de vise prin care răscoleşte un înger prea grăbit. Trimite-le un fulg din aripile Tale atunci când li se face dor. Fă ca durerea asta să fie ca o scurtă sărutare pe obraz… Ai spălat toamna cu rugi de lacrimi, frunzele au cicatrici şi suspină-n noapte, primăverile încă sunt în saloanele de aşteptare. Hai, vino mai repede, Doamne, pe crengile arse, fă să răsară muguri…  ( Lavinia Elena Niculicea , 3 noiembrie 2015) Şi azi este despre durerea care mi-a vorbit prin vers, despre lacrimile tăcute care spală clipele, despre neputinţa asemănătoare frunzelor care nu pot împiedica căderea, despre răul care carbonizează suflete, pe care apoi le stingem cu-n oftat... de indignare, de durere... Însă...

Am făcut acest videoclip in memoria celor care au avut de suferit in urma tragediei naţionale, pe care i-am numit "fluturi cu aripi arse...".  Versurile îmi aparţin iar muzica este una care cred că le completează... Seară să va aducă linişte şi un strop de speranţă!