Lavi en rose

În clipa asta ești în al nouălea cer, în clipa următoare, în cădere liberă. Și totuși, de jos se vede cerul cel mai bine, iar dacă-ți îndeși tălpile în pământul reavăn, poți înflori ca o magnolie cu vârfurile în infinit. Nicio cădere nu-i întâmplătoare, iar plutirea se învață privind la păsări, exersând în sinele tău zborul. Miroase a liniște. Versuri: Lavinia Elena Niculicea, 17.03.2024

Să-ți faci timp să miroși o floare, Să te înveșmânți cu ale ei culori. Învață să-ți lași parfumul în zare, Nu uita că pașii-ți sunt trecători.   Omule, știi cât prețuiește o clipă? Ai privit firul strivit de-un pas? Mult prea grăbit, întâmplările-s risipă De visuri întâmpinate la popas.   Găsește timp pentru tot ce te alină, Pentru taina ascunsă în graiul naturii. Privește izvorul cum undele-i îngână Verdele furat din ochiul pădurii.   Ascultă pasărea cu al ei misterios cânt, Pe note divine te-nvață simplitatea. Ascunde-ți grijile în al înserării vânt, Fii una cu cel de lângă tine și cu divinitatea.   Dumnezeu se va uita în seiful inimii De vei strânge comori în locuri celeste. Vei fi slăvit de îngeri până la sfârșitul lumii, Oferindu-le cea mai frumoasă poveste.              

  Ai plecat, lăsându-mi clipa fără soare, te mai aştept pe prispa vieţii cu o floare. Primesc în gând scrisorile aşteptate, şi lacrimi resemnate-s cuvintele timbrate. Ai plecat şi eu în şoapte de vânt te chem, să-mi dezlegi dorurile făcute ghem. Recit îngerilor poemele scrise, să-mi ţeasă liniştea din fuiorul de vise. Ai plecat pe o cărare de toamnă, ne-ai lăsat durerea, ce înseamnă clipe îngenuncheate-n rugăciune şi inimile transformate-n tăciune. Ai plecat, lăsându-mi pe frunze anotimpul cu nuanţe confuze. Stea din marea depărtare, alungă-mi a vieţii oftare!... Lavinia Elena Niculicea