Lavi en rose

Scrisul este pentru mine ca şi cum mi-aş înmuia degetele sufletului în călimara vieţii   ş i aş face iubirea să existe pe foaia clipelor.  Am învăţat să gust limpezimea unei lacrimi, candoarea unui surâs, eternitatea unei clipe. Am învăţat să simt tremurul unei  flori, atingerea diafană a fluturilor, frumuseţea inimii... Şi astfel Viaţa m-a învăţat trăirea dragostei.  Viaţa e atât de scurtă şi fragilă, încât e trist să ne-o irosim prin  ură, resentimente, regrete, invidie, răutate, mâhnire. Eu vreau să fiu o avocata a frumosului, a existenţei care se împlineşte prin iubire... pledez necontenit pentru iubire! E atât de minunat să poţi iubi fără nicio limită, fără să ţii cont dacă cel de lângă tine e receptiv la tot ceea ce ii dăruieşti. Am învăţat să iubesc oamenii, indiferent de cum mă tratează. Cred ca cel mai greu examen al omului pe acest pământ este să-şi iubească duşmanii...  Ne putem considera OAMENI, doar atunci când lăsăm ca iubirea să se exprime...

Ce dor îmi e să scriu! Asa cum deşertului îi e dor de picurii de ploaie, cum o floare tânjeste dupa o rază de soare... Scrisul e o parte de mine, traieşte în interiorul meu. Un creator are nevoie de un anumit confort fizic, psihic, de a plonja in profunzimile fiinţei sale, de acea stare de linişte, de visare pentru a putea compune. Pot spune că am această stare de a fi eu cu mine, de a-mi înţelege trăirile şi de a le îmbraca în cuvinte, atunci când sunt în mijlocul naturii şi iubirea divină mă pătrunde. Astazi, frumuseţea din ochii unui cal mi-a dat inspiraţia de a scrie câteva rânduri despre iubirea mea pentru aceste fiinţe nobile-caii. Am auzit o vorba, care mi-a atins inima şi  spunea cam aşa:  "Dumnezeu nu a lăsat caii să vorbească pentru a nu pune oamenii în dificultate." Da, pot spune ca oamenii au capacitatea de a vorbi, însă caii au inteligenţa ca prin tăcerea lor să ne facă să simţim mai mult, şi să vorbim mai puţin. În prezenţa unui cal, copilul din tine ...