E toamnă afară… resimt din plin acest anotimp care sălăşluieşte şi în fiinţa mea. Afară şi în interior cerul plânge cu lacrimi reci. Gânduri ce dor se lovesc cu forţă de fereastra sufletului meu, aburită de un aer cald de melancolie. Vîntul neliniştit de afară împrăştie frunzele de aramă în aerul încărcat de miresme bahice. Un vânt viclean de regrete şi amintiri reci-calde bate zbuciumat în mine, împrăştiind clipele prezente spre zările nemărginirii. Clipele de ieri sunt valuri de ceaţă ce îmi învăluie sufletul. Ele se depun încet în mine, uitând clipele de mâine, clipe de speranţă şi aşteptare ce parcă s-au pierdut în vidul interior.
În aceste momente încărcate de nostalgie îţi simt prezenţa. Gândul tău călător se adăpoşteşte în copacul din mine ale cărui crengi se înalţă spre visuri de lumină. Frunze de dor şi de infinit îmi îmbracă coroana sufletului cu dulci amintiri ce nu se ofilesc. Soarele apune anunţând că ziua se încheie şi noaptea îşi va face simţită prezenţa. Amurgul îmi învăluie fiinţa cu melancolie. Mă doare gândul tău…El e ca plumbul…zace în mine şi-mi încarcă inima-mi fragilă cu
grele suspine.
Gândul tău e un copac umbros ce a prins rădăcini adânci în mine. Nici vânturi puternice, nici furtuni distrugătoare nu l-au putut dezrădăcina.Sărutul tău a fost ca atingerea caldă a ploii care mi-a mângâiat solul fiinţei bătătorit de paşii timpului.
Cum aş putea să sting focul acesta ce mă arde în interior? Aş vrea să am puterea de a întoarce timpul şi de a transforma acea clipă nefastă ce a stat între noi. Însă timpul e un mare vrăjitor care ne vrăjeşte cu clipele-i de dor şi ne ademeneşte uşor. Viaţa e asemenea unui labirint, căile ei sunt întortocheate. De multe ori ne pierdem prin viaţă şi simţim că nu găsim nicio cale de a ne regăsi. De ce atunci când pierdem pe cineva sau ceva îi înţelegem valoarea? De ce nu putem sa înţelegem acel lucru atâta timp cât îl avem? În mintea mea se învălmăşesc „de ce”, ”dacă”, ”parcă”, ”poate” etc. Uneori viaţa ne învaţă într-un mod ştiut numai de ea lecţiile pe care trebuie să le învăţăm.
Închid ochii, vreau să te simt, să te ating...Uneori am senzaţia că tu eşti doar un vis plăsmuit de inima mea. Un vis frumos de iubire care trece cu repeziciune prin viaţa mea aşa cum un val trece şi udă ţărmul.Acum mi-a rămas speranţa… ea e o pasăre călătoare, neobosită care zboară spre nemărginirea albastră, atingând infinitul din noi.
În aceste momente încărcate de nostalgie îţi simt prezenţa. Gândul tău călător se adăpoşteşte în copacul din mine ale cărui crengi se înalţă spre visuri de lumină. Frunze de dor şi de infinit îmi îmbracă coroana sufletului cu dulci amintiri ce nu se ofilesc. Soarele apune anunţând că ziua se încheie şi noaptea îşi va face simţită prezenţa. Amurgul îmi învăluie fiinţa cu melancolie. Mă doare gândul tău…El e ca plumbul…zace în mine şi-mi încarcă inima-mi fragilă cu
grele suspine.
Gândul tău e un copac umbros ce a prins rădăcini adânci în mine. Nici vânturi puternice, nici furtuni distrugătoare nu l-au putut dezrădăcina.Sărutul tău a fost ca atingerea caldă a ploii care mi-a mângâiat solul fiinţei bătătorit de paşii timpului.
Cum aş putea să sting focul acesta ce mă arde în interior? Aş vrea să am puterea de a întoarce timpul şi de a transforma acea clipă nefastă ce a stat între noi. Însă timpul e un mare vrăjitor care ne vrăjeşte cu clipele-i de dor şi ne ademeneşte uşor. Viaţa e asemenea unui labirint, căile ei sunt întortocheate. De multe ori ne pierdem prin viaţă şi simţim că nu găsim nicio cale de a ne regăsi. De ce atunci când pierdem pe cineva sau ceva îi înţelegem valoarea? De ce nu putem sa înţelegem acel lucru atâta timp cât îl avem? În mintea mea se învălmăşesc „de ce”, ”dacă”, ”parcă”, ”poate” etc. Uneori viaţa ne învaţă într-un mod ştiut numai de ea lecţiile pe care trebuie să le învăţăm.
Închid ochii, vreau să te simt, să te ating...Uneori am senzaţia că tu eşti doar un vis plăsmuit de inima mea. Un vis frumos de iubire care trece cu repeziciune prin viaţa mea aşa cum un val trece şi udă ţărmul.Acum mi-a rămas speranţa… ea e o pasăre călătoare, neobosită care zboară spre nemărginirea albastră, atingând infinitul din noi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu